21

            În staţia acoperită, în dimineaţa Apocalipsei călătorii aşteptau doar autobuzul. Nimic nu arăta diferit, faţă de o zi obişnuită în care oamenii luau abătuţi drumul către servici. Nu ştiu ce căutam acolo, împreună cu prietenul Sibiceanu. Doi pensionari hârşiţi, ce ar fi trebuit la ora asta să-şi învioreze spiritul, tăvălindu-l în zăpada nestârnită de vifor, tot mai groasă, a hârtiei de scris. Nicidecum să sprijine zidul lateral al blocului 21, plasat undeva în dreapta staţiei, în aşteptarea producerii, puţin probabile, a niscaiva fenomene paranormale. Totuşi, ceva îmi ţiuia în urechi pe un fond muzical, astfel că în lungile pauze ale conversaţiei, când mă rupeam de spusele învăluitoare ale prietenului Aurel, mă trezeam fredonând o melodie care se insinua plăcut.

          Undeva, lângă trotuar, o maşină nu tocmai nouă odihnea parcă după un drum lung. Şi probabil chiar aşa se întâmplase, căci înăuntru, în habitaclu, o tânără încerca să-şi învioreze, privind în oglinjoară ce o ţinea într-o mână, cu cealaltă tamponându-şi cu grjă faţa, trăsăturile afectate (ofilite) de călătorie. Alături partenerul ei întinsese banca şi dormea profund. Cred că blonda mea, care parcă mă studia în tăcere, asculta şi ea aceeaşi muzică şi, la un moment dat îmi facu semn prin geam să mă apropii.

          M-am uitat în jur. Cu siguranţă eu eram alesul căci Aurel, se întorsese cu faţa în direcţia opusă, preocupat sa-şi ofere câteva mişcări într-o gimnastică uşor comică, de relaxare. M-am apropiat de maşină. Frumoasa blondă a dat jos parbrizul şi m-a întrebat direct, ce fredonam acolo lângă peretele blocului. Era inutil răspunsul, căci din interior se revărsau aceleaşi acorduri şi ea, cu un zâmbet larg, îşi arăta mulţumirea că ni se potriviseră matinal gusturile. Îşi împinse uşor partenerul, vădit cu intenţia de a-l trezi.

        

             – Zoli, avem musafiri! Şi dintr-o poşetă roşie încrustată cu un desen ciudat dintr-un metal galben pe care nu-l mai văzusem, scoase două obiecte ce păreau dintr-un plastic negru lucios. Cel cât o tabacheră, încastra un obiectiv plat, părea un aparat foto şi celălat, un fel de card, o componentă ce intra cu uşurinţă prin lateral.

        

               – V-am făcut o poză în timp ce fredonaţi! Şi deschizând cardul ca pe o cutie, dezvăluii o fotografie.

        

              – Acesta e un scanner şi o să am placerea să vi-l ofer. Mărturisec, în prima clipă am crezut că sunt nişte străini care doresc să-mi solicite o informaţie, de aceea mirarea, când am perceput cuvintele româneşti. Doar glasul parcă funcţiona pe altă frecvenţă. Avea un timbru uşor nefiresc. Între timp partenerul se trezise şi el.

        

             – Am să vă rog să-mi daţi o secundă cartea dumneavoastră de identitate, să pot nota nişte date. Ştiţi cum e, ne verifică şi pe noi patronul dacă ajung ofertele unde trebuie. Nu am ezitat, i-am dat buletinul care a lunecat imediat în mâna partenerului, în timp ce blonda încerca să-mi explice cum funcţionează aparatul.

          Când s-a apropiat de mine opturându-mi vederea, adia un parfum misterios, învăluitor, persistent, l-am simţit prin toţi porii. Cu siguranţă îl achiziţionase de la o casă renumită de parfumuri, poate Christian Dior. Femeia îmi zâmbea, străduindu-se să încropească o conversaţie. Era ceva ciudat în toată scena.

          Invidios, Sibiceanu îmi studie o clipă fericirea tâmpă ce-mi lumina chipul. Încercă s-o penetreze, dar nu reuşii. Îşi continuă caraghios exerciţiile. Ar fi putut fi ales el în locul meu. Observ pentru o clipă bărbatul. În mâna cu două cărţi de identitate şi extrăgâd, printr-o tehnică ciudată fotografia, înlocuind-o apoi tocmai cu poza pe care mi-o făcuse blonda, cu minute bune înainte. Parcă în transă, văd cum se include, prin plasticul moale poza originală în celălalt document. Mi-a fost imposibil să citesc numele.

          Am simţit că ceva nu e în regulă şi mi-am cerut supărat documentul înapoi. I-am împins obiectele femeii, debarasându-mă de ele ca de un cadou otrăvit. Continuam să-mi cer actul de identitate, cu fermitatea celui care realizase că atât de simplu şi stupid a fost păcălit. Panica se instalase nu doar în mintea mea, ci şi la ei. Ezitând, mi-a dat până la urmă documentul, pe cel modificat.

