Lipsă mare de lăcătuşi la Londra

             S-a spus întotdeauna că dacii de-a lungul istoriei nu au avut vocaţie de cuceritori. Nu sunt apologetul acestei forme de manifestare-vocaţie  şi nu cred că în gena strămoşilor a lipsit tocmai această latură. Sincer eu cred că scribii, cei care scriau în hrisoavele cancelariilor, invidioşi pe daci, n-au performat în înţelegerea faptelor.

          Când s-au retras în munţi din faţa romanilor, dacii superiori, au stat la taifas cu zeii şi turnând în pocale au rămas printre nemuritori de bunăvoie, renunţând în tăcere la limbă, obiceiuri, osanale, glorii efemere şi la rolul lor în măruntele istorii. Admiţând să îşi lase în serviciu posterităţii, neplătit, doar femeile. În sfârşit, mai mare ca asta ce cucerire poate fii, să-ţi laşi duşmanului nevasta ca un măr otrăvit !?...

          Dăinuie până azi în noi o judecată oarecum sucită, ieşită din norme. Urmuz, Eugen Ionescu, Tristan Tzara ca precursori al absurdului stau mărturie. Înţeleg că un vă convine exemplul?... Vreţi precursori cu glagorie cenuşie, din timpul nostru al Smurdului!?

          Sunt la mare preţ azi, ca găinile moţate, reformele.

          Să luăm reforma în sănătate. Reformistul Nicolaescu autohton genial, undeva în Bucovina, la un spital, scapă de balast într-un rift de sistem important, inaugurând cu fast activist, un lift. Ce abordare bon ton! Ce plonjon elegant, optimist!

          Intre cer şi pământ cu o simplă apăsare de buton...

          

Dosarul Albaştrii. Cafeaua

Notă: Consultand traficul, constat că există interes pentru pasajele din Dosarul Albaştrii postate pe blog. Trebuie sa recunosc, fragmentele respective sunt dintr-o etapă de atelier. Am să redau azi un capitol întreg din carte. In ciuda avertismentului de epuizare a stocului, incercati totusi să comandati online cartea la Editura Paralela 45. Vă mai dau două adrese unde poate fi lecturată cartea pe net.      

 "Incercaţi, pentru că nici nu stiti ce pierdeti" cum spune Dan Diaconescu, cel care nu e prietenul meu, poate fi un  lăcătus la Londra

Dosarul Albastrii Scribd 
Dosarul Albastrii Calameo

X. Cafeaua

M-am întâlnit cu Ică. De zece-cinsprezece ani nu ne mai văzu­sem. Surprinzător, îşi păstrase podoaba capilară, ca o aură bogată, acum complet albă. Işi plimba câinele, o lupă destul de mare lăsată liberă din lesă.

—  Ţine-ţi, te rog, animalul, simte că mi-e frică!

Ochii mustrători ai femeii şi mâinile agăţându-se de braţul celui care o însoţea, exprimau atitudine.

—   Nu muşcă. Ela, vino aici! Ascultătoare, Ela îşi potrivi pasul cu noi.

—   E mai puţin rea decât unii oameni.

Am stabilit o întâlnire adevărată pentru a doua zi, să parcurgem împreună pagini din dosar.

A venit. A preferat să citească ce aveam transcris pe laptop. Işi uitase ochelarii acasă. Se oprea doar să comenteze vreo secvenţă halucinantă, sau să întrebe ce mai ştiu despre persoana ce se insi­nua printre rânduri.

Cu Nae păstrase legăturile o vreme, dar sunt câţiva ani buni de când acesta îl vizitase. Ultima oară îi lăsase o impresie ciudată. Voia să plece în Cipru să-şi găsească de lucru, Isabela, fata lui, stabilindu-se acolo prin căsătoria cu un grec.

—  Grecul era ca un zeu de frumos, am înţeles-o pe Isabela, dar el...

Divorţase de Anca. Plecase ea, se pare. Avea pirueta în sânge, lunecând frenetic pe gheaţa subţire, încă de când ne-o prezentase ca viitoare soţie.

