Albastru la rând

          M-am bucur de apariţia volumului de debut, Povestiri aproape fantastice al prietenului meu Nicolae Radu ca de propria-mi carte. Am rostit aceste cuvinte și în sala Centrului Cultural Pitești unde s-a semnat într-o lecturǎ publicǎ actul de intrare în literaturǎ a acestui volum special. Însǎși povestea de viaţǎ a autorului este aproape fantasticǎ și despre ea vreau sǎ spun câteva cuvinte.

          Tânǎr fiind, abia terminase liceul, purta cu el ca pe o cartelǎ magneticǎ harul cu care îl dǎruise îngerul. Paginile ziarelor și revistelor ageșene i se deschideau primitoare, nume importante cum cel al lui Florin Mugur și Nicolae Velea îl ștampilaserǎ drept prozator de talent, motiv de înfumurare pentru care noi, prietenii, îl mai luam uneori peste picior, temperându-l. Printre elevele de liceu versurile sale circulau concurând fotografiile fotbaliștilor. Și ce fotbaliști avea FC Argeș în deceniul de aur al clubului! Și cu ce liceence superbe venea el la cenaclul albaștrilor, de ne umplea de invidie! Cu fervoarea vârstei i se pǎrea cǎ i se cuvine totul și s-a înfruptat din ofertǎ fǎrǎ sǎ aleagǎ.

          Pasiunea pentru literaturǎ l-a înǎlţat și tot ea l-a dat de pǎmânt, obligându-l sǎ traverseze mlaștina roșie a Golgotei. (Inspiratǎ Magda Grigore în prefaţa cǎrţii plasându-l pe  autor, „ …intr-o specie care înflorește asemenea nufǎrului, își fixeazǎ mai întâi rǎdǎcinile în mâlul din adâncuri și abia mai târziu frunzele și florile plutesc la suprafaţa apei „

          Fǎceam parte dintr-un grup tineri talentaţi, cǎrora securiștii voiau sǎ le punǎ botniţǎ la gurǎ și hǎţuri gândurilor. Devenisem ţinta, marele pericol. Experimentul Tezelor din Mangalia a lǎsat în noi, aleși se pare sǎ fim un exemplu pentru rǎtǎciţii de turmǎ, urme adânci care s-au vindecat greu, iar la unii dintre noi poate nu s-au mai vindecat complet niciodatǎ.

          Cu fiecare tipǎrire de carte nouǎ, aparţinând vrunuia dintre dușmanii de atunci ai poporului, apǎrutǎ cât de târziu, consemnǎm recuperându-ne, fie și întârziat, eșecul acelor teze.

          În cartea mea Dosarul Albaștrii, bazatǎ pe amintiri și pe documentele gǎsite la CNSAS, Nae este unul din personajele cele mai afectate ale grupului, folosit de securiști pentru a-și pune în scenǎ scenariile lor „dușmǎnoase”, teribil de proaste. Dar numai el poate reliefa cu adevǎrat trǎirile unui om înfrânt de nedreptǎţile vieţii, condamnat sǎ se ascundǎ, sǎ înșele cumva vigilenţa organelor, gǎsind o vreme cǎldura umanǎ doar printre personaje sordide, la marginea societǎţii. Aștept cea de-a doua lui carte Vagabond sub cerul de beton pentru înluminǎrile de din adâncul fiinţei. El singur le poate recrea.

          O lungǎ perioadǎ drumurile ni s-au despǎrţit, nu și sufletele.

          Spuneam despre carte înainte de tipǎrire pe blogul meu: „Din lumea întunecatǎ prin care a rǎtǎcit ani luminǎ, a capturat pe radar fulgurǎri aproape fantastice cu care și-a însufleţit personajele stranii. Apoi le-a împins pe o scenǎ numai a lui și le-a pus sǎ joace”.

          Se joacǎ târziu prima lui carte, important cǎ se joacǎ!

          Mǎ repet, l-am vǎzut alergând în tinereţea sa și strigând entuziast, fabulos, dupǎ un personaj ideal: „Corina! Unde fugi Corina?” Se pare cǎ ea nu i-a împǎrtǎșit idealurile, Corina n-a mai vrut sǎ alerge, a obosit și s-a culcat cu securiștii. Lovitura pare sǎ fi fost crâncenǎ.

           Acum cu vârsta, respiraţia șuieratǎ, mersul împiedicat, într-o lume bântuitǎ de tristeţi și iubiri pierdute, personajele sale se dau jos din trenurile fantomǎ și întreabǎ la ghișeul de informaţii, unde e sala de spectacol și unde sunt spectatorii? Deocamdatǎ sunt spectatori puţini...

