Triple Toe Loop

Eşti

pe patine

şi te desprinzi

de linia continuă,

deja simţi respiraţia ascuţită a gheţii...

te abandonezi

într-un Triple Toe Loop,

sau în faţa calculatorului,

ninge, fulgi albi îţi intră în ochi,

furnicile ies de sub buricele degetelor,

alergând

pe tastatură

invadează ecranul,

se îmbulzesc precum

umbrele, rostogolite dintr-un pian...

Eşti

pe corabie

întrupând cuvântul

dans ne’ntrerupt ca o sabie

a ceţii, ca un sâmbure rupt din stea

Gheară de vultur

vanatorul.ro

Se spune că trecutul a fost mai bun. N-ai să găseşti omul care să afirme:

Uite domnule ce tineret cumsecade, cum ştie el să-şi aleagă idolii, cum reuşeşte să discearnă valorile, ce disciplină în gândirea creativă şi căt de riguros şi plin de respect îşi trage ghilimelele, ca pe nişte mănuşi de chirurg,  când operează pe un text esenţial al înaintaşilor.

Dimpotrivă, ai să găseşti totdeauna tuşe groase, stridente, mânjite pe faţa congestionată de neîncredere a insului, Gheară de vultur sau cum s-o fi numind, scăpat temporar din rezervaţia indienilor şi proferând consideraţii de genul:

Uite domnule căte elucubraţii şi etnobotanice în atitudinea ţâncilor ăştia zgomotoşi care au deturnat tramvaiul 40, în dreptul Liceului Nichita Stănescu şi li se pare că sunt deja stăpânii inelelor. Pe vremea mea, fetele erau decente nu atacau bieţii profesori cu limba slobodă şi goliciunile expuse ostentativ pe simezele expoziţiilor futuriste.

Halal de vremi! 

Un pâlc de elevi traficanţi de fluturi şi eleve fotomodel, coborâţi din tramvai, fac bezele ghearei de vultur din capul meu...

Anul maimuţei

Am intrat în anul maimuţei. 2012, cu noi odată, a păşit oficial într-o zodie nouă, în lumea junglei. Nici o noutate, de mult timp ne afundăm în sălbăticie tulburând armoniile naturale alcătuite de aşezarea timpului.

Nu am curiozitatea şi nici curajul să parcurg previziunile, oricum, ştiinţific se reia totdeauna un ciclu. Suntem pe fundul unei gropi istorice? Am degenerat într-atât încât să fim acceptaţi lângă cimpanzei, să o luăm de la capăt? Poate să vina Apocalipsa?...

Tare mă tem că încă rătăcim în deşert. În deşertul banilor. Nisipul ne intră în ochi, în urechi, sub unghii, săpăm, săpăm, când vom da de filonul adevărat al apei?...

Ar fi bine, când vom da de apă să zidim o fântână. Lângă fântână, în umbra unui nuc, până către seară să umplem heleşteul cu peşti.

Dimineaţa, către deal, pănă sus la cer să plantăm un rând de meri şi unul de pruni.

Noaptea la lumina lunii sa culegem o salbă de stele iubitei şi să i-o dăruim cu un prunc.

Să cioplim cruci în cimitirul neamului.

Şi grijă mare să nu uităm să citim şi să scriem cărţile vieţii.         
Nisipul să-l dăm risipei în cele patru vânturi.

        Am intrat în anul Maimuţei. Ne maimuţărim şi noi.

Note de lectura. Dreptatea invingatorului. Victoria Milescu.

I s-a dat un câmp cu pietre, bolovani de pietre şi o daltă, într-un ţinut uitat undeva lângă Râmnicul Sărat.(Una lume a stabilit că în zonă puteau fi doar bolovani de sare). Apoi i s-a spus:

" E pădurea ta, dă-i suflet! "

Nu s-a dat îndărăt şi-a luat dalta şi a început să cioplească poeme. Şi-a zdrelit sufletul de colţurile cuvintelor, i-au trecut aşchii pe la urechi, sângele  i s-a scurs din degete, dar ea cu cerbicie a continuat să cioplească. Lucrul trebuia bine făcut.

" Cine s-ar putea îndrăgosti/ de un scelerat/ proclamându-se rege/ peste tomurile puhave, trăndave, laşe/ un rege strigând lumii cu disperare/ vreau un poem, un poem adevărat/ dau un regat pentru un poem " (Dreptatea învingătorului).