—   Bine ar fi fost dacă în noaptea aceea din Expo Parc, când ne-a spus că o iubeşte şi se însoară, i-aş fi tras o mamă de bătaie. Sau să-l fi pus pe El Gicu, gigolo, să-i stea în cale... (Mi-a povestit Gicu că atunci când s-a întors în permisie din armată erau deja căsătoriţi, Nae plecase la muncă pe un şantier, neştiind, a trecut pe la ei, îşi cumpăraseră apar­tament în Trivale, plăteau rate. Anca, din vorbă-n vorbă, l-a învăluit la man­tinelă, a tras de el. Abia de a reuşit să se smulgă.)

—   Venise însoţit de o puştoaică de vârsta Isabelei, cu care voia probabil să întoarcă timpul. Mi s-a părut cam ciudat.

Am convenit amândoi că-şi risipise talentul de prozator, în aceeaşi măsură cum s-a risipit el însuşi femeilor ce-i dădeau târcoale. A rămas doar speranţă.

(În jurul nostru roiau mulţi tineri, mie unii mi se păreau de-a dreptul naivi, ca să fiu generos. Majoritatea îl urmau pe Nae, el simţind tot timpul nevoia de a fi în centrul atenţiei, ascultat. Ar fi trebuit să fim mai circumspecţi.

Cu fetele altfel se punea problema. Aduceau inefabilul. Şi totuşi, de la fete cred că ni s-a tras până la urmă. Ele şi complicaţiile lor sentimentale! Şi Sanda, şi Gess, poate şi Anca, erau la o vârstă când probabil le-ar fi convenit să nu ne cenzurăm dorinţele, noi ne păstram în sferele înalte... Ne însoţeau un timp şi-apoi cădeau, iar în cădere liberă, din izbitură, le prindea leşinul, ori luau pastile şi fugind de-acasă, ajungeau întâmplător să scrie declaraţii la Miliţie.

Sunt simple supoziţii, încerc să-mi explic.

[Nu se înţelege prea bine ce înseamnă complicaţii sentimentale, trebuie să redai sensul exact — cum mi-ai povestit tu mie. C. V]

(Ce să zic, poate că ele au căutat în altă parte ceea ce noi nu le-am dăruit decât poate în gând. Trezirea lor la realitate s-a dovedit cât se poate de brutală.)

*

—   Ţi-aduci aminte, Ioane, noaptea aia când am băut cafea cu leşie?.

—   Cu leşie, nu. Eu doar când am fost protagonistul cafelei cu sare mi-aduc aminte. Se înfiripa o idilă, printre puţinele în ce mă priveşte, am înghiţit sănătos din cafeaua în care singur pusesem sare sorbind-o din ochi pe Eli, în acelaşi timp. (O minionă suficient de frumoasă cât să-mi pierd capul.) Biata mama! M-a găsit mai târziu în casă cu evreica, după ce îi pusese pirostriile tipului ăla gelos. Nu prea se-nţelegeau şi mă căuta uneori să-mi plângă pe umeri. Câtă morală mi-a tras mie, dar şi ei, ca între femei cu experienţă. „Ce ai tu mă cu femeia omului!" Ce i-a zis ei n-am aflat niciodată că m-a dat afară să poată conversa în linişte, amândouă. Eli nu mi-a mai călcat pragul de atunci.

_*

Pe nesimţite, prin geamul întredeschis se strecurase întune­ricul. Am aprins lumina. Instantaneu, în bara de jos a monitorului, am zărit o fereastră prin care se insinua online ClauD. Se logase pe Messenger şi l-am întrebat pe Ică dacă voia să vorbim cu ea. Fără sens întrebarea, i se luminase deja faţa la propriu:

—  Sunt ani mulţi, cel puţin 20, de când n-am mai vorbit. Am dat drumul webcam-ului. Surpriza totală a fost a ei.

—  Mă bucur că v-aţi întâlnit şi mă bucur imens că ne vedem împreună.

După schimbul de vorbe de convenienţă, am atacat frontal cum mi-e felul.

—  Claudia, tu ce ştii de cafeaua cu leşie?