          Vǎ îndemn sǎ umpleţi sala. Vǎ asigur cǎ nu veţi regreta.

Suav anapoda. Amestecate

          Întotdeauna lucrurile sunt, nu par, amestecate! Rar conjuncţia astrelor și oamenii, permit ca apele care se varsǎ în albia vieţii fiecǎruia sǎ rǎmânǎ limpezi și riguros individualizate astfel ca ţesǎtura întregului sǎ ofere un covor viu și dinamic integrând sufletul unui popor.

          Se pare cǎ noi ca popor am pierdut de mult culorile fericirii, nici nu știu dacǎ le-am cunoscut vreodatǎ, dar e mai grav cǎ parcǎ s-a rupt urzeala și suveica nu mai trece însoţitǎ strâns de ritmul vǎtalelor sǎ uneascǎ firele. Si în loc sǎ se adune într-un covor, apele învolburate negre și cenușii curg la vale despletindu-se în ochiuri viclene și noduri scǎmoșate. Ștrangulate de târșuri și rǎgǎlii puse de-a curmezișul, apele ies din matcǎ. Și dacǎ tot a dispǎrut suveica, ne scoatem moaștele într-un sobor de preoţi amestecat cu jandarmi și le plimbǎm cu barca pentru sfinţirea locului.    Dar sǎ revin la lucrurile simple. Ieri 10 mai de ziua regalitǎţii mi-am promis și mie un regal cu poezie, tenis și muzicǎ.

*

          Poezia a fost la Puzzle unde Direcţia 9 cu Adrian Suciu în rol de mentor a celebrat Poezia vie. Aplauze pentru iniţiativa importantǎ de a realiza o videotecǎ pe Youtoube cu vocile, creaţiile și imaginile celor condamnaţi sǎ trǎiascǎ douǎ vieţi în sincron cu propria poezie într-o singurǎ viaţǎ. Blestem pe poeţi.

          Ne-am strâns sub același acoperiș literar nu într-un bar ci, “într-un somn atât de prelung, adânc, de nici nu ne-am dat seama” când George Asztalos a coboarât...
La început, Valeriu Mircea Popa a ţinut sǎ fie protector cu Maria Dobrescu și i-a sǎrit în ajutor. Ea adusese cu sine o carte fierbinte Gândurile în cușcǎ și Mircea cu cavalerism și eleganţǎ în puţine cuvinte, ne-a spus cǎ poezia Mariei nu mușcǎ.  
          Cu siguranţǎ cel mai teribil moment, un moment glorios, a fost când așa din senin apa s-a transformat în vin și Lucian Vasilescu ne-a condus pe jos la Ploiești într-un beci rǎcoros, degustând uimiţi inegalabilul parfum de cǎpșunicǎ. Capǎtul drumului înnobilat de plǎceri e gustul mirosului zilei de ieri. A fost frumos.
          Au mai prestat ca invitaţi pe viu sau film ca la marile festivaluri: Niu Herişanu, Dan Herciu, Adrian Pârvu, Ion Mureşan, Ioan Es. Pop, Adrian Suciu şi Cristian Chirvasiu. 
          Și mai zice cronicarul la sfârșit; “Seara de Poezie vie organizată de Asociaţia Culturală ,,Direcţia 9’’s-a încheiat cu un moment open stage oferit de poeţii: Ion Toma Ionescu, Daniela Toma, Andrei Rareş Adam şi Raluca Neagu”. Mǎrturisesc, eu am ales sǎ citesc ceva obișnuit, nu mi-am permis sǎ greșesc, sǎ rup gura târgului din prima. Crima a fost amânatǎ pe altǎdatǎ.

*

          Seara a fost de-a dreptul ciudatǎ. A coborât o divǎ cu barbǎ, adevǎratǎ stafie, din avion, când ne era lumea mai dragǎ. Ponta cu a lui soţie n-a presimţit un miracol pe nǎsǎlie, la Eurovision. Consilieri idioţi!...Concita le-a luat mintea la toţi! Dragnea nu era de faţǎ când a fost sǎ se facǎ ceaţǎ și sǎ dea drumul la hoţi, iar la numǎrǎtoare s-a dus dracului majoritatea uselinǎ. Ovi și Paula au rǎmas blocaţi în mașinǎ. Pǎcǎt! Ei au evoluat surprinzǎtor de bine. Opoziţia susţine cǎ premierul programase un tun electoral, dar romanii din strǎinǎtate n-au pus botul și-au ales sǎ dea votul, unui transsexual.

*

          La Madrid, draga noastrǎ Simona, dupǎ ce a asfaltat uliţa cehǎ, lungǎ cât o zi de post, pe Kvitova, de-ai fi zis cǎ și-au deschis acolo lucrǎrile ǎia de la Teldrum, mutându-se de pe autostrada lui Șova, s-au aruncat în eter perdele de fum, întrebǎrile dinspre premier.

          – Reparǎm saga de la Copenhaga! Cu Sharapova, îi batem și pe americani și pe ruși! Dupǎ primul set, spiriduși s-au consultat în tribunǎ.          
           – Fata sǎ mai aștepte o lunǎ, sǎ trecem de scrutin și-i dǎm titlul de vis, la Paris. Așa, nu-i facem jocul nici lui Ponta, dar nici lui Putin… Am zis.

Simona Halep e in semifinale la Madrid

          “– Ieși copilǎ cu pǎrul bǎlan afarǎ și râzi dupǎ soare, cǎ doarǎ s-o îndrepta vremea!”
          Așa se pare cǎ i-a zis, de data asta tatǎl, Simonei, punându-i într-un rucsac racheta de tenis și câteva tricouri. Și la fel ca Nicǎ a lui Ștefan a Petrei – la rândul lui îndemnat de instinctul matern sǎ plece din coclaurii Humuleștilor – și copila cu pǎrul bǎlan a plecat din Constanţa  lui Mazǎre – sǎ se lupte cu zmeoaicele pe zgurǎ, iarbǎ, ciment sau alte suprafeţe rapide și sǎ cucereasca evident trofee.
          A mai curs ceva timp, pânǎ sǎ vinǎ prezentul, când se înghesuie lumea sǎ o cunoascǎ.  Cum și la Nicǎ a Petrei cursese ceva apǎ pe râul Ozanei, pânǎ sǎ cânte la bisericǎ în ziua de Paști rugǎciunea “Îngerul a strigat”, spre uimirea humuleștenilor.

          Nu mi-am propus sǎ fac paralelisme, pentru simplu motiv cǎ Simona a umblat în adidași, în timp ce Nicǎ se purta în cizme. Așa era atunci! Și ghinioanele au fost diferite, ea nu a dat de bucluc cǎzând în ispite, sǎ ia râia de la caprele vreunui Irinuc și nici nu s-a lǎsat tunsǎ din considerente etice. Azi dacǎ ceva îti prisosește, e simplu, faci operaţii estetice.
          La un moment dat, nu-l cunoștea personal, Simona s-a întâlnit cu Ţiriac pe mare, ţinea strâns timona unui barcaz. Ea era pe val prin urmare și mustǎciosul o mǎsura mustǎcind cu necaz. Parcǎ ochea un mistreţ prin lunetǎ.
          – Asta micǎ era necesar sǎ mai creascǎ 10 centimetrii, înainte sǎ se nascǎ, și mǎcar de-ar fi fost brunetǎ ca Serena, cu noaptea pe ea, sǎ ajungǎ stea.
          – Ţiriac puiule! Nu fii prostǎnac, ţara geme! Îi facem o rachetǎ mai lungǎ!...

*

          Se aude cǎ dupǎ Madrid, Ponta o cheamǎ pe Simona la partid
în campanie. Ea ar vrea la Mișcarea Popularǎ cu falansterul în blugi și trotineta la sanie, dar premierul a anunţat-o cǎ-i trimite Corpul de control și trupele NATO, sǎ-i mǎsoare racheta.
          – Ieși copilǎ cu pǎrul bǎlan afarǎ și râzi la soare!... Ne jucm
și noi, poate se îndreaptǎ vremea

Cocoșul de tablǎ

             Cred cǎ o chema Mariana Mǎroiu. Înaltǎ, suplǎ, pe un cal alb mi se pǎrea o apariţie irealǎ care îmi zdruncina convingerea deja fixatǎ în mintea mea cǎ poveștile nu sunt fructe ale realitǎţii și întâlnirea cu zâna din vis nu va fii sǎ se împlineascǎ vreodatǎ. Dar fructul viu la streașina privirii mele era acolo, aievea și va rǎmâne mult timp ca un cocoș de tablǎ pus fǎrǎ noimǎ pe coama casei, s-o pǎzeascǎ de focul fulgerului sau de alte pericole.     Cǎlǎrea fǎrǎ șa, o nǎlucǎ ce tulbura aerul risipind un vǎl de parfumuri în praful ce-l lǎsa în urmǎ în coada cometei. A trecut în trombǎ pe lângǎ mine, venind dinspre herghelia CAP-ului și numai o fracţiune de secundǎ, m-a luminat cu privirea ei seninǎ ca o promisiune, dar și o ușoarǎ mustrare la pǎrerea ce mi-o însușisem cǎ zânele nu existǎ.

          Ieșind din perplexitatea momentului, am alergat cincizeci de metrii, sǎ ajung la porţiunea de șosea asfaltatǎ care ţinea în Merișani de la garǎ pânǎ în dreptul parcului, la casele Lupeștii (înainte de podul de fier ce trecea peste Argeș), sǎ vǎd încotro se îndreaptǎ nǎluca. Imediat dupǎ canton a fǎcut dreapta îndreptându-se cǎtre luncǎ. Drumul meu era în altǎ direcţie, dar cocoșul de tablǎ flutura în capul meu ca un steag.
          Seara l-am întrebat pe unchiul Nae, lucra la grajduri de când își fǎcuse casǎ în Merișani și colectivul îi luase caii, nu s-a putut desprinde de ei și a rǎmas sǎ-i îngrijeascǎ.

  – Nu știam cǎ aţi adus la herghelie și cai albi, unchiule!

          – Albǎ nu e decât iapa inginerului, dar nu poate nimeni s-o încalice. Doar Maria când vine pe la noi, dar nici ea nu-i pune șaua. Se înţeleg de minune, parcǎ au crescut împreunǎ. Nu l-am întrebat ce legǎturǎ era între ea și inginer. Probabil cǎ-i era nepoatǎ pentru cǎ nu-i purta numele. Venea în vacanţa de varǎ și nu stǎtea mai mult de douǎ sǎptǎmâni.
          În vara aia am mai vǎzut-o o singurǎ datǎ. Se luase la întrecere cu vǎrǎ-meu Cornel, ei doi erau apropiaţi ca vârstǎ, mie mi-ar mai fi trebuit câţiva ani. În mijlocul luncii, dincoace de zǎvoi, pânǎ în pǎmânturile cultivate, era lǎsat un izlaz unde pǎșteau vitele. Câteva hectare cu iarbǎ grasǎ se terminau în prundișul Argeșului, unde spre searǎ vitele, înainte de a fi mânate spre case, își potoleau setea. Traseul întrecerii pornea din spatele covergii lui tata-mare, pânǎ la nucul ce domina cu coroana lui uriașǎ toatǎ lunca. Înţelegerea era, ca la întoarcere, fiecare sǎ aducǎ o nucǎ verde ruptǎ din coroana falnicǎ, pe care o puteai atinge doar dacǎ ocoleai tulpina de un metru grosime ce avea în partea opusǎ privirii o creangǎ ceva mai joasǎ, ce putea fi ajunsǎ dacǎ erai cǎlare.
          Și înţelegerea recompenselor pǎrerea deosebit de stimulativǎ, cǎci învingǎtorul dacǎ era vǎrǎ-meu, primea un sǎrut, iar învinsul, dacǎ era tot el, trebuia s-o poarte în spinare pânǎ la nuc pe Maria și sǎ strige în gura mare ritmat ca un metronom, Cornel Chiriac e cel mai tare.
          Vara urmǎtoare Europa Liberǎ a venit spre noi cu trista veste ce ne-a tulburat pe toţi cǎ la Munchen într-o creastǎ a nopţii, cocoșul de tablǎ s-a oprit din cântat.
          Despre Mariana Mǎroiu am aflat mai târziu cǎ dupǎ o ancheta la securitate, ea chiar era prietenǎ cu Cornel Chiriac, a ajuns acasǎ rasǎ pe cap. Nu-mi ies din minte pletele ei fluturând pe umeri în galopul calului, când îl lǎsase la zece metrii în spate pe Cornel!
          S-a urcat în pod și de grinda casei în care deasupra stǎtea ancorat cocoșul de tablǎ s-a legat de ștreang legǎnându-se ca pendula unui metronom.

          Mâine 9 mai, Cornel Chiriac ar fi împlinit 72 de ani și Radu Nicolescu m-a invitat sǎ comemorǎm evenimentul la Pitești. Din pǎcate nu pot ajunge.

Cenaclul de urgenta. Micul Paris in Laser Maxx. Bucuresti

 

O seara in care muzica s-a intalnit firesc si inspirat cu poezia...