          Nemulţumit ameninţ că o să chem poliţia, dar de fapt realizez că nu ştiam nici un număr la poliţie. Zâmbetul fetei îngheţase. Ameninţ că voi nota numărul de înmatriculare al maşinii să fac reclamaţie. Ocolesc portbagajul. Mă uit sub haion, dar acolo nu exista nici un număr. Bag de seamă că roţile automobilului sunt romboidale. Mă îndrept către botul maşinii şi surprins, constat că nici aici nu era nici un număr. În spatele meu, vlăjganul se deşirase ieşind din habitaclu. Mă cuprinse cu braţele şi mă imobiliză. Îl strig pe Aurel. Lumea în staţie se mişcă, tocmai sosise autobuzul. Simt între coaste o înţepătură ca a unui ac de seringă şi un văl cald îmi inundă tot corpul.

       

              – Lasă-mă, ce ţi-am făcut! Vocea se scurge din mine ca un ecou mut. Mai încerc o dată strigătul disperat către Sibiceanu, acesta continuă caraghios genoflexiunile

            Respiraţia se accelerează, la fel şi pulsul, sparge captiv în urechi! Dispăruse muzica. 
           Deschid ochii. E dimineaţă. Fila din calendar arată 21 decembrie. Grea noapte şi lungă. Bieţii ăia de la USL, au negociat săracii toată noaptea. Dispăruse blonda, şi rombomobilul, şi vlăjganul, şi nici Aurel nu mai era acolo. 
           Eram în regulă. Putea să vină apocalipsa.

Moş Crăciun

 

Moş Crăciun cu dalbe plete,

căutând în buzunar
constată că la bugete,
s-a creat un vid bancar.

Neavând alte soluţii,

că era de zor Crăciunul,
apelă la instituţii
şi intră pe fir bătrânul.

– Alo Ponta, eu sunt Moşu,

n-ai nevoie de un vot?
– Gata, a-nţărcat cocoşu,
ştiu ce vrei, dar nu mai pot!...

C-am avut trei useline

prospături, din teritoriu,
mi-au (miau) luat totul de pe mine.
Lasă totuşi un memoriu!

– Mugure, dă-mi o procură!

E nevoie de parale!
– Am doar banii de centură,
mergi în drumul dumitale!

Nu mai văd nici o ieşire.

Toată ţara n-are lei.
Când aud un glas subţire:
– Du-te taică la femei! (FMI)

Mark Gitenstein. Sabia în teacă.

          Rare sunt momentele când televizorul te încântă umplând ecranul cu oameni, în măsura lor adevărată, egali cu faptele ce le rămân în urmă. De obicei pe sticlă, politicienii şi pipiţele îşi expun goliciunea neruşinată ce ne intră în piele şi în ochi, precum vălul unui blestem care parcă nu vrea să se mai ridice. Aseară la DIGI 24, şi scriu postul TV cu majuscule pentru tendiţa moderaţiei şi consistenţa pe care încearcă să o imprime programelor sale, într-un regal al dialogului, Mark Gitenstein/ Emil Hurezeanu, ambasadorul american a dat măsură staturii morale şi legăturilor strânse, pornite din inimă şi contopite într-un corp comun cu poporul român.

          Trei ani omul acesta, prin venele căruia a curs şi curge un filon de sânge romanesc, a fost alături, a suferit cu noi înţelegându-ne frustrările, dar şi neputinţa de a ne depăşi condiţia resemnării pe care o purtăm în genă. Luciditatea analizei, diagnosticele precise, dar şi acurateţea sfaturilor şi descrierea capcanelor ce ne pândesc, ne-au îcredinţat că de partea cealaltă a camerelor ne vorbea cu deosebită sinceritate un prieten.

          S-a spus, pe bună dreptate că în lunga vara fierbinte a acestui an Mark Gitenstein a fost partizan pe faţă al preşedintelui. Ne-a dezvăluit că nu şi-a depăşit atribuţiile, a acţionat strict pe parametrii care-i primea de la departamentul de stat. Deloc întâmplător, corespundeau cu analizele proprii şi de aici nuanţele, sentimentul implicării, de fapt era o datorie de servici făcută din convingere pentru a proteja ce mai putea fi salvat.

          La Washington în centrul de comandă al lumii, sunt sute de lucruri care se întâmplă simultan în locuri fierbinţi. Stând cu ochii pe hartă, strategii nu au umorul nostru, nu înţeleg glumele pe care le fac la televizor sau aiurea vre-unul sau altul dintre politicienii dâmboviţeni, în somn sau în cine ştie ce alcov. Pentru o bună colaborare în NATO şi sincronizare a parteneriatului strategic, predictibilitatea e o condiţie obligatorie. Avem din partea americanilor nu doar aprecieri, ci şi responsabilităţi imense doar pentru că am dovedit că merităm.

