marți, 14 februarie 2017

În căutarea timpului pierdut




         
         Uneori mi se pare că pedalez o bicicletă care merge spre nicăieri. Aceiaşi copaci desfrunziţi pictaţi pe pereţii rotunzi ai unei încăperi, par să se rotească odată cu mine, dându-mi senzaţia că oriunde s-ar căţăra pulsul şi oricât mi s-ar accelera ritmul respiraţiei, rămân în celulă sub un clopot spongios. Un timp oprit ca şi lanţul căruia i s-au rupt zalele. Pedalez în gol. În perete e o uşiţă de tablă şi o tăietură pe unde se introduce o singură dată cardul care ţi s-a dat la intrare.     
         Cititorul de card alimentează în funcţie de alegere cât e tragerea şi afişează clipele cuvenite să priveşti dincolo de zid. Nu trebuie să am grijă, uşiţa se închide automat când se termină contul!
Îţi poţi alege din listă orice doreşti.
Eu am ales femeia, misterul ei mi s-a părut la un preţ rezonabil.
          Dincolo de fereastră o copilă blondă, tristă, cu faţa angelică, obosită. N-am zăbovit. Privirea mea creştea ca apele unui pârâu năvalnic umflat de o ploaie de vară. Dar trupul ei gol părea o albie de tablă care nu-şi mai simţea marginile.
          Spre deosebire de celula mea, a ei era înconjurată de ferestre.
S-a mai deschis o uşiţă în partea opusă, întrezărindu-se un grup zgomotos de tineri. Faţa copilei s-a destins, mi-a întors spatele îndreptându-se către turbulenţi. Aceştia, aruncând cu pietre, au spart cumva fereastra şi au reuşit să pătrundă în interior declanşând sărbătoarea desfrâului.
          Sigur contul meu se sfârşise, dar pietrele aruncate stricaseră mecanismul căci uşiţa mea s-a blocat deschisă. N-am mai putut privi. M-am urcat pe bicicletă întors cu spatele şi am continuat să pedalez. Uimit, mă urmărea imaginea din fereastră, iar timpul şi copacii treceau pe lângă mine.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu