În inima pietrei Costel Paun

            Râul a lucrat în inima pietrei și a șlefuit întâi el. Apoi a venit omul sǎ ridice piatra, dar când s-o arunce, a vǎzut cǎ acolo mișcǎ ceva ca o vietate ascunsǎ. A mângâiat-o prelung, i-a atins cu buricele degetelor formele  rotunde și a izbit-o de altǎ piatrǎ, nu prea tare, sǎ-i asculte scâncetul. Icnetul scurt i-a dovedit cǎ nu greșise. A pus-o grea în desagǎ, cu grijǎ sǎ nu striveascǎ bucata de pâine și dura de unt, întorcându-se din drum. În atelier a încercat cu o daltǎ, dar coaja pietrei nu s-a clintit, a îndoit fierul.

            S-a așezat pe un butuc de lemn retezat, tǎind o felie de pâine și cu gesturi încete și-a potolit foamea.
            S-a gândit sǎ încerce cu flexul, avea unul la îndemânǎ nefolosit. L-am vǎzut hotǎrât, întinzând roiul de scântei împrejurul pietrei, cu grijǎ mare, sǎ-i înmoaie coja, cum pe felia de pâine cu lama cuţitului întinsese untul.

            Sculptorul are ceva din alcǎtuirea lui Dumnezeu, mǎcar îndrǎzneala de a vedea într-o bucatǎ de marmurǎ, într-un lemn sau în metal, inima care bate și pe care alţii nu reușesc s-o audǎ, amestecând simţurile.
            În expoziţia de sculpturǎ în piatrǎ de râu, deschisǎ ieri la Centrul Cultural Pitești, am stat câteva ore alǎturi de cel care și-a pus semnǎtura pe aceste minunǎţii, sub un nume tot atât de comun ca apa care curge în albia râului. Costel Pǎun sculptor autodidact din Roșiorii de Vede. Nu a încercat sǎ se împǎuneze cu munca lui apreciind contribuţia proprie ca fiind doar  20%-30% din tot, pentru restul de frumuseţe a prestat natura.
            Au vorbit la vernisaj sculptorul Marius Ivanovici, circumspect la ecourile brâncușiene și, reţinut – pentru cǎ nu vǎzuserǎ în tihnǎ exponatele – pictorii Elena Zavulovici și Augustin Lucici. Au mai fost și alţi cunoscǎtori de artǎ. Bine cǎ și-a potrivit pașii pe-acolo și Denisa Popescu. Poeta, cu eleganţa știutǎ, a descifrat poezia pietrelor.
            FELICITARI ARTISTULUI și ORGANIZATORILOR!

http://youtu.be/wT1YYjpm61U

Cu Nikonul la Bran

               Ochiul magic al Nikonului clipește scurt depǎșind iminenţa realitǎţii. Lumina taie pieziș și, cadrul umple ca o explozie resorturi nebǎnuite. Dincolo de așezarea fireascǎ a straturilor de rocǎ, pânza poroasǎ a aerului, absoarbe umbrele și artistul,  sparge coaja sâmburelui de dedesupt cu o piatrǎ din râu, eliberând mierea. Încântarea desfatǎ. Timpul, o fracţiune de secundǎ înţepenește strivit. Apoi soarele roșu se ridicǎ pentru toţi muritorii deasupra nopţii celei scurte. Crenelurile castelului depun mǎrturie cǎ altarul munţilor s-a deschis pentru slujba de dimineaţǎ. Calul gata pregǎtit își potrivește pașii cu drumul muntelui. In vale, unde s-a oprit sǎgeata, va trebui sǎ sǎpǎm adânc

Larmǎ de carte. Neliniști. Autor Nicolae Radu

Din volumul în pregǎtire „Povestiri aproape fantastice”

       Aplecându-și capul și prinzând mâna sǎ i-o sǎrute, bine ai venit, te așteptam cu nerǎbdare, a vǎzut cǎ nu are decât patru degete.

      – Unde s-a rǎtǎcit unul din degetele tale? a intrebat-o mirat.

      – L-am lǎsat la manichiuristǎ. Eram atât de grǎbitǎ sǎ te întâlnesc, N-am mai așteptat fata sǎ termine. Am sǎ ţi-l arǎt mâine.

      Apoi, urmǎrindu-i cuvintele, a vǎzut surprins cǎ îi lipsește buza de sus.

      – O, nu te speria! Eram așteptatǎ la coafor, ora la care trebuia sǎ te vǎd se apropia, n-am avut timp s-o rujez, așa cǎ am lǎsat-o acasǎ. Ai sǎ mǎ vezi altǎdatǎ cu ea.

      Când s-a ridicat de la masǎ am observat consternat lipsa unui picior.