—   Care leşie!?... Mi-a fost greu să cred că a fost o întâmplare. Am bănuit la un moment dat că cineva, apropiat ţie, ce îţi cunoş­tea bine casa, a încercat să ne spulbere pe toţi. (Târziu mi-am dat seama că probabil Securitatea intra la mine, ca la ea acasă.)

—   Gicu a spălat ceştile cu un „praf de spălat" ce s-a dovedit a fi probabil sodă caustică, dar Gicu nu e vinovat, ci altcineva, cel ce a pus pe chiuvetă praful respectiv. Nu ai recunoscut acel praf, nu ştiai că există. (Nu putea fi vorba de sodă caustică, înghiţită ar fi produs dureri groaznice.)

Mama şi sora ei ne-au găsit într-un somn adânc şi a durat până au reuşit să ne trezească.

—  Cine le-a deschis uşa?

—  Am adormit cu uşa descuiată, ciudat. Picasem care pe unde am apucat. Mama, Dumnezeu să-i odihnească sufletul bun, a zis că intrând parcă s-a simţit pe altă planetă, era ca într-un cadru de film. Dacă nu ne-ar fi trezit poate am fi dormit pentru totdeauna. Ştiu că tu te-ai mirat cum a apărut praful acela împachetat în hârtie, pe chiuvetă. I-ai zis lui Gicu glumind: „Ai vrut să ne otrăveşti!?..." iar Gicu (Eu l-am privit, avea ochii sinceri) ţi-a răspuns zâmbind: „A fost pe chiuvetă, am crezut că e praf de curăţat. Sigur, praf de cură­ţat." Tu te-ai trezit mai greu. Mama a udat un prosop şi te-a spălat pe faţă. Până la urmă am luat eu iniţiativa şi te-am plesnit niţel.

—   Poftim cultură, deci m-ai şi bătut la viaţa ta! Am să-ţi cer daune.

—   Era cred după Paşte, nu-mi e prea limpede. Oricum, pe­rioada de glorie când cu toţii ne simţeam bine împreună. Cu puţin înainte de a fi „arestaţi". Mama a vrut să cheme salvarea.

—   Dacă eu m-am trezit ultimul, înseamnă că ceaşca mea a avut o concentraţie mai mare, o fi fost vreun drog.

—   Nu tu te-ai trezit ultimul, cred că Ică a fost ultimul.

—   Nu-mi aduc aminte, aveam senzaţia că eu am plecat mai devreme, nu ştiu când a venit mama ta... (Aprecizat Ică.)

—   In tot cazul am dormit două zile. Probabil, dacă nu ne tre­zeam, ar fi scris ziarele despre noi ca despre vreo sectă sinucigaşă.

—   Dacă a fost de Paşte să zic, şi faimoasa informatoare declară undeva că a fost cu noi acolo.

—   Nu, ce ştiu sigur e că Gicu a spălat ceştile atunci, dar i s-ar fi putut întâmpla oricui. Cineva a ştiut că ai sodă caustică în casă, pe vremea aia toţi aveam, făceam cu ea săpun pe aragaz. O fi fost sodă caustică sau alte ingrediente în hârtia aia?.   Ceva a fost.

—   Nu, nu era de Paşte!

—   De Paşte au fost şi TitiT cu Aura, amândoi simpatici, au cântat la chitară cu Vlasie şi de asemenea băiatul unui colonel, un tip scund, grăsuţ, Stancu. Când am fost arestaţi era şi el la Securi­tate, dar a venit tat-su şi l-a luat acasă. Eu chiar mi-am manifestat nemulţumirea că participarea lui se muşamalizează atât de uşor şi Bărbulescu...

Mă opresc. Nu vreau să adaug povestirii conotaţii de care nu sunt sigur. Şi apoi, ce-ar fi câştigat cei de la Securitate dacă ne-ar fi suprimat astfel!?... Pe când o urmărire cu demascare într-un dosar putea procura câteva stele de toată isprava, drept recompensă pentru vigilenţă, comandantului.

