Din lotul "Albastrii" _ erata

          Am retras temporar materialul. Sper sa nu fi facut o greseala si mica bijuterie de proza scurta a prietenului meu Gicu sa nu mai fie publicata in revista.
Voi reveni.

Vineri, sâmbătă, luni

Vineri în prime temps, Dan Diaconescu se adresează naţiunii din Salonul Oficial. Tocmai a coborât din avionul venit de la Londra aducând cu el documente importante pentru popor.

–  Faceti loc! Fata de la BBC, mai în faţă! Să-i facă loc naţionalele!... Vorbele lui Dan Diaconescu se agaţă de microfoane, cravata  împătrăţită pe fond violet şi costumul de firmă pun în evidenţă nuanţa măsliniu deschisă a pielii contrastând cu gulerul alb al cămăşii. Doar dantura neingrijită şi trupul pirpiriu, rămân dovadă că timpul lui OTVizat e dedicat întreg poporului.

– E toata lumea gata? Aş vrea sa ne obişnuim în formula asta, în calitatea mea dublă de rege al audienţelor şi viitor preşedinte ne vom regăsii deseori până la alegeri şi după, împreună.(Să ne organizăm mai bine împreună pentru că nici nu ştiţi ce pierdeţi!)

*

Structura metalică – solidă, paralelă cu blocul, chiar dacă nu s-a mişcat de ceva zile bune –  de când o studiez intens se apropie implacabil de fereastra mea de la zece. Jos, între copacii ce străjuiesc spaţiul verde, stivele cu baloţi de spumă de mare aliniate pe rânduri cu grijă ca niste duzini de cutii de chibrite (pentru uriaşi), completează cadrul. Drumul de la firmă până la locul de muncă a fost se pare lung şi greu, iar destinul echipei celor şapte magnifici s-a oprit în iarbă ca-ntr-o arenă romană să-şi tragă suflul înainte de reprezentaţie. Minţile înfierbântate fumegă la umbră prin supape cu filtrul fin Malboro, Kent sau Viceroi ultralight. Timp berechet până la prima ninsoare, e convingerea unanimă netrădată de gânduri.

Singurul în picioare, vorbeşte tare, doar şeful de echipă, cu o voce sigură, studiată, calmă, bazată pe argumente, mişcându-se lent într-un dute-vino continuu ca o pendulă care înaintează vâslind cu o singură mână cealaltă fiindu-i ocupată de telefon.

– Nici o grijă situaţia e stăpânită şi nimic nu scapă de sub control!

– E toată lumea gata? O mişcare imperceptibilă în iarbă. Se sting ţigările, magnificii sprijinindu-se în mâini se ridice gata să-şi urmeze liderul. Conveniseră împreună, în brainstorming, un semn cu degetul mijlociu de la mâna stângă ridicat. Atunci dispăreau prerogativele administrative, şeful devenea lider de sindicat, iar echipa dintr-o dată un comando agil, activ şi mult mai bine organizat.

– Aş vrea să ne obişnuim în formula asta, până după alegeri vom păzi sacii lui Dan Diaconescu. Sunt sacii noştrii ai poporului. Să-i ferim de ciocoi pentru că nici nu ştiţi ce pierdeţi.

*

Năzdrăvanul de Tomiţă, sâmbătă a fost ziua lui, e în clasa 0. Îmi place mie să cred că în scurta lui carieră de bakugan, a acumulat sumedenie de informaţii de tactică şi strategie necesare acomodării în terenul, ostil sau nu – depinde de priceperea şi înţelepciunea cu care inamicul se aşează în câmpul operaţional.

Se pare că de la primul contact, pe staţia lui RADAR în şcoala unde urmau să se desfăşoare exerciţiile de integrare, compatibilităţile au înregistrat uşoare perturbaţii ce puteau devenii dramatice.

Pe locul întâi, de departe, învăţătoarea. Tânără, blondă cu picioarele lungi de gazelă l-a făcut să roşească.

