– Voi îl stiţi pe Giorgică? Ne întrebă Titi
Tache lăsând jos chitara şi luând-o mult
mai drăgăstos în braţe pe Laura, prietena lui cu care trebuia să se
căsătorească în scurtă vreme. Stăteam direct pe linoleum cum ne era obiceiul,
doar la lumina lumânării ce destrăma întunericul şi cântam în surdină cântecele
colindelor. Singură in picioare, doar Gess îsi legăna umbra într-un dans pe
peretele dinspre bucătărie. Avea un corp minunat, suplu si flexibil, pe care
şi-l abandona în ritmul stârnit de chitară. Fumul de ţigară făcea rotocoale
desprins de pe buzele ei ţuguiate. O fumătoare înrăită! La liceu de mai multe ori diriginta avusese
cu ea discuţii principiale. Înţelesese până la urmă că nu mai putea fi recuperată,
dar obţinuse promisiunea să se abţină în şcoală, pentru a evita antrenarea
cârdului de gâsculiţe ce erau gata să îngurgiteze orice formă de teribilism.
Era o elevă bună la
învăţătură, inteligentă şi pasională, printre puţinele ce străluceau în liceul
de chimie, provenind dintr-o familie zbuciumată şi tocmai de aceea maturizată
mai devreme, dar şi cu o doză de impertinenţă dezvoltată din nevoia de a se
apăra singură. Pe deasupra, faptul că avea talent dramatic şi juca împreună cu
noi în formaţia de teatru pe care o creasem la Casa Tineretului –chiar dacă nu scria versuri
sau proză –
o integra de drept în grupul nostru. Nu existau riscuri referitor la vârstă(sub
18 ani), fiind toţi din grup cu capul pe umeri. Ne simţeam bine împreună, dar
excludeam să admitem altfel de raporturi între noi. Existau ce e drept şi
momente de slăbiciune, fetele fiind deosebit de frumoase, dar din câte ştiu am
rămas doar prieteni de drum lung.
–Cântă bă Titi, las-o pe Laura că te ia
dintre noi şi ai să cânţi toată viaţa doar pentru ea! Izbucni Gess cu puţină
invidie jucată în glas. Si Titi îşi luă din nou chitara.
Ne adunasem în micul meu
apartament din Papuceşti, obisnuitii: Ica, Nae, Claudia, Gess, Mariana Stefan,
Gicu, Sanda, parca si Vlasie, mai mulţi decât de obicei. Singura noutate părând
a fi Laura. Se terminase si votca si cafelele. Stabilisem deja ce era de
stabilit, ne repartizasem cumpăraturile pentru revelionul ce aveam sa-l
petrecem împreună şi părea că seara se va sparge devreme.
Când s-a terminat cântecul am
auzit-o pe Laura.
–M-am simtit extraordinar la voi, încât aş
putea rămâne până dimineaţă. Ai mei nu-şi fac probleme când ies de-acasă cu
Titi, dar va trebui să plecăm suntem aşteptaţi într-un loc. Atunci a intervenit
Titi aruncând întrebarea către noi, de parcă îl fulgerase şi tot atunci îi
venise şi continuarea.
– Voi il stiţi pe Giorgică? Giorgică
Vasilescu, insistă el. Nu ne dădeam seama şi se concentră îndreptând tirul spre Ică Iordache, precizându-i
câteva amănunte. Acesta parcă îl culesese de undeva...
–Mergem cu toţii la el acasă! Acolo suntem
aşteptaţi eu şi Laura.
–Că bine zici, tu şi Laura! Nu e totuna cu
zece nebuni.
–Nebuni frumoşi, preciză prietena lui Titi
care părea încântată de ideie. Până la urmă n-a fost complicat să ne urnim din
loc. În fond băteam la uşă, colindători, ce să zic! Dacă ne primeau să colindăm
şi ne invitau în casă, n-aveam nimic de pierdut.
Giorgică Vasilescu locuia cu
părinţii undeva în centru, într-un apartament mare, cred cu patru camere. Nu
mai ştiu exact locul. Părinţii au adus pahare şi ne-au omenit cu vin. Cred că
doamna ne-a servit gogoşi. N-am stat mult, nu se făcea. L-am lăsat pe Titi şi
Laura, iar noi ne-am retras într-ale noastre la barul Union.
L-am mai văzut pe inginerul
Vasilescu, înainte de a-l întâlni în uzină, de câteva ori, după sărbători, în
sala de spectacole a Teatrului Davila, probabil cu soţia. Cea mai frumoasă şi
elegantă pereche, cu o distincţie aparte. Mereu în aceeaşi lojă.
La uzină, în Secţia Cutii
Viteze, l-am cunoscut cu adevărat pe Domnul inginer SergiuVasilescu. Nu mai era
Giorgică, impunea respect, chiar dacă îmi arăta prietenie. Ar trebui să
folosesc un şir de epitete pentru al caracteriza deplin. Am să aleg doar trei:
exigent, cinstit, tehnic. Şi dacă îmi mai îngăduiţi unul, în contrast strident
cu modul de comunicare din uzină, avea un limbaj ales. Totuşi, l-am surprins
odată îngheţându-i pe faţă o înjurătură, când ieşea furios dintr-o reuniune.
Era greu să rezişti director
de calitate dacă le puneai pe tote la suflet, uşor încrâncenat. Domnul
Constantin Ivan spre exemplu, sau Paun Oliviu, dintre şefii pe care eu i-am
cunoscut bine, aveau supape. Mai o glumă, mai un făcut cu ochiul, mai un picior
în fund când nu se mai putea!... La Sergiu Vasilescu era o luptă continua cu
morile de vânt, la care nu renunţa.
L-au ajutat “prietenii” să
renunţe. Mi-e dor de Domnul Sergiu Vasilescu. Nu ne-am mai văzut de o suta de
ani.
Deunăzi, aflat în Editură lui
Vlasie, am visat urât sau mi-a trecut pe la ureche.
“Ştii că s-a prăpădit Titi
Tache?”
Ar fi fost bine să fii visat!
Nota:
După ce a citit acest text pe blog, prietenul meu
Vasile Iordache mi-a dat un telefon şi a ţinut să mă corecteze, fără taxă. Zice
că cel care cânta la chitară era Vlasie, nu Titi Tache. Iar Titi, nu i-a dat
drumul din braţe toată seara Aurei nu Laurei.
Doar o simplă eroare de paralaxă…