Nu e deloc uşor să ciopleşti poemul, să-i dai forma care să te reprezinte, nu-l poţi gasi din întâmplare aşa cum doreşti,  " cu un ţăruş  înfipt în inimă ".

Dialogul constant cu himera, ţine poeta mereu în stare de graţie:

" Mă urmărea spărgând stelele/ poemul era în cer/ eu eram pe pământ/ am făcut schimb de locuri/ pentru o noapte şi-o zi " ( Proba deposedării). Sau :

" Să fi pregătită, îmi spune/ trăiască moartea să strigi/ sirenelor de pe stânci/ sprijinind cerul cu ţipătul, cu spinarea/ cănd în aer miroase a poem/ să nu aştepţi ajutor, nici amânare/ să fii pregătită/ pe pământ, în aer, pe mare/ mai bine înfricoşătoare decât înfricoşată/ înarmează-te cu literele negre tipărite pe/ trup/ şi în măruntaie, aprinde torţa… " (Vae Soli !)

În încercarea sa, îngerul o însoţeşte ca o călăuza statornică :

" Sânge, sudoare şi lacrimi îmi cere îngerul/ târându-mă de funie/ prin deşertul unei picături de cerneală/ scurgându-se din cotorul unei cărţi de /aramă/ Sunt o carte/ îmbrăcată în piele de om " (Pars pro toto)

Oricui i se poate întâmpla, pentru câteva clipe să evadeze din încleştare, să se liniştească, să-şi ia o pauză şi să respire, dar obsesiile revin dominatoare, i se întâmplă şi poetei :

" Vîntul trece pe lăngă/ adăpostul femeilor maltratate/ ele mor râzând/ pe gardul înalt cu colţi de fier/ au pus cerul cu stelele la uscat/ vine femeia nopţii/ tocurile ei ascuţite/ se înfig sacadat/ în carnea trotuarului/ vântul trece prin părul ce-i ascunde faţa surâzătoare/ îî fură mica poşetă cu rujul maron/ îî trage trotuarul de sub picioare/ rulează iarba/ sub care se zbenguie peştii…" (Oricui i se poate întâmpla)

În partea a doua (Ora et labora) lucrarea pare că se îseninează, liniile sunt precis conturate, poeta e stăpână pe mişcările ei, spaţiul devine mai larg şi capătă profunzime.

Şi dacă începutul cărţii (Vae soli) se alcătueşte din mici piese şlefuite, oglindind disparat poemul, variaţiuni pe aceeaşi temă a artei poetice, obositoare prin  densitatea alăturării, fie şi măcar ca tehnică repetitivă a construcţiei, – ansamblul riscă să scadă cumva din strălucirea metaforelor – poeta simte şi se opreşte la timp dezvăluind o nouă stare poetică.

Se deschide un nou capitol al libertăţii ce nu-şi mai asumă zona demonstrativă, poeta şi-a însuşit arta poemului şi e liberă să-i trădeze canoanele, este victoria ei şi dreptatea de totdeauna a învingătorului.

" Eram în piaţa cu oameni liberi/ cu cel pentru care/ băteau clopotele/ oh, libertatea cu arma ei/ credincioasă până la capăt/ drumurile ducând spre ele însele// pescăruşi singuratici aterizau la punct fix/ inima fiecăruia ardea/ odată cu celelalte lucruri/ şi el alerga/ cu o săgeată înfiptă în piept/ iertându-mă că nu bănuiam nimic/ risipitoare până la saţiu/ aproape că l-am atins/ printre crăpăturile întunericului… "

Las plăcerea cititorului să descopere o densitate a poemelor care cu siguranţă emană o impresionantă forţă artistică, adăugănd un singur poem :

"Mâncăm la aceeaşi masă/ dormin în acelaşi pat/ pe lună nouă pleacă de-acasă/ afundându-se într-o văgăună/ se reîntoarce în zori/ înfrigurat, duhnind a război/ îmi pune pe raft câteva bacnote/ într-un plic/ nu-l deschid/

lasă, lumea mai are încă de ispăşit/ să nu-i judecăm pe îngeri/ cum se salvează/ lasă, poate vin alte vremuri…"

          Cu siguranţă Victoria Milescu, cu o pădure de cărţi în spate, ar merita mai multă aplecare din partea criticilor adevăraţi. (mai sunt ?...)

Cuvinte&Imagini 2012