Am retras temporar materialul. Sper sa nu fi facut o greseala si mica bijuterie de proza scurta a prietenului meu Gicu sa nu mai fie publicata in revista.
Voi reveni.
vineri, 12 octombrie 2012
miercuri, 10 octombrie 2012
Vineri, sâmbătă, luni
Vineri în prime temps, Dan Diaconescu se adresează
naţiunii din Salonul Oficial. Tocmai a coborât din avionul venit de la Londra
aducând cu el documente importante pentru popor.
– Faceti loc! Fata de la BBC, mai în
faţă! Să-i facă loc naţionalele!... Vorbele lui Dan Diaconescu se agaţă de
microfoane, cravata împătrăţită pe fond
violet şi costumul de firmă pun în evidenţă nuanţa măsliniu deschisă a pielii
contrastând cu gulerul alb al cămăşii. Doar dantura neingrijită şi trupul pirpiriu,
rămân dovadă că timpul lui OTVizat e dedicat întreg poporului.
– E toata lumea gata? Aş vrea sa ne obişnuim în formula asta, în calitatea
mea dublă de rege al audienţelor şi viitor preşedinte ne vom regăsii deseori
până la alegeri şi după, împreună.(Să ne organizăm mai bine împreună pentru că
nici nu ştiţi ce pierdeţi!)
*
Structura metalică – solidă, paralelă cu blocul, chiar dacă nu s-a
mişcat de ceva zile bune – de când o studiez intens se apropie implacabil de
fereastra mea de la zece. Jos, între copacii ce străjuiesc spaţiul verde, stivele
cu baloţi de spumă de mare aliniate pe rânduri cu grijă ca niste duzini de cutii
de chibrite (pentru uriaşi), completează cadrul. Drumul de la firmă până la
locul de muncă a fost se pare lung şi greu, iar destinul echipei celor şapte
magnifici s-a oprit în iarbă ca-ntr-o arenă romană să-şi tragă suflul înainte
de reprezentaţie. Minţile înfierbântate fumegă la umbră prin supape cu filtrul
fin Malboro, Kent sau Viceroi ultralight. Timp berechet până la prima ninsoare,
e convingerea unanimă netrădată de gânduri.
Singurul în picioare, vorbeşte tare, doar şeful de
echipă, cu o voce sigură, studiată, calmă, bazată pe argumente, mişcându-se lent
într-un dute-vino continuu ca o pendulă care înaintează vâslind cu o singură mână
cealaltă fiindu-i ocupată de telefon.
– Nici o grijă situaţia e stăpânită şi nimic nu scapă de sub
control!
– E toată lumea gata? O mişcare imperceptibilă în iarbă. Se
sting ţigările, magnificii sprijinindu-se în mâini se ridice gata să-şi urmeze
liderul. Conveniseră împreună, în brainstorming, un semn cu degetul mijlociu de
la mâna stângă ridicat. Atunci dispăreau prerogativele administrative, şeful
devenea lider de sindicat, iar echipa dintr-o dată un comando agil, activ şi
mult mai bine organizat.
– Aş vrea să ne obişnuim în formula asta, până după alegeri
vom păzi sacii lui Dan Diaconescu. Sunt sacii noştrii ai poporului. Să-i ferim
de ciocoi pentru că nici nu ştiţi ce pierdeţi.
*
Năzdrăvanul de Tomiţă, sâmbătă a fost ziua lui, e în clasa 0. Îmi place
mie să cred că în scurta lui carieră de bakugan, a acumulat sumedenie de
informaţii de tactică şi strategie necesare acomodării în terenul, ostil sau nu
– depinde de priceperea şi înţelepciunea cu
care inamicul se aşează în câmpul operaţional.
Se pare că de la primul contact, pe staţia lui RADAR în şcoala unde
urmau să se desfăşoare exerciţiile de integrare, compatibilităţile au înregistrat
uşoare perturbaţii ce puteau devenii dramatice.
Pe locul întâi, de departe, învăţătoarea. Tânără, blondă cu picioarele
lungi de gazelă l-a făcut să roşească.
–Ai văzut-o
mami!? Mă topesc şi mă simt ciuruit! Asta e de la taică-su, m-am gândit. Stau
liniştită. Şi el a umblat toată viaţa cu inima ciuruită.
