Povestea Motanului descălţat – partea doua

       

           La Antonel, după cum spuneam s-a încurcat firul poveştii Motanului descălţat. Parcă şi-a pierdut busola, are dreptate preşedintele. Când a plecat din interimat şi-a luat cu el şi lenjeria de pat. Se uita trist la monograma olograf şi ofta. Nu mai mânca, nu mai bea şi când îl încăiera somnul, intra în cearşaf şi se visa tot împărat.

          Felix morarul, văzându-l cum se ofileşte de ciudă, i-a adus aminte feciorului adpotiv că totuşi e preşedinte de senat activ. I-a trimis două paparude nude, fără să ştie consoarta, de la Marta, sa-l mai ude din când în când. Una de sorginte liberală, cealaltă internaţională – socialistă, să-l trezească din vis pe preşedinte. Ce să faci cu câţiva stropi în batistă la focul ce ARDe-n el! Doar o ploaie mocănească de la ruşi!...

          – Scoală-te Antonel, că e soarele-n plopi!

– Acuşi, acuşi! şi cădea la loc.

          Se gândi vicleanul morar Felix: „ARDe ţara, cât să-l mai aştept! Se-ntăreşte iar statul de drept şi-mi slăbeşte şeptelul. Ia să-l ameninţ cu Tăricelul, că atât mi-a rămas!”. Zis şi făcut. Şi-i dădu cu şoricelul pe la nas.

          Dintr-o dată Antonel se trezi şi sări ca ars. Îsi făcu iute sanie dintr-un cars şi porni în campanie. Găsi şi sloganul, i se lumină fruntea: „Fă-te frate cu Dragnea până treci puntea!”

          – Fraţi ai mei liberali, am vorbit cu Brătienii, le-am vizitat mormintele. Data viitoare suspendăm Cotrocenii, nu mai suspendăm preşedintele!

Prima parte se poate citi aici

Motanul descălţat

              A fost odata un morar care avea trei fii, un măgar şi un motan. La moartea sa, fiul cel mare moşteni moara, celui de-al doilea îi reveni măgarul şi celui mic, doar motanul. Aşa începeau întâmplările de demult ale poveştii Motanului încălţat. Se ştie că adeseori în istorie, ca şi în viaţă şi desigur şi în poveste, faptele se repetă. Se dă copy-paste în draci pe planetă. Plagiatul după cum s-a stabilit, nu l-a inventat Pontonel. El s-a născut cu plagiatul la el.

            Singurul vinovat, e şi de data asta preşedintele. Aseară sub semnul întrebării, a încurcat rău animalele în povestea de la Robert Turcescu. Hai, broscuţa în locul şoricelului şi măgarul în locul leului mai treacă meargă, dar cum să înghiţi porcul!?...

            Accepţi nu, până la urmă în politică se fac compromisuri!

            În povestea originală, se zice că morarul şi-a făcut testamentul înainte de a muri. Acu, îl înţeleg şi pe Felix, conservator cum e! El nu are de gând în plină glorie să ia Antenele de la gura fetelor lui legitime şi s-o cedeze celor trei feciori înfiaţi, chiar dacă ăla mare mai adormitu, Antonel e din flori. Staţi liniştiţi că nu sunt macabru. Eu nu vreau să moară Felix morarul, că e mogul! Şi oricum, moara Antenelor e mai bine să macine la el în pătul.

            De-aia s-a gândit să facă împreună cu feciorii, o Uniune Social Liberală, să demită preşedintele, să-l scoată din drepturi şi să ia fata, pe Românica dată cu încredinţare temporară prin constituţie Preşedintelui.

            Mai rămânea să aleagă dintre cei trei, cine să fie Marchizul de Carabas şi să facă nunta..

            – Fii fără grijă, stăpâne. Dacă îmi dai un sac şi o pereche de cizme, o să vezi că nu sunt chiar atât de nefolositor precum crezi. Se trezi Pontonel zicând.

            Felix acceptă, căci nu avea ce pierde. Când Pontonel primi sacul şi cizmele de premier, le încălţă cu atâta uşurinţă, de parcă ar fi fost obişnuit să le folosească. Apoi îşi puse sacul în spinare şi se îndreptă către un loc unde păştea o turmă de oi de-a lui Becali. Băgă în sac seminţe şi multă iarbă proaspătă şi se culcă la pământ, prefăcându-se că doarme.

            (Se pare că în povestea noastră, dintre cei trei, Daniel juca în rol secundar de broscuţă, şoricel sau chiar miel).

            Un mieluşel nevinovat se îndreptă spre sac şi, văzând că în interiorul acestuia era iarbă fragedă, intră în el. Pontonel, fără să se uite, se ridică imediat şi legă sacul la gură prinzând pe Daniel înăuntru. Apoi îşi încălţă cizmele şi o apucă spre palatul Cotroceni, unde ceru să-i vorbească preşedintelui. Acesta îi transmise că îl primeşte, cu condiţia să se descalţe de cizme la intrare, ca să nu lase mizerie pe covoare.