      – Tocmai îmi trǎgeam ciorapul pe piciorul drept când a sunat telefonul. Dispecera m-a anunţat cǎ taxiul deja sosise. Sunt atât de aiuritǎ, abia în mașinǎ am vǎzut cǎ am luat cu mine doar piciorul drept. Mǎ aștept, la urmǎtoarea noastrǎ întâlnire sǎ-ţi dai seama cǎ piciorul stâng e chiar mai frumos decât fratele lui. Zâmbii cochet.

      O privii nǎucit..

      – Nu mi-ai spus cum te cheamǎ? Surâsul vinovat, stâlcit pe buza joasǎ

      – În graba plecǎrii de-acasǎ, pentru întâlnirea cu tine, mi-am rǎtǎcit numele...

Tic-tacul elveţian și tiki-taka...stelarǎ

          Asearǎ, la meciul de fotbal dintre Steaua și elveţienii de la Bazel, m-am uitat cu ochii aţintiţi în trbunǎ la Simona Halep. Nu eram singurul care priveam în direcţia aceea. Pe teren ce sǎ vezi? Cǎ tic-tacul lor cunoscut, ticǎia mai dihai decât tiki-taka noastrǎ stelarǎ, luatǎ cu-împrumut mai pe primǎvarǎ de la spanioli. Ruginise, trecuse la arierate, nu mai fǎcea doi poli! Degeaba au amuţit spectatorii! Jucǎtorii, cu picioarele legate, parcǎ jucau baba-oarba, șotronul, nu le venea sǎ credǎ cât de repede s-a ofilit gazonul.

          Cosânzeana noastrǎ discretǎ/ își mușca unghiile, iar la devierea mingii în barǎ/ se hotǎrâse deja sǎ se cearǎ/ afarǎ/ unu doi/ din tribunǎ/ Apoi/ sǎ-și vopseascǎ pǎrul de ciudǎ/ sǎ se facǎ brunǎ/ de parcǎ ea lovise/ mingea udǎ/ cu lemnul/ de la rachetǎ/ și continua sǎ se mire/ cǎ totuși Dumnezeu ieșise/ ca untdelemnul/ cu faţa cǎtre noi/ și învârtea la flașnetǎ.

          La celǎlalt miracol Gheorghievschi subtil, fǎrǎ nici un dubiu/ a recunoscut cǎ el de mic/ copil/ ar fi cǎlcat într-o balegǎ și cǎ e român neaoș de dincoace/ de Danubiu/ dar n-a vrut sǎ joace/ la loz în plic.

          Nici la 1- 0 nu și-a pierdut speranţa Simona, când noi ceilalţi priveam cǎtre parce. Simţisem cǎ vara nu se mai întoarce și ne luasem bona de la Constanţa. Odatǎ o vǎd cǎ se ridicǎ de jos, hopa și sparge cerul ţipând cǎtre Adi Popa:

          „Alergǎ, ţine mingea-n teren și dǎi cu reverul în cros!” Ce refren frumos ! GOOOOL! 1-1

          Sǎ nu mǎ înţelegeţi greșit ce vǎ spun acum nu are legǎturǎ cu subiectul, o iubesc pe Simona dar parcǎ n-aș vrea sǎ ia milionul de dolari de la bulgari… ca sǎ nu i se urce la cap. S-o ia domol.

O zi fastuoasǎ

Singurǎtatea vine pe facebook

          Nu de singurǎtate suferǎ Mircea Cipariu și nici de facebook și eu cred cǎ el în general nu suferǎ, se bucurǎ cum respirǎ (ce expresie demonizatǎ!) de poezie și de orice fel de comunicare în care este inclus. Pe orișice uneltǎ pune mâna, fie el truc, sau o fantezie gonflabilǎ (vǎ închipuiţi ce poate ieși când atinge o femeie), devine un poem, cǎci a descoperit se pare umanitatea ochiului de sticlǎ cu care taie ca o lamǎ mijlocul fin, esenţa translucidǎ, unda de aur, nici abuz nici refuz a secundei, în sinestezia simţurilor.

          El e un copil rǎsfǎţat al succesurilor( încǎ un demon strivit!) ce risipește în jurul sǎu, fie și pe facebook praf stelar, dar e un timid. Altfel cum sǎ-mi explic versul șoptit vestalelor:

          „Vino sâmbǎtǎ la bal sǎ te pipǎi virtual” 

          A fost la Pitești la Bibliotecǎ, într-o zi fastuoasǎ de marţi, Dan Mircea Cipariu președintele facebook al Uniunii Scriitorilor, cu Cartea lui  „Singurǎtatea vine…” și întâmplǎtor ne-am potrivit și noi acolo ceasurile.

 Sunt doar capturi, nu-i ceea ce credeti!...