Portile nordului

          De undeva din Nord prietenul meu Emanuel Pope si doamna Virginia Paraschiv mi-au trimis o revista la inceput de calatorie. M-am bucurat sa constat ca versurile mele din volumul bun de tipar, Calatoriile nordului si-au gasit locul in paginile ei. (Paginile 44,45,46)

Lectura placuta!

http://issuu.com/emanuelpope/docs/portile_nordului._bun_de_tipar/11?e=2417424/9507863

Lecţie de viaţǎ

          Am primit o lecţie azi de la un copil. Îi pot da și numele cǎci e un copil mare, Raluca Neagu. În calitatea ei de admin, m-a mustrat rugându-mǎ(sau m-a rugat mustrându-mǎ) politicos, sǎ dau jos de pe un anume site, imaginea care însoţește o poezie de-a mea, cum cǎ ar fi exagerat de expresivǎ în goliciunea ei și nu face bine minorilor.

          Mǎ uit la imagine. Viaţǎ și moarte, sordid și sublim, depinde capǎtul de drum din care privești. Trupul femeii abandonat unui expresionism rece, metalizat, de un violet intens, deșǎnţat, în care se descǎrcase artistul.

          Avea dreptate copilul. Tabloul acela frapant era mai puternic decât versurile mele resorbite ca în singularitatea unei Gǎuri negre

          Am pǎstrat totuși poza de ieri pe blogul meu. Acolo, sub acoperire sunt o groazǎ de ofiţeri. Ǎștia, sigur nu sunt minori! 

Poetul

Vremea nu mai are rǎbdare cu mine.

Între solstiţii s-au învolburat culoarele. 

O gaurǎ neagrǎ de sine

a împresurat soarele.

Sentimentele s-au nǎruit în statui,

gipsate în cearǎ

pe sârma ghimpatǎ.

Șir lung de trufe 
întins nimǎnui,

pe culmea de rufe,

între gard și hazna, atârnatǎ...

Biet animal de povarǎ,

cândva, într-o lume precarǎ,

am pretins cǎ sunt leopard,

nu poet

Abuz în serviciu

          Când scriu pentru blog, mǎ așez în faţa calculatorului și mǎ agǎţ de cuvinte fǎrǎ ca sǎ știu uneori unde am sǎ ajung, neavând în minte un subiect anume. Spre exemplu ieri dimineaţǎ, înainte de cele douǎ postǎri legate cumva de Crucea de piatrǎ și mult înainte sǎ explodeze bomba, în pagina pe care îmi încep ciornele scrisesem cam așa:

          Ultimele roșii din grǎdina lui Ali Baba, alea de sǎmânţǎ, își etaleazǎ roșeaţa lǎbǎrţatǎ pe tulpinile uscate din care au supt toatǎ vlaga. Bag seamǎ la calendar cǎ toamna și-a intrat în drepturi. Nu știu de ce întârzie porcurorii ǎia de la DNA sǎ-și facǎ treaba, e timpul bulionulu!... Aici m-am oprit.

          Și odatǎ apare o tulumbǎ pe ecranul televizorului și D-na Kovesi, ca o adevǎratǎ gospodinǎ cu șorţ în faţǎ și mǎnuși albe de protecţie, învârtind la manivelǎ, îndeasǎ în mașina de fǎcut bulion roșie dupǎ roșie. Care mai de care mai coaptǎ și mai ministerialǎ, separând semninţele purtǎtoare ale rǎului.

          Doamne-ajutǎ! Mǎ gândisem la un moment dat cǎ și oamenii ǎștia, procurorii, au renuntat sǎ mai culeagǎ roșiile.

          Mǎ uit în listǎ: Nica, Ţicǎu, Sandu, Funeriu, Atanasiu, Tǎnǎsescu, Mihǎilescu, Andronescu, Vreme. Doamna Cati, cea tristǎ, stropșește cel mai tare pe gurǎ, parcǎ citește din Sfânta Scripturǎ.

          – Eu am ţinut cu sǎracul. V-am scos de la facultate și bac-ul, iar dacǎ am mai luat câte-o floare, din educaţie, sǎ nu refuz, și-am mai tras o spǎlare, banii erau pentru naţie nu din abuz. Îi dǎdeam la cumpǎrǎturi înapoi! Credeţi-mǎ, n-am luat eu viţelul gras! Joi îmi dau foc în piaţa publicǎ, n-am nici un viciu! E ceva necurat, il bǎnui pe Funeriu. El de ce are numai abuz în serviciu?

Plai bãlai - pamflete politice

Crucea de piatrǎ

          N-aș putea sǎ explic! Tocmai ce scriam fragmentul publicat anterior pe blog, sub titlul Felinarul roșu, – și în timp ce luasem urmele personajul meu, Titi, și-l introduceam pe înserat în faimosul stabiliment al plǎcerilor Crucea de piatrǎ sǎ se întâlneascǎ cu Suzi, – când, în televizor, a apǎrut chipul tras la faţǎ slǎbit vânǎt al lui Robert Turcescu în faţa vilei sale frumoase, ușor ascunsǎ de o boltǎ cu struguri copţi, dând același interviu pe care l-a repetat obstinent de câteva zile fǎrǎ sǎ spunǎ nimic.

          Mi-am adus aminte de fotografia faimoasei case de toleranţǎ gǎsitǎ în documentarea mea într-un album al Bucureștiului de altǎ datǎ. O casǎ pǎtratǎ, comunǎ, veche, de mahala, ce nu numai cǎ nu avea nimic de spus, dar îmi dǎrâmase pilonii de susţinere ai filmului pe care imaginaţia mea îl construise deja în alt mod.

          Am deschis albumul, am mai privit o datǎ îndelung fotografia și mi-am întǎrit convingerea care mǎ strǎfulgerase din prima clipǎ, cǎ acel stabiliment al Crucii de piatrǎ semǎna cu Robert Turcescu.

          Îi va trebui mult talent sǎ rescrie și sǎ-și ducǎ mai departe crucea întunecatǎ.