            Militari români alături de cei americani, înfrăţiţi în luptă în Irak în Afganistan, câştigându-le respectul şi dovedindu-ne capacitatea, au primit drepul de a comanda unitătile lor de elită în câmpul de operaţiuni. Nu se câştigă uşor acest drept. În afară de noi nimănui nu i s-a făcut onoarea să comande trupe americane. Tineri români, inteligenţi şi instruiţi conduc proiecte majore la Silicon Valley, sau în alte locuri ce presupun înaltă pregătire şi abilităţi ieşite din comun. Avem profesori de mare renume care predau la catedră în cele mai mari universităţi ale lumii.

          Rămaşi în ţară, ne cheltuim energiile în bătălii interne, inutile, avem obiceiul să dăm foc la orice, să aruncăm în aer tot ce-am construit cu greu.

          Dăruiţi cu inteligenţă şi cu o ţară plină de frumuseţi şi bogăţii, ne suntem cei mai îndărătnici duşmani. Nefiind în stare să ne ţintim interesele mari, ne cramponăm în orgolii mărunte. Ne entuziasmăm şi uităm prea repede. Ne lipseşte doza necesară de optimism şi nu  ştim să ne bucurăm de viaţă.

          Ce a însemnat, dacă revin la intrebare voi deja aţi uitat, pentru poporul român, în evaluarea mea, lunga lui vară fierbinte, dacă m-aş raporta la propria ţară a fost o dramă americană sau dacă m-aş raporta la zonă, o tragedie greacă jucată într-o noapte a minţii unui cabotin.

          Ascultând un om căruia i se citea pe faţă nu doar sinceritatea ci şi faptul că îşi regăsise aici în suflet straturi sentimentale ale obârşiei, am descoperit că pot gândi la fel.

          Cât ar conta dacă măcar un timp l-am credita de împărat pe Ponta. Votanţii l-au ales pe el, şi zeii în Olimp. Să ducem săbiile la rastel şi să ne bucurăm de victoriile lui, ca de propriile noastre victorii.

          Un stol de vrăbii idioate tocmai treceau pe-acolo:

          – Nu se poate că a plagiat!

Concesii motaniceşti

Un pisic foarte mic,

îsi poartă în raniţă, sau în plic

mandatul de leu paraleu.

El, e premierul meu!...

Mario, Motanul din casă, în disperare

nu mă mai lasă să scriu pamflete, la mine pe blog,

că se lasă răcoare şi fac depresii...

La mare preţ e batista pe ţambal! Pliscul închis!

Aista nu-i pamflet măi băiete.

E ceva la graniţă dintre un futurolog chel

şi un vis de scaiete glumeţ prins în voalul miresii...

Mă rog, sau ceva analog

Întristarea neamului

            O zi mohorâtă. Întrucâtva, uşor date peste cap, scenografia şi planurile regizorale. Măcar de-ar fi fost zăpadă şi viscol, cu drumurile blocate şi armata uselină  pe tancuri să descindă victorioasă sub comanda Generalului Oprea, cu plugul în faţă şi tulumbele de împrăştiat zăpada, ca să revendice mandatul premierului Ponta, la Cotroceni. N-a fost posibil să urci în tren viforniţa din fundul Moldovei, numai de dragul spectacolului. Abia de-ar fi cârtit cârtitorii, s-ar fi spus că USL-ul a adus pe şest de la ruşi, răsuflarea otrăvită, în inima Bucureştilor.

          Şi nici preşedintele, nu ştiu ce l-a găsit! După ce întreaga campania a afirmat că la consultări cheamă separat partidele, în tête-à-tête şi nicidecum cualiţiile, s-a întors şi a chemat combatanţii pe toţi odată, la o oră matinală nepotrivită, stricându-i se pare lui Crin visul la o serata romantică, afectându-i dreptul la identitate marelui absent şi, transformând gloriosul moment într-o reuniune colhoznică.

          Le-am văzut privirile marcate, parcă figurile încruntate ale delegaţilor, în salonul oficial al palatului, citiseră la intrare un document secret cu orarul apocalipsei.

          Însuşi Pontonel nu era stăpân pe el, îi curgea nasul, s-a ridicat în picioare şi i-a înmânt preşedintelui, discret, un dosar de la Androneasca, cu antet, să-l păstreze la el în fişet.

          Sincer să fiu semnalele nu-s optimiste pentru guvernare. Şi nu ne-ajută nici Crăciunul. Se pare că anul ăsta porcul are şoriciul tare şi nu-i oportun să-l înghiţi.

Notă:

            Am aflat pe surse că voi renunţa în curând la comentarii politice. Se pare că opiniile mele de pe blog nu rezonează cu cele ale majorităţii votante. N-aş vrea să contribui suplimentar la întristarea neamului.