_*

Mă las tot mai greu, rob scrisului. Nu mi-au plăcut niciodată scriiturile lungi. Nu am vocaţie, deci proza românească n-a pierdut în mine un potenţial salahor. Imi pare că mă repet, faptele nu sunt spectaculoase să le pot descrie pur şi simplu. Mă exprim mai liber între paranteze. Nu poţi lucra o carte între paranteze. Mă bate gândul să renunţ.

_*

E un an de când am urcat ultima oară scările CNSAS. O fac din nou cu oarecare speranţă. Am bănuit când am găsit recipisa în cutia poştală că am scăpat scrisoarea mult aşteptată. Lipsisem două săptămâni din Piteşti. La poştă mi-au confirmat, recomandata mea se returnase. Nu ţineau evidenţa, nu ştiau cine era expeditorul.

La telefon, o voce amabilă de la CNSAS mi-a răspuns că sunt ceva date transmise către expediţie la sfârşitul lui mai, dar nu era sigur dacă au fost bani pentru expediere. Oricum, dacă ajung la sediu, îmi pot elibera documentul în copie.

Mă învăţase cineva, Aurel Sibiceanu, poetul, un vechi şi bun amic, expert în dosare de urmărire individuală, al cărui nume nu s-a albăstrit pentru simplu motiv că încă nu se mutase în Piteşti când noi inventasem „Minulescu". A ajuns după, la câţiva ani, şi consecvent n-a părăsit niciodată cenaclul „Liviu Rebreanu", prefe­rând să rămână în declarată tandreţe cu organele, acolo pe zonă liberă. Aşadar, Aurel mi-a zis să las o cerere, dacă vreau să cunosc numele real al informatorilor. Deconspirarea, de fapt cercetarea în teritoriu, nu e atât de simplă şi durează ani, unii informatori încă mai sunt activi.

Aştept la poartă după înscriere să vină cineva de la Relaţii cu publicul. Apare destul de repede o doamnă. îmi cere buletinul şi mă roagă să aştept să consulte câteva fişiere din calculator. Pare că drăcia aia joacă cu mine în echipă. Doamna mă conduce docu­mentată la alt birou.

— Mai aşteptaţi o clipă, va veni o colegă să vă preia.

Vine şi colega, e blondă, strălucitoare. N-a prins patina arhivelor. Cu un zâmbet larg îmi aduce chiar scrisoarea returnată. Semnez de primire pe recipisă şi o rog mulţumit să aştepte să-i dau ceva „şpagă", mai aveam în geantă un Glonţ de argint, o carte recentă cu poemele mele. Savurez momentul şi cobor pe scările largi. Desfac scrisoarea şi citesc. Trei nume; mai citesc o dată. Destinul face ca această carte la care lucrez să se scrie singură. Trei nume din alt roman.

Mărturisesc, în asemenea momente te aştepţi la surprize. Când am rupt marginea plicului, îmi analizam reacţiile, mă forţam să mă comport normal. Soarele arzător în miezul zilei alungase oamenii de pe străzi, aşa că toate sforţările mele nu aveau obiect, nu mă vedea nimeni.

După impactul primei lecturi, am parcurs textul sec şi dra­matic a doua oară.

_*

Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii / Nr. P 4198 / 08 / 27 mai 2010

„Domnului Ion Toma Ionescu, Stimate domn,

Având în vedere Nota Direcţiei Investigaţii nr. S / DI / I / 1169 / 28.04.2010, Colegiul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, întrunit în şedinţa din data de 18.05.2010 în conformitate cu prevederile art. 1 alin. 7 din OUG nr. 24 / 2008, privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii, apro­bată cu modificări şi completări prin Legea nr. 293 / 2008, coroborat cu art. 28 din Regulamentul de organizare şi funcţionare al Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, adoptat prin Hotă­rârea nr. 1 / 2008, pe baza documentelor din arhiva proprie a stabilit:

•        identitatea informatorului cu nume conspirativ „Walhal" în persoana numitului.

•        identitatea informatorului cu nume conspirativ „Popescu Ion" în persoana numitului.

