Uneori
mi se pare că pedalez o bicicletă care merge spre nicăieri. Aceiaşi copaci
desfrunziţi pictaţi pe pereţii rotunzi ai unei încăperi, par să se rotească odată
cu mine, dându-mi senzaţia că oriunde s-ar căţăra pulsul şi oricât mi s-ar
accelera ritmul respiraţiei, rămân în celulă sub un clopot spongios. Un timp
oprit ca şi lanţul căruia i s-au rupt zalele. Pedalez în gol. În perete e o
uşiţă de tablă şi o tăietură pe unde se introduce o singură dată cardul care ţi
s-a dat la intrare.
Cititorul
de card alimentează în funcţie de alegere cât e tragerea şi afişează clipele
cuvenite să priveşti dincolo de zid. Nu trebuie să am grijă, uşiţa se închide
automat când se termină contul!
Îţi poţi alege din listă orice doreşti.
Eu am ales femeia, misterul ei mi s-a părut la un preţ
rezonabil.
Dincolo de fereastră o copilă blondă, tristă, cu faţa angelică, obosită. N-am
zăbovit. Privirea mea creştea ca apele unui pârâu năvalnic umflat de o ploaie
de vară. Dar trupul ei gol părea o albie de tablă care nu-şi mai simţea
marginile.
Spre
deosebire de celula mea, a ei era înconjurată de ferestre.
S-a mai deschis o uşiţă în partea opusă, întrezărindu-se un
grup zgomotos de tineri. Faţa copilei s-a destins, mi-a întors spatele
îndreptându-se către turbulenţi. Aceştia, aruncând cu pietre, au spart cumva
fereastra şi au reuşit să pătrundă în interior declanşând sărbătoarea
desfrâului.
Sigur
contul meu se sfârşise, dar pietrele aruncate stricaseră mecanismul căci uşiţa
mea s-a blocat deschisă. N-am mai putut privi. M-am urcat pe bicicletă întors
cu spatele şi am continuat să pedalez. Uimit, mă urmărea imaginea din fereastră,
iar timpul şi copacii treceau pe lângă mine.