–Ai văzut-o mami!? Mă topesc şi mă simt ciuruit! Asta e de la taică-su, m-am gândit. Stau liniştită. Şi el a umblat toată viaţa cu inima ciuruită.    
Adevăratul pericol a venit după prima săptămână de şcoală, ca o potenţială tentativă trans-islamică de la  Senzitiva Vulcan, directoarea stabilimentului şcolar care în acea zi de luni, devenise parte a războiului sfânt şi îşi arogase împuternicirea să conducă Jihadul. Am primit telefonul pe firul roşu, scurt. Cu un ton oficial care te-nţeapă la inimă, Senzitiva m-a invitat sec să particip a doua zi la şedinţa extraordinară cu părinţii care va pune în dezbatere cazul Toma, cu propunerea adoptată în Comisia de disciplină şi imunităţi de eliminare a turbulentului din after school. Prevederile regulamentului şcolar erau clare şi fără dubii în acest sens. Forul decizional în plen era cel care avea o opţiune definitivă prin votul liber exprimat al părinţilor.

Uluită de consecinţele ireparabilului, după primele clipe lungi ce se instaurează în tine ca persoană fizică, golită de starea ta naturală şi după ce te-ai obişnuit cu gândul dar încă nu realizezi impactul întreg al loviturii unui cataclism, începi să te întrebi ce a putut să comită năzdrăvanul ăla, prin ce abilităţi m-a înşelat nu doar pe mine ca mamă ci şi pe doamnele de la grădiniţă care au avut totdeauna o părere avizată  şi un ochi format, încredinţându-mă că posedă toate datele unui copil normal şi un comportament stabil adaptat de cinci ani în colectivitate.

Am întrebat-o pe Senzitiva dacă acea Comisie de disciplină a întocmit vre-un raport şi dacă există posibilitatea să îl parcurg înainte, să cunosc faptele adunate în cinci zile numărate de after scool ca să pot încropi măcar o sumară pledoarie în aparea copilului. E totuşi copilul meu şi amândoi suntem într-o situaţie mai specială. Viaţa te încearcă uneori cât poţi duce. Singuri, ne susţinem unul pe altul fără a mai putea recurge şi la alte puncte de sprijin.

Mi-a recomandat să iau legătura cu doamna Mia femeia de servici(!), şefa comisiei şi singura supraveghetoare a celor 30 de copii înscrişi pentru a-şi petrece, între 12 şi 17 un fel de recreaţie mare între pereţii aceleiaşi clase unde dimineaţa prestau cu doamna învăţătoare, cea tânără şi cu picioarele lungi. (Altă viaţă!)

– Da să şti doamnă că la noi e foc continuu, nu ne petrecem timpul cu rapoarte, noi luăm decizii! Din Comisie facem parte deocamdată doar Doamna Mia şi cu mine. Situaţia financiară grea şi cunoscută a învăţământului nu ne permite să alocăm bani pentru indemnizaţia de şedinţă, iar doamna Mia are în grijă şi mătura nu pune virgule.

Am luat-o ca atare dorind totuşi să schimb vorbe clarificatoare cu organul măturii până în şedinţă. N-am reuşit.

– Înainte de dezbateri să treceţi cu Toma pentru examinare la psihologul şcolii! Am trecut şi pe-acolo. Psihologul, un băiat OK a vorbit cu Toma, a vorbit şi cu mine, i s-au părut răspunsurile primite logice şi, a dat din umeri încurcat oarecum.

Şedinţa a fost fantastică şi s-a desfăşurat la o singură poartă, de parcă asistam la o partidă de fotbal cu FC Barcelona masată în careul advers. Toate mingile ajungeau la Mesi, întruchipat de Senzitiva Vulcan şi aceasta vulcanică, trăgea trasor după trasor din toate poziţiile către bietul Toma ce se făcuse mai mic decât e, lângă mine, de intrase de tot sub bancă. Parcă eram pe vremea comuniştilor, cum ne povestea tata când vigilentele organe, într-o adunare de demascare publică, punea sub lupă vre-un duşman ascuns al poporului.