•        identitatea informatorului cu nume conspirativ „Bătrânul / Brătianu Dan" în persoana numitului.

în privinţa celorlalţi informatori a căror deconspirare aţi soli­citat-o, vă comunicăm faptul că investigaţiile noastre vor continua şi vă vom anunţa pe măsură ce avem rezultate. Preşedinte Dr. Dragoş Petrescu." [Ciudat! Cred că cei care au dat relaţii atunci, cum au vrut ei securiştii, au fost şterşi din scripte! Ăştia trei, cred, au rămas în scripte pentru că nu au colaborat cum ar fi vrut securiştii, ca să poată legitima mai coerent acţiunea. Eu aş rescrie tot pasajul. — nota editorului, C.V.]

*

Ajuns acasă, am citit din dosar, direcţionat, însemnările date de cei trei. Irelevante, neutre, răspunsuri la întrebări, relatări diverse, nimic ostentativ rău, în fond ce-ar fi putut spune. Dar ceilalţi, cei care au colaborat cu adevărat la scenariu să fi fost şterşi din scripte?

„în privinţa celorlalţi informatori a căror deconspirare aţi solicitat-o..." Mă obsedează acest „celorlalţi". Unde e „scenarista", ea a fabulat legitimând acţiunea, nici măcar acum n-are dreptul la glorie? Sau poate nu e scenariul ei, sigur nu e scenariul ei, l-au scris securiştii, l-ar fi putut face mai bun, au avut profesori. Puteau plagia, nu-i întreba nimeni. în '49-'50 se petrecuseră lucruri adevă­rate, cu securişti şi torţionari „integri", originali. Cum deveniseră în '71 nişte caricaturi? Cât despre informatori, poate doar scena­rista să se califice, cei trei deconspiraţi, strânşi cu uşa, nu-mi spun nimic.

Nu ştiu ce am sperat, poate în subconştientul meu tot aştept revelaţia răului, care să răstoarne situaţia. Ce e cu Sanda, unde-a dispărut Gess? Pe Nae, Gicu, Geo i-am întors pe toate feţele, oare răul nu e în mine?

[In locul tău aş rescrie pasajul ăsta. Sunt de părere că trebuie să insişti asupra ideii că „informatorii" au fost strânşi cu uşa şi în fond nu au turnat nimic care să producă rău altora, cum s-a şi văzut în cele scrise înainte. Adevăraţii informatori sunt cele două fete, Penescu şi cealaltă (E o singură fată, „cealaltă" nu apare.), ai scris mai sus. Dar „scenariul" securiştilor trebuia să fie complet, cu fapte, urmăriri, declaraţii, informări, demascare etc. De fapt, cum ţi-am spus, fenomenul Piteşti 1971 e o caricatură a Fenomenului Piteşti iniţial, cel crunt! In 1971 nu au fost nici securişti adevăraţi, nici victime adevărate, dacă ar fi să comparăm cu anii '49-'50 (Este comentariul lui Vlasie şi îi dau dreptate.)]

Pilat din Ponta

        

            M-am documentat înainte de a porni la acest demers despre Pilat din Pont. Se ştie sigur că el a comandat, e adevărat fără convingere crucificarea lui Isus. Mai departe s-a spălat de aceste fapte pe mâini, neluîndu-şi responsabilitatea celor întâmplate. Nici despre soarta lui ulterioară nu se cunoaşte prea mult. S-a păstrat în schimb descrierea istoricului roman Filon despre Pilat : “Era crud şi nu se dădea înapoi de la nimic. Sub guvernarea lui, peste tot domneau orgoliul, aroganţa şi insolenţa; ţara era jefuită, oprimată şi insultată în tot felul; oamenii erau trimişi la moarte fără a fi judecaţi mai înainte”. (Era şi la ei se pare o lipsă de procurori!)

          O anume potriveală de fapte se citeşte acum şi la Pilat-ul din Ponta al nostru, din anumite perspective formal istorice.

          De ieri până azi, în legătură cu numirea procurorilor, Ponta al nostru s-a gândit şi s-a răzgândit spălându-se pe măini în mod repetat, de mai multe ori.