Adevăratul pericol a venit după prima săptămână de şcoală, ca o potenţială tentativă trans-islamică de la Senzitiva Vulcan, directoarea stabilimentului şcolar care în acea zi de luni, devenise parte a războiului sfânt şi îşi arogase împuternicirea să conducă Jihadul. Am primit telefonul pe firul roşu, scurt. Cu un ton oficial care te-nţeapă la inimă, Senzitiva m-a invitat sec să particip a doua zi la şedinţa extraordinară cu părinţii care va pune în dezbatere cazul Toma, cu propunerea adoptată în Comisia de disciplină şi imunităţi de eliminare a turbulentului din after school. Prevederile regulamentului şcolar erau clare şi fără dubii în acest sens. Forul decizional în plen era cel care avea o opţiune definitivă prin votul liber exprimat al părinţilor.
Adevăratul pericol a venit după prima săptămână de şcoală, ca o potenţială tentativă trans-islamică de la Senzitiva Vulcan, directoarea stabilimentului şcolar care în acea zi de luni, devenise parte a războiului sfânt şi îşi arogase împuternicirea să conducă Jihadul. Am primit telefonul pe firul roşu, scurt. Cu un ton oficial care te-nţeapă la inimă, Senzitiva m-a invitat sec să particip a doua zi la şedinţa extraordinară cu părinţii care va pune în dezbatere cazul Toma, cu propunerea adoptată în Comisia de disciplină şi imunităţi de eliminare a turbulentului din after school. Prevederile regulamentului şcolar erau clare şi fără dubii în acest sens. Forul decizional în plen era cel care avea o opţiune definitivă prin votul liber exprimat al părinţilor.
Uluită de consecinţele ireparabilului, după primele clipe lungi ce se
instaurează în tine ca persoană fizică, golită de starea ta naturală şi după ce
te-ai obişnuit cu gândul dar încă nu realizezi impactul întreg al loviturii
unui cataclism, începi să te întrebi ce a putut să comită năzdrăvanul ăla, prin
ce abilităţi m-a înşelat nu doar pe mine ca mamă ci şi pe doamnele de la grădiniţă
care au avut totdeauna o părere avizată şi un ochi format, încredinţându-mă că posedă toate
datele unui copil normal şi un comportament stabil adaptat de cinci ani în
colectivitate.
Am întrebat-o pe Senzitiva dacă acea Comisie de disciplină a întocmit
vre-un raport şi dacă există posibilitatea să îl parcurg înainte, să cunosc
faptele adunate în cinci zile numărate de after scool ca să pot încropi măcar o
sumară pledoarie în aparea copilului. E totuşi copilul meu şi amândoi suntem
într-o situaţie mai specială. Viaţa te încearcă uneori cât poţi duce. Singuri,
ne susţinem unul pe altul fără a mai putea recurge şi la alte puncte de sprijin.
Mi-a recomandat să iau legătura cu doamna Mia femeia de servici(!), şefa
comisiei şi singura supraveghetoare a celor 30 de copii înscrişi pentru a-şi
petrece, între 12 şi 17 un fel de recreaţie mare între pereţii aceleiaşi clase
unde dimineaţa prestau cu doamna învăţătoare, cea tânără şi cu picioarele lungi.
(Altă viaţă!)
– Da să şti doamnă că la noi e foc continuu, nu ne petrecem
timpul cu rapoarte, noi luăm decizii! Din Comisie facem parte deocamdată doar
Doamna Mia şi cu mine. Situaţia financiară grea şi cunoscută a învăţământului nu
ne permite să alocăm bani pentru indemnizaţia de şedinţă, iar doamna Mia are în
grijă şi mătura nu pune virgule.
Am luat-o ca atare dorind totuşi să schimb vorbe clarificatoare cu
organul măturii până în şedinţă. N-am reuşit.
– Înainte de dezbateri să treceţi cu Toma pentru examinare
la psihologul şcolii! Am trecut şi pe-acolo. Psihologul, un băiat OK a vorbit
cu Toma, a vorbit şi cu mine, i s-au părut răspunsurile primite logice şi, a
dat din umeri încurcat oarecum.