– Pe mine m-a tras de codiţă! A clamat o fetiţă. E un terorist innăscut, o unealtă a răului ascuns!

– Nu-i aşa!... Am vrut... I-am şoptit, că îmi place de ea! Era prea înaltă şi n-a auzit. I-a răspuns, trist, Toma din gura hăului

Părinţii, înspăimântaţi de gravitatea faptelor micului violent încondeiat de procurorul Senzitiva Vulcan au votat ultimul avertizment.

Ce să facă şi ei săracii! Au votat cu ochii închişi şi umerii grei cu gândul la Dan Diaconescu, ăla cu sacii...

Staţi aproape, fiincă nici nu ştiţi ce pierdeţi!

Tomistul

În căutarea oii fantastice

           Citesc cu plăcere acum, un bestseller al unui scriitor japonez Haruki Murakami născut la Kyoto 1949. Şi ce dacă eu m-am născut lângă Piteşti, 1948. Suntem în urma vieţii, tot pe-acolo.

          El a primit o fotografie de la un prieten, „un peisaj muntos cu păşuni întinse şi turme de oi”. Din acel moment viaţa lui obişnuită şi anostă se va fi transformat într-o adevărată aventură, căci obligat să plece „În căutarea oii fantastice” pe care un personaj misterios a identificat-o în fotografie, va reuşi să dea literaturii o capodoperă (dacă am sta să-i ascultăm pe cei de la Polirom şi, cât am citit trebuie să-i ascultăm!).

          Şi eu am primit o fotografie. Nu am de ales dintr-o turmă. Dar cât de greu să optezi între cele două Mioriţe fantastice!

          La Romanica, cu oaia năzdrăvană s-a mai scris o capodoperă. (Mioriţă laie, laie bucălaie...) Ceva îmi spune să mă iau după blondă, nu după oaie. Altfel copodopera mea va fi... apă de ploaie.

Când se-mbată Angelescu

Personaje:

Vecina. Vecinul Eugen. Domnul Angelescu. Florian. Asistenta Nuţii şi eu cel care vă povestesc.

         

         

          Multe se întâmplă într-o scară de bloc. Felurite poveşti cu largă deschidere în vremile astea schimbate.(Curgerea timpului făţuieşte pietrele, d-apoi oamenii!...) Rufele nu se mai spală şi, nici rănile nu se mai vindecă în familie ca pe vremea înpuşcatului – de frică, să nu te faci de râs la servici în adunările colectivelor de oameni ai muncii unde să ţi se ia carnetul de partid, sau în adunările de bloc cu sectoristul chemat să-ţi ridice buletinul pentru tulburarea liniştii publice şi să-ţi întocmească formele pentru schimbul de domiciliu, într-un loc liniştit, cu zăbrele.

          Individul, se mişcă azi cum vrea muşchiul lui. Are un summum de drepturi şi libertăţi pe care nici Dumnezeu nu le poate lua decât o singură dată, când alege el şi nici atunci in integrum, căci dreptul la vot rămâne o vreme şi după moarte în beneficiul primarului.

          Acum e momentul, după acest scurt expozeu, să intre în scenă vecinul Eugen. Personajul a lucrat la Industria porcilor şi a ieşit la pensie imediat după Marea Revoluţie a Ignatului, când animalele s-au vorbit că ar fi momentul să se răzvrătească şi ele şi să evadeze din combinat( mimetismul bată-l norocul!). Depăşind mental propria condiţie au sărit peste gard, leopard după leopard.

          Scăpaţi de cuţitul măcelarilor sau oferit chirurgical plasticienilor, să le ajusteze trăsăturile în Marea Transformare, cu intenţia vădită de a-şi schimba nu doar înfăţişarea  ci şi anvergura politică. Moda cu schimbarea de sex a apărut mai târziu.