          Nu am nimic cu igiena premierului, dar mă îngrijorează apa.

          L-am ascultat şi pe Antonel vis-à-vis de comportamentul lui Pontonel. Vi s-a părut mânios?... Va daţi seama câtă apă trebuie să tragem după ce vorbesc ăştia doi cu gândul să păcălească Europa?

          Bieţii noştrii actori şi scenarişti trişti! Câtă durere împietrită! După ce că le-au luat pâinea de la gură, trebuie să suporte si acciza mărită… la bere.

Poezia pe o singură şină

Intraţi în vagoane vă rog,

e periculos să rămâneţi pe scări!
În timpul mersului,
curenţii de aer te pot atinge
cu aripa vreunei păsări
doborâtă de smog
şi te poţi dezechilibra,
căzând în hăul dintre traverse 

În trenul acesta e loc destul.

Garnitura dispune de suficiente vagoane.
Ajung până la staţia terminus a poemului
pentru toţi poeţii.
Ca o simplă deducţie,
nu există pericolul iminent să opreşti
înnainte de capătul ceţii,
metafora căii ferate
fiind permanent în construcţie.

N-ai putea crede că tot universul

din faţa, sau din spatele tău
e o garnitură de tren din cuvinte.
Ţin minte, în dimineaţa copilăriei
exersam mersul pe o singură şină
şi înşiram bănuţi de argint
căutându-i apoi, turtiţi,
printre pietrele terasamentului,
să împodobesc cu ei coada cometei

Falimentul lui 1 Aprilie

             

             E atâta lipsă de umor în ţărişoară, încât cu siguranţă azi vom consemna falimentul zilei de 1 aprilie. Guvernanţii ăştia, cu coplata lor pentru sănătate, azi şi-au găsit s-o inaugureze ca să enerveze un popor întreg! Cum să ne mai însănătoşim noi, dacă plătim la externare doar maxim până la 10 lei, în loc să contribuim cu o sumă mai mare, să sporim confortul medicilor ca să aibă liniştea necesară concentrării, să poată pompa în noi suficientă terapie psihică, fără medicamente, că astea colcăie de efecte secundare.

          Nu e bine deloc, dacă îi obligăm în continuare pe medici să falsifice reţetele şi să se sacrifice pentru noi. Să înghită ei singuri toate pastilele, riscând din spirit de sacrificiu să capete ca efect secundar, sindromul puşcăriei. Îi obligăm în felul ăsta pentru consultaţii, să-şi deschidă din celulă fiecare, blog. Riscul cel mai mare e să cadă blogosfera. Cât să ducă şi ea! Se mai strică şi serverul ăla mare din cer, deh, şi cad reţelele de socializare, pot să îngheţe şi ne trezim cu o nouă glaciţiune peste noi, în loc de încălzire globală.

          Unde pui că zilele astea s-ar putea s-o numească pe Laura Codruta Kovesi şefă la DNA şi în cazul nedorit, după cum se arăta aseară îngrijorat copreşedintele uselin Crin Antonescu, vor trebui mutate sub pază la Jilava toate cabinetele; şi cele medicale, şi cele de avocatură, şi cele ministeriale.

          De mirare ce s-o fi transformat genetic în capul premierului Ponta, de când a încheiat acordul cu Preşedintele? (De 1 aprilie, in unele ţări europene se glumeşte lipindu-se pe spatele, celui păcălit, un peşte de hârtie. Se pare că Preşedintele i-a lipit, ceva mai înnainte lui Pontonel, ouă de peşte direct în colivie). Dintr-o dată parcă a devenit băiat deştept şi ţine strâns în mână capătul firului unei strategii naţionale.

          Era nevoie de locuri de muncă pentru şomerii de la Oltchim, de la Mechel şi nu doar pentru ei! Bani făcea rost, pe acciză. „Cu ţigările şi berea şi cu taxa mărită la paşapoarte, întărim puterea!” Avea şi slogan:

          "Să consrtruim puşcării şi să trecem ţara prin criză, până la moarte!"

          După cum spuneam, e atâta lipsă de umor...