Şedinţa a fost fantastică şi s-a desfăşurat la o singură poartă, de
parcă asistam la o partidă de fotbal cu FC Barcelona masată în careul advers.
Toate mingile ajungeau la Mesi, întruchipat de Senzitiva Vulcan şi aceasta vulcanică,
trăgea trasor după trasor din toate poziţiile către bietul Toma ce se făcuse
mai mic decât e, lângă mine, de intrase de tot sub bancă. Parcă eram pe vremea
comuniştilor, cum ne povestea tata când vigilentele organe, într-o adunare de
demascare publică, punea sub lupă vre-un duşman ascuns al poporului.
– Pe mine m-a
tras de codiţă! A clamat o fetiţă. E un terorist innăscut, o unealtă a răului
ascuns!
– Nu-i aşa!... Am vrut... I-am şoptit, că îmi place de ea!
Era prea înaltă şi n-a auzit. I-a răspuns, trist, Toma din gura hăului
Părinţii, înspăimântaţi de gravitatea faptelor micului violent încondeiat
de procurorul Senzitiva Vulcan au votat ultimul avertizment.
Ce să facă şi ei săracii! Au votat cu ochii închişi şi umerii grei cu
gândul la Dan Diaconescu, ăla cu sacii...
Staţi aproape, fiincă nici nu ştiţi ce pierdeţi!
sâmbătă, 6 octombrie 2012
miercuri, 3 octombrie 2012
În căutarea oii fantastice
Citesc cu plăcere
acum, un bestseller al unui scriitor japonez Haruki Murakami născut la Kyoto
1949. Şi ce dacă eu m-am născut lângă Piteşti, 1948. Suntem în urma vieţii, tot
pe-acolo.
El a primit o fotografie de la un
prieten, „un peisaj muntos cu păşuni întinse şi turme de oi”. Din acel moment
viaţa lui obişnuită şi anostă se va fi transformat într-o adevărată aventură,
căci obligat să plece „În căutarea oii fantastice” pe care un personaj
misterios a identificat-o în fotografie, va reuşi să dea literaturii o
capodoperă (dacă am sta să-i ascultăm pe cei de la Polirom şi, cât am citit
trebuie să-i ascultăm!).
Şi eu am primit o fotografie. Nu am de
ales dintr-o turmă. Dar cât de greu să optezi între cele două Mioriţe
fantastice!
La Romanica, cu oaia
năzdrăvană s-a mai scris o capodoperă. (Mioriţă laie, laie bucălaie...) Ceva îmi
spune să mă iau după blondă, nu după oaie. Altfel copodopera mea va fi... apă
de ploaie.
marți, 2 octombrie 2012
Când se-mbată Angelescu
Personaje:
Vecina. Vecinul Eugen.
Domnul Angelescu. Florian. Asistenta Nuţii şi eu cel care vă povestesc.
Multe se întâmplă într-o scară de
bloc. Felurite poveşti cu largă deschidere în vremile astea schimbate.(Curgerea
timpului făţuieşte pietrele, d-apoi oamenii!...) Rufele nu se mai spală şi,
nici rănile nu se mai vindecă în familie ca pe vremea înpuşcatului – de frică, să nu te faci de râs la servici în
adunările colectivelor de oameni ai muncii unde să ţi se ia carnetul de partid,
sau în adunările de bloc cu sectoristul chemat să-ţi ridice buletinul pentru
tulburarea liniştii publice şi să-ţi întocmească formele pentru schimbul de
domiciliu, într-un loc liniştit, cu zăbrele.
Individul, se mişcă azi cum vrea
muşchiul lui. Are un summum de drepturi şi libertăţi pe care nici Dumnezeu nu
le poate lua decât o singură dată, când alege el şi nici atunci in integrum,
căci dreptul la vot rămâne o vreme şi după moarte în beneficiul primarului.
Acum e momentul, după acest scurt
expozeu, să intre în scenă vecinul Eugen. Personajul a lucrat la Industria
porcilor şi a ieşit la pensie imediat după Marea Revoluţie a Ignatului, când
animalele s-au vorbit că ar fi momentul să se răzvrătească şi ele şi să evadeze
din combinat( mimetismul bată-l norocul!). Depăşind mental propria condiţie au
sărit peste gard, leopard după leopard.
