sâmbătă, 3 noiembrie 2012
Am mai scris o pagină
Tuturor apropiaţilor sau trecatorilor întâmplători pe pagina mea de facebook, sau pe blog, le mulţumesc pentru urări şi în egală măsură le întorc gândurile bune împreună cu o imagine semnificativă, la locul faptei. Mulţumesc şi prietenilor de la Cafina care au retras cumva într-o margine cifrele de la prag aducând în faţă cireaşa pe tort. Aş fi putut să schimb ordinea aleatorie a cifrelor, dar m-am temut de "exodul blondelor"!...
N.A.
Intarzierea se datoreaza exclusiv autorului care special doua zile nu s-a net-uit.
miercuri, 31 octombrie 2012
Lumi paralele
Geamul meu privit
dintr-o parte, redesenează spaţial un vitraliu de frunze galbene – roşii, mişcate
de îndeletnicirea stăruitoare a unor vrăbiuţe, patru – cinci, niciodată nu ai o
estimare exactă, nu le poţi număra prinse în jocul unei gimnastici aparent
dezordonate, ce leagă cu zborul lor scurt o logică doar de ele ştiută. Copacul
acela e universul lor. Un fel de bibliotecă naturală.
Poate că vrăbiuţele mele sunt în sala de lectură şi citesc acum cu pasiune cărţile lor fundamentale. Par concentrate să înţeleagă literele (invizibile ochiului meu imund, afectat de televizor) risipite pe frunze în straturi a căror fior trebuie recuperat şi aşezat pe rafturi într-o ordine anume. Mişcând cu ciocul, deschid tainiţe şi legături noi, încă neexplorate. Fiecare îşi parcurge poemul său. Când şi când, pare a fi descoperit o imagine unică, o metaforă nepereche şi îşi cheamă alături o parteneră (sau partener după caz) de studiu, s-o împărtăşească împreună. Se sfătuiesc ciripind secunde bune şi, mulţumite se despart fiecare în poema lui.
Poate că vrăbiuţele mele sunt în sala de lectură şi citesc acum cu pasiune cărţile lor fundamentale. Par concentrate să înţeleagă literele (invizibile ochiului meu imund, afectat de televizor) risipite pe frunze în straturi a căror fior trebuie recuperat şi aşezat pe rafturi într-o ordine anume. Mişcând cu ciocul, deschid tainiţe şi legături noi, încă neexplorate. Fiecare îşi parcurge poemul său. Când şi când, pare a fi descoperit o imagine unică, o metaforă nepereche şi îşi cheamă alături o parteneră (sau partener după caz) de studiu, s-o împărtăşească împreună. Se sfătuiesc ciripind secunde bune şi, mulţumite se despart fiecare în poema lui.
Ore întregi, privesc cu o încântare aparentă,
liniştea aceea lipsită de patimă, fără încleştare şi, nu înţeleg de unde atâta
detaşare dementă. Îmi vine să pun televizorul la geam.
E un sacrilegiu! Vrăbiile astea sfidează!
Încă n-au aflat în bibliotecă, la ele pe ram, că Dan Diaconescu viu, în carne şi
oase, candidează şi se bate cu Ponta pentru un loc de deputat în colegiul şase,
la Tărgu Jiu.
Ce circotecă!
Ce lumi paralele!
Ce timpuri grele!...
luni, 29 octombrie 2012
Pahico îşi face de cap. Etapa: Fonduri europene
Mă uit în clasament. Constat că sunt capul cozii şi pe deasupra e uşor defazat planul înclinat de rostogolire. Are nordul la bază. E o ştire!... Nerozii! Băieţii ăştia care jurizează de la Pahico au scăpat organul lor de umor subţire în fiordul îngheţat. L-au scăpat în bozii şi visează fonduri europene să ducă hazul la reparat. Evident că supralicitează măcar o lingură şi jumătate din sinecura mea. Necazul e pertinent, ca şi cum greşeala femeii vinovate de a rămâne singură grea, s-ar mai repara.
Nota: E doar o gluma. Pe fonduri europene nu te poti supara
duminică, 28 octombrie 2012
Întâmplări de la clasa zero
Toma de felul lui e
leu. Din când în când, mutrişoara lui ia o poziţie războinică şi slobozeşte
câte un răget scurt. Nu tocmai într-atât de înfricoşător! După o experienţă din
asta, reuşită doar pe jumătate zice către maică-sa:
– Mami, nu-i aşa că în adâncul
sufletului meu eu pot să trag un răget ca un leu adevărat!? Numai că acum, nu
ştiu!...