          Curând, Eugen a putut să constatate că a optat greşit îngroşând, în putere, rândurile pensionarilor şi, a început să-şi înnece în plăcere, cu băutura, propria durere. Un supliciu – cultura omului viu! Zilnic la cârciumă ca la serviciu! Îl înţeleg când scriu.

          Vecina, nevasta frustratului, mult mai adaptată a rămas să presteze în piaţă statului. Oarecum fiecare cu viaţa lui. O chema Nina... sau Lumi. Ni s-a stins luminiţa numelui. Pe scară toţi o strigam doar vecina. La început, cât putea de ferit, vecina îşi culegea soţul de la birtul ştiut şi-l aducea acasă. Îl căra pe scări până sus la nouă, când nu mergea liftul. Bine că nu era grasă! El, ca Isus pe crucea lui se lăsa dus. De la o vreme şi femeia, cât să mai îndure, l-a lăsat în plata domnului Angelescu, filozoful, un alt vecin de la zece, care în loc de mâncare bea vin.

          – Femeia măi Eugene, vecine, ia aminte la învăţătură trebuie bătută bine de trei ori pe zi, ascultă la mine! Treaba e matematică. Dimineaţă prânz şi seară îi dai peste gură. Altfel o ia pe arătură.

          – Bine dar n-am motiv!

          – Măi vecine fi mai creativ. Ca să nu-şi facă învăţătorul de ruşine a aplicat postulatul vecinul Eugen. Prima dată a găsit o farfuri murdară şi a trântit-o în calorifer. Altădată o cană mişcată şi, a testat-o dacă e de fier. Şi tot aşa a spart curând toate vasele, încercându-i femeii concomitent oasele.

          Într-o seară a făcut-o lată rău! A găsit în şifonier o cutie cu farfurii şi pahare. Ghinion, le ascunsese vecina de nătărău. S-a aprins Eugen de bucurie într-un danţ gen Zorba şi, în tandem cu sinele în reverie se credea campion la talere aruncate din şanţ. Dualitate sau beţie?... Biata vecină avu parte de tot binele din lume din mâinile lui şi căzu în leşin. Văzând-o nemişcată, dintr-o dată Eugen s-a speriat şi s-a tăiat din vin. A retezat nebunul furtunul de la maşina de spălat şi ţintit pe ea, a dirijat jetul de apa din chiuvetă, să bea.

          Aşa i-am găsit când am spart uşa. El legănându-si în braţe păpuşa.

          Lucrulile s-au mai calmat când pe rând au intervenit vecinii. Florian a adus într-un ibric ceai de sunătoare. În grămada de cioburi scăpase ca prin minune un borcan de opt sute aşa că n-a mai fost nevoie să coboare după cană la etajul cinci. A pus ceaiul în borcan şi i l-a dat, cu sorbituri mici. Apoi au chemat-o de la parter pe asistenta Nuţii de la noi din bloc. Cineva a strâns cu o mătură grămada de cioburi şi i-a făcut loc.

          Cu 25 de ani în sala de operaţie, asistenta Nuţi şi-a suflecat mânecile meticulos şi cu graţie, a tras-o de degetul mic, a mai ciupit-o un pic şi în alte locuri, după ştiinţa ei incontestabilă şi a înviat-o definitiv. Nu mai era o păpuşă gonflabilă.

          Taman urca domnul Angelescu. Când nu merge liftul, te-apucă şi plânsul, etaj cu etaj sprijinea zidul, fierbea şi lichidul întrânsul... Când e beat Domnul Angelescu, filozoful de la zece e mai agresiv în limbaj

          – Cerul mamii lor de guvernanţi că n-au pus zecele la parter!

          A intrat, a dat din mână a lehamite şi şi-a continuat drumul în cer.