Scăpaţi de cuţitul măcelarilor sau oferit
chirurgical plasticienilor, să le ajusteze trăsăturile în Marea Transformare, cu
intenţia vădită de a-şi schimba nu doar înfăţişarea ci şi anvergura politică. Moda cu schimbarea
de sex a apărut mai târziu.
Curând, Eugen a putut să constatate că
a optat greşit îngroşând, în putere, rândurile pensionarilor şi, a început
să-şi înnece în plăcere, cu băutura, propria durere. Un supliciu – cultura omului viu! Zilnic la cârciumă ca la
serviciu! Îl înţeleg când scriu.
Vecina, nevasta frustratului, mult mai
adaptată a rămas să presteze în piaţă statului. Oarecum fiecare cu viaţa lui. O
chema Nina... sau Lumi. Ni s-a stins luminiţa numelui. Pe scară toţi o strigam
doar vecina. La început, cât putea de ferit, vecina îşi culegea soţul de la
birtul ştiut şi-l aducea acasă. Îl căra pe scări până sus la nouă, când nu
mergea liftul. Bine că nu era grasă! El, ca Isus pe crucea lui se lăsa dus. De
la o vreme şi femeia, cât să mai îndure, l-a lăsat în plata domnului Angelescu,
filozoful, un alt vecin de la zece, care în loc de mâncare bea vin.
– Femeia
măi Eugene, vecine, ia aminte la învăţătură trebuie bătută bine de trei ori pe
zi, ascultă la mine! Treaba e matematică. Dimineaţă prânz şi seară îi dai peste
gură. Altfel o ia pe arătură.
– Bine
dar n-am motiv!
– Măi
vecine fi mai creativ. Ca să nu-şi facă învăţătorul de ruşine a aplicat
postulatul vecinul Eugen. Prima dată a găsit o farfuri murdară şi a trântit-o în
calorifer. Altădată o cană mişcată şi, a testat-o dacă e de fier. Şi tot aşa a
spart curând toate vasele, încercându-i femeii concomitent oasele.
Într-o seară a făcut-o lată rău! A găsit
în şifonier o cutie cu farfurii şi pahare. Ghinion, le ascunsese vecina de nătărău.
S-a aprins Eugen de bucurie într-un danţ gen Zorba şi, în tandem cu sinele în
reverie se credea campion la talere aruncate din şanţ. Dualitate sau beţie?...
Biata vecină avu parte de tot binele din lume din mâinile lui şi căzu în leşin.
Văzând-o nemişcată, dintr-o dată Eugen s-a speriat şi s-a tăiat din vin. A
retezat nebunul furtunul de la maşina de spălat şi ţintit pe ea, a dirijat
jetul de apa din chiuvetă, să bea.
Aşa i-am găsit când am spart uşa. El
legănându-si în braţe păpuşa.
Lucrulile s-au mai calmat când pe rând
au intervenit vecinii. Florian a adus într-un ibric ceai de sunătoare. În grămada
de cioburi scăpase ca prin minune un borcan de opt sute aşa că n-a mai fost
nevoie să coboare după cană la etajul cinci. A pus ceaiul în borcan şi i l-a
dat, cu sorbituri mici. Apoi au chemat-o de la parter pe asistenta Nuţii de la
noi din bloc. Cineva a strâns cu o mătură grămada de cioburi şi i-a făcut loc.
Cu 25 de ani în sala de operaţie,
asistenta Nuţi şi-a suflecat mânecile meticulos şi cu graţie, a tras-o de
degetul mic, a mai ciupit-o un pic şi în alte locuri, după ştiinţa ei incontestabilă
şi a înviat-o definitiv. Nu mai era o păpuşă gonflabilă.
Taman urca domnul Angelescu. Când nu
merge liftul, te-apucă şi plânsul, etaj cu etaj sprijinea zidul, fierbea şi
lichidul întrânsul... Când e beat Domnul Angelescu, filozoful de la zece e mai
agresiv în limbaj
– Cerul
mamii lor de guvernanţi că n-au pus zecele la parter!
A intrat, a dat din mână a lehamite şi
şi-a continuat drumul în cer.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)