*
În tramvai Toma şi mamaiu stau pe
scaune. Am uitat să vă spun nepotul meu e în clasa zero. Alături o puştoaică.
Păr cârlionţat, frumoasă de pică. Minim clasa cincea.
– Mamaiu, îi zic ce mi-a zis Puiu?...
Face semn cu capul către fetiţă.
– Zi-i treaba ta, îi răspunde mamaiu
neutră.
Stă o clipă, trage aer în piept şi
făcându-şi curaj către fetiţă, cu glas mieros:
– Bună dulceaţă!...
Dulceaţa deschide către el nişte ochi
miraţi, albaştri. Toma cu sufletul îngheţat:
– !?...
Mamaiu tot neutră:
– Poate că n-ai zis bine!
*
Fetiţa în curtea şcolii:
– Mama lui Toma, Toma m-a pupat! Nu
era reproş, doar un zâmbet complice. Eu ce să zic, către el mustrător:
– Toma de ce pupi fetiţele? Serios:
– Pentru că o să fie nişte mame
grozave. Ca tine mami!
–
...
*
Învăţătoarea, către mama lui Toma:
– Azi la after school Toma nu a fost cuminte
de loc. A tras copii de picioare! El
către mine:
– Da mami dar eu eram hingher şi ei
câini! A doua zi când să-l ia de la after, doamna:
– Iar a tras copii de picioare!
– Da mami, dar nu mai erau câini. Erau pisici...
*
Cucereşte– mă!
– Tataie, hai să te învăţ să cucereşti
o femeie! Mă uit atent. Mă interesează.
Îmi arată cu două degete de la mâna
dreaptă, arătătorul şi mijlociul în formă de V, deschise către ochii lui. Apoi,
cu aceleaşi degete împinge aerul către ochii mei. Îşi dă bretonul rebel la o
parte înconvoind puţin degetele şi aruncând zvâcnit, capul pe spate. Şi în sfârşit,
depune pe aceleaşi degete, lipite de data asta, o sărutare, lansând-o de pe
buze către mine.
– E rândul tău, cucereşte-mă!
vineri, 26 octombrie 2012
Din lotul Albaştrilor. Nicolae Radu. La noi e bine
Din lotul Albaştrilor.
Rubrica prietenilor. Din nou Nicolae Radu
Rubrica prietenilor. Din nou Nicolae Radu
La noi este bine.
Ne bate o fericire de ne lasă urme.
Bucuria ne
înconjoară fruntea cu spini.
Dragostea ne
înţeapă cu vârful de lance.
La noi e bine.
Îngeri cu coarne de ţap, ne spală
picioarele crăpate cu apă de baltă clocotită, suntem răstigniţi pe cruci
metalice abia scose din cuptor. Se aruncă asupra noastră cu pietre colţuroase,
ne zvârcolim neputincioşi sub ploaia de rocă.
Insă la noi este bine.
Câmpiile înverzite sunt departe.
Izvorul, copacul, floarea, le desenăm din îndepărtate amintiri. Nu mai ştim
nimic despre cei pe care odată îi
iubeam, sau speram că ne iubesc... Iubirea – o fotografie ştearsă, făcută cine
ştie când.
Odată cu
deşertul, soarele ne arde şi pe noi. Noaptea până şi luna are razele fierbinţi.
La noi este bine.
Ne ciocnim unul de altul, nu ne interesează, nu ne zâmbim, nu are rost să
ne vorbim. Bărbaţi, femei, nu mai avem vârstă. Oglinda orizontului spălăcit de
albastru, ne răsfrânge pe mine şi pe
tine inutil. Cel de alături sunt tot eu. Vedem aceleaşi filme care povestesc
despre mine, cărţile pe care le citim au acelaşi personaj, tot eu. Nu mai sunt
războaie, accidente, violuri. Ştirile au dispărut.
La noi este bine.
Dormim fără griji, visele au uitat
drumul spre somnul nostru, adio coşmaruri sau chemări erotice. Am uitat să
iubim. Să iubesc pe cineva de lângă mine seamănă a egoism. Să te sărut, e ca şi
cum mi-aş săruta propriul trup. Singurul lucru care ne mai frământă este întrbarea : când vom deveni ţărână?
Speranţă ucisă.
Moartea nu are nevoie de noi, s-a plictisit de chipul meu.
Caută pe
cineva care să nu-mi semene.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)