            Odată ajuns in faţa acestuia, ca un pisicuţ, desculţ, drăguţ, facu o plecaciune adâncă şi îi spuse:
            – Domnule preşedinte, am aici un miel gras, viu, pe care vi-l oferă marchizul de Carabas. Nici nu apucă să apese preşedintele pe butoane să cheme serviciile, se ferea de tentativă de mită ca dracul de tămâie, că, se deschise sacul şi sări Daniel, săracul.

            Pe Pontonel l-a apucat mieunatul. Miau în sus, miau în jos, rugăciuni... Ǎsta, fiert, cerea clemenţă, se temea să nu cheme preşedintele justiţia, să-l aresteze pentru trafic de carne vie.

            – Te iert, dacă nu mai spui minciuni.

            – O sa dau o ordonanţă de urgenţă. Nu mai mint începănd de luni!

Nota: Firul povestii pe partea lui Crin e putin incurcat. Sper sa-l descurc repede

Un spectacol prost

           

             Histrionul Pontonel joacă o comedie lipsită de umor, de când se scoală. Vestea proastă e că spre deosebire de celălalt histrion, Antonel care visând frumos îşi ţine ochii închişi mai toată ziua, cârlanul se trezeşte devreme.

          Se aşează în faţa oglinzii, dă roată cu ochii să-şi vadă miniştrii, îi numără de la stânga la dreapta pe triştii începând cu Florin Georgescu, îşi potriveşte cravata roşie, butonii de la manşetă şi-şi îndeasă buzunarele cu două feluri de minciunele. În buzunarul din stânga, umplute cu magiun pentru consumul intern, iar în buzunarul din dreapta minciunele cu umplutură de dulceaţă de pere, pentru producţia ce se cere la export.

          Ajuns la guvern are prima reprezentaţie la matineu. Intrarea e controlată şi liberă. Cu toată presa de făţă, inspectează dacă miniştrii şi-au făcut coerent temele de dimineaţă tăindu-şi unghiile şi lustruind suficient bombeurile  la încălţări. Îi face cu ochiul Abramburicăi întrebând-o cum stă cu plagiatul preşedintelui. Monologul e potolit şi se târăşte pe jos în vârful dintelui, sâsâit ca un şarpe veninos. Tonul e monoton, plicticos, nu se schimbă. De parcă i-ar fi rămas pe un dos de limbă numele marinarului,

ca un os.

         
            –Dragi uselei, comform planului fiţi civilizaţi şi subţiri! Nu răspundeţi duşmanului cu jigniri! Daţi-i peste bot!

          Ca să iasă lumea la vot.

Pădurea scufundată

Ţin aproape linia sinuoasă a valului,

înotând pe spate

cu branhiile sincronizate la tastatură.

Fiecare literă pare o gură de metrou prin care se resorb

în vagoane ca în plămâni, călătoriile.

Expiraţie – Inspiraţie. Fum.

Au urcat în trenul meu, acum şi gările din care am plecat.

E un tren amfibie ca un halo scufundat în ocean

Văd Oraşul, cu grădina publică,

cu străzile pavate cu piatră cubică,

pădurea Trivale în delirul culorilor

şi claxonul salvărilor răsturnate

în holul cinematografului Lumina,

în însângerata iarnă când ne-a crescut brusc

adrenalina şi la Spitalul judeţean

s-a tras, într-un cetăţean.

Eu, sub masă la etajul patru,

îmi feream oasele de glonţul

ce mă putea atinge prin geam

În tinereţe m-am războit cu o caracatiţă,

jucându-mă cu focul.

Braţele-i întinse prin tavan şi pereţii de zid

au rupt vălul albastru.

Aveam prieteni fete, băieţi,

împleteam cuvinte de ţipirig.

Nu eram un sihastru insipid!

Delimitând locul cu sârmă ghimpată,

caracatiţa ne-a împroşcat cu cerneală

şi frig.

Am văzut atunci

pădurea scufundată.

Galaxia Gutenberg la Gaudeamus

            Tonifiantă imaginea lui Pleşu prezentându-şi ultima lui carte Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste, Cartea Anului 2012, într-un amfitreatu ad-hoc înfrunzit pe treptele de la intrarea în pavilionul expoziţional cu lume dornică de a fi martoră unui miracol. Şi miracolul cărţii a adunat ca de fiecare dată, nu doar elitele ci şi pe cei a căror tinereţe o credeam pierdută în malaxorul indecenţei şi blazării.

          Aşadar să ne bucurăm că spaţiul acela binecuvântat e încă un ogor fertil bine lucrat, unde literele-seminţe pot germina transmiţând în mod natural mai departe poveştile lumii. Să nu ne temem de platitudini şi să fim încredinţaţi că uriaşa farfurie zburătoare, care an de an în marginea Bucureştiului aterizeaza câteva zile pentru a se încărca cu combustibil, îşi va continua zborul prin nemărginirile universului mărturisind povara vieţii fără de sfârşit a celui mai minunat blestem.

          Aşadar să ne bucurăm, oriunde ne-am repeta, pe Planeta albastră sau pe o stea, Galaxia Gutemberg va rămâne impregnată în codul nostru genetic.

Nota: M-am bucurat să descopăr la standul Editurii Paralela 45 şi una din carţile mele.