Voturi şi jacuzii

           Ieri, zeii nu au fost cu noi. Nu atât în Londra la Olimpiadă, unde în cea de-a şasea zi nu am mai luat nici o medalie, cât mai ales pe plaiurile noastre mioritice unde Curtea Constituţională nu şi-a asumat nici o răspundere amânând o decizie care ne va face mult rău.

          Leul, buimăcit, încasează ca bietul Bute în ring şi nu are nici o şansă să se mai trezească din pumni. Privim consternaţi din tribună spectacolul, aşteptând ca cineva să arunce prosopul. Nu mai sunt prosoape. Le-au luat pe plajă la Neptun organizatorii dezastului. S-au dus cu toţii la Mazăre. La el în buncher se pot face relaxări specifice. O armată de fotomodele nu-l slăbesc pe Ponta. Au consemn de la iuncher:

          – L-ati votat, e al vostru! Dar să nu vă faceţi iluzii!

          Programaţi-l pe mute, că ne-ngheaţă jacuzii!...

Raspuns scrisorii poetului Viştea

           Am citit scrisoarea (clic pe link) poetului Viştea către Coana Europă pe blogul lui Augustin Doman. Învolburată. Am crezut că s-a mutat Oltul la Târgovişte. Multe adevăruri spuse în jurul unui ceaun cu măligă pripită, fierbând sub presiune în Poiana lui Iocan unde gazul tras pe ţeavă arde direct sub pilostrii.

          Respect domnule Viştea! Dar nu văd îndoiala.

          Bunică-mea Păuna, dinspre partea mamei, îmi spunea totdeauna să mă-ndoiesc dacă văd o minune, să mă ciupesc de trei ori şi, dacă se-arată la fel să mai întreb pe cineva.

          V-aţi ciupit cumva domnule Viştea? Aţi făcut un duş când steagul NATO, din senin, a fost dat jos de Crin la Cotroceni? L-o fi vândut la ruşi?...

          Dar când sub ochii noştrii aproapele, încreţeau floricele de gheaţă toate apele, de minciunile lui Ponta? Gheaţă subţire ca o pojghiţă sub care apa dădea în clocot.

          Cum să laşi să lunece periculos ţara pe o asemenea pojghiţă ticluită cu gânduri viclene?

          Adevat, n-am votat!

          Din convingere, nu din lene. După opt milioane de voturi împotrivă, multe necurate ştiu, mă ciupesc de trei ori, încă mă îndoiesc, dar garantez că sunt viu şi gândesc.

          N-ar trebui domnule Viştea să gândim împreună?

Cu monstrul deasupra capului

           Halterofilul, e un atlet care nu ţine seamă de legile propriului corp şi în aceeaşi măsură de legile fizicii, sfidând gravitaţia planetei într-un efort  supraomenesc. Forţa minţii sparge limitele îngăduite şi împinge greutatea halterei cu puterea gândului. Trăsăturile se schimonosesc, fibrele muşchilor se împletesc în funii groase ce ţin în chingi explozia.

          Roxana Daniela Cocoş, fata noastră din Carpaţi era frumoasă şi cu monstrul acela de fier deasupra capului. La ultima încercare, a ridicat haltera, o dovedise, dar s-a grăbit să dea cu ea de pământ.

          Pe podium, la ceremonia de premiere, nouă ni s-a părut mai strălucitor argintul.

Dacă e bronz, e ziua a cincea

           Prinţesele gimnasticii de data asta au fost de bronz. Un bronz care dacă ar fi prins o altă culoare ar fi fost nedrept. Ghinionul rusoaicelor ne-ar fi putut propulsa pe podium lângă stelele Statelor Unite ale Americii, dar s-ar fi mâniat zeii şi cu siguranţă ne-ar fi taxat la individual, acolo unde aştept să ne facem loc de drept, la masa învingătorilor.

          Să numărăm cea de-a patra medalie şi să ne bucurăm că nu s-a risipit degeaba atâta muncă şi talent.

          Ce firesc flutura steagul României, lângă steagurile celor două mari puteri! Mai ia cineva aminte, de câte decenii suntem acolo?

*

          Târziu în noapte pe cerul olimpic s-a mai aprins pentru România o steluţă de bronz. E o medalie surpriză şi cu atât mai binevenită. Un tânăr halterofil de 20 de ani, Răzvan Martin, rătăcit printre orientalii şi nord africanii prin venele cărora curge petrol. (Petrolul anihilează urmele substanţelor interzise!...informaţie sigură luată de la Tolontan.)

          Halterele sunt o zonă specială. Doar marele nostru Nicu Vlad a mai spart monopolul. Bine ai venit Răzvane! O să-ţi turnăm numele în bronz!

Printre zei. Ziua a patra.

           Nu puţine sunt nedreptăţile vieţii. Cu atât mai tulburătoare nedreptăţile sportive, dar când se încalcă spiritul olimpic, vârful arcuit străpunge pielea de şarpe a timpului care se încolăceşte şi rămâne încremenit pe tăişul spadei, o secundă lungă cât noaptea lumii. Parcă ni s-au răscolit toate frustrările şi înfrânţi ne-am ridicat privirea către Dumnezeu. N-am primit nici un semn.

          Nu mă îndoiesc că fotografia cu coreeanca aşteptând dezarmată lângă propria spadă la capătul planşei, decizia impardonabilă a oficialilor în negru a făcut înconjurul planetei.

          Shin A Lam în inima noastră tu eşti pe podium!

*

          Spada ne-a rănit ieri de mai multe ori, căci fetele noastre au ars la intensitate maximă, având mari şanse să toarne metal preţios în forma unei medalii. Din păcate Anca Măroiu, Simona Gherman şi Ana Brânză, s-au stins pe rând la o tuşă de aur. Poate la echipe, focul reunit va reuşii să topească metalul.

*

          Ziua, până la urmă stralucitoare pentru noi, a fost completată la giudo de Corina Căprioru. Se pare că antrenorul Berceanu le-a învăţat pe fete că la zei, aurul e la fel ca argintul. Să recunoaştem că la două medalii Berceanu ştie ce spune.

          Suntem în grafic. Mai sunt cinci medalii şi intrăm în Clubul select al ţărilor cu 300 de medalii olimpice.

 Un sincer bravo!