M-am bucur la apariţia volumului de debut, Povestiri
aproape fantastice al prietenului meu Nicolae Radu ca de propria-mi
carte. Am rostit aceste cuvinte și în sala Centrului Cultural Pitești unde s-a
semnat într-o lectură publică actul de intrare în literatură a acestui volum
special. Însăși povestea de viaţă a autorului este aproape fantastică și despre
ea vreau sǎ spun câteva cuvinte.
Tânăr
fiind, abia terminase liceul, purta cu el ca pe o cartelă magnetică harul
cu care îl dăruise îngerul. Paginile ziarelor și revistelor argeșene i se
deschideau primitoare. Nume importante, cum cele ale lui Florin Mugur și
Nicolae Velea îl ștampilaseră drept prozator de talent, motiv de oarece înfumurare
şi noi prietenii îl mai luam uneori peste picior, temperându-l.
Era şi un poet recunoscut în oraş. Printre elevele de liceu
versurile sale circulau concurând fotografiile fotbaliștilor. Și ce fotbaliști
avea FC Argeș în deceniul de aur al clubului! Și cu ce liceence superbe venea
el la cenaclul albaștrilor,
umplându-ne de invidie! Cu fervoarea vârstei i se părea că i se cuvine totul și
s-a înfruptat din ofertă angro, fără mofturi.
Pasiunea pentru literatură l-a înălţat și tot ea l-a dat de pământ, obligându-l
sǎ traverseze mlaștina roșie a Golgotei. (Inspirată Magda Grigore în
prefaţa cărţii de debut, plasându-l pe autor într-o specie care înflorește asemenea nufărului, își fixează mai întâi
rădăcinile în mâlul din adâncuri și abia mai târziu frunzele și florile plutesc
la suprafaţa apei.
Făceam
parte dintr-un grup, tineri talentaţi cărora securiștii voiau sǎ le pună
botniţă la gură și hăţuri gândurilor. Devenisem o ţintă! Eram Marele lor
pericol!... Experimentul Tezelor din Mangalia a lăsat în noi, aleși sǎ fim
exemplul rătăciţilor de turmă, urme adânci care s-au vindecat greu, iar la unii
dintre noi poate nu s-au mai vindecat complet niciodată.
Cu
fiecare tipărire de carte nouă aparţinând vreunuia dintre dușmanii de atunci ai
poporului, apărută cât de târziu, consemnăm recuperându-ne, fie și întârziat,
eșecul acelor teze. Despre Povestiri aproape fantastice, cartea
în sine, a scris Ioan Es Pop încântat şi cu uşoară uimire pe coperta patru, nu
e nevoie să scriu şi eu.
În
cartea mea Dosarul Albaștrii bazată pe amintiri și pe documentele găsite la
CNSAS, Nae(Nicolae Radu) este unul din personajele cele mai afectate ale
grupului, folosit de securiști pentru a-și pune în scenă scenariile lor dușmănoase teribil de proaste. Numai el
ar putea reliefa cu adevărat trăirile unui om înfrânt de nedreptăţile vieţii.
Condamnat sǎ se ascundă, sǎ înșele cumva vigilenţa
organelor, a găsit o vreme căldura umană doar printre personaje sordide, la
marginea societăţii. Pentru înluminările de din adâncul fiinţei, mă aşteptam ca
a doua lui carte să fie proiectul despre care discutasem, Vagabond
sub cerul de beton. El singur putea
recrea acele pătimiri.
N-a fost să fie aceasta a doua carte. A mai ţinut-o un timp
în el. Eu, care o citisem în mare parte, într-un anume stadiu, am scris despre
ea pe blog: Din lumea întunecată prin
care a rătăcit ani lumină, a capturat pe radar fulguraţii aproape fantastice cu
care și-a însufleţit personajele stranii. Apoi le-a împins pe o scenă, o scenă
numai a lui și le-a pus sǎ joace.
Se va
juca mai târziu Vagabond sub cerul de beton, important că se va juca!
Mă
repet. L-am văzut alergând în tinereţea sa și strigând entuziast, fabulos,
într-o piesă de teatru publicată de revista Argeş în perioada Tomozei, Corina! Unde fugi Corina!?” Se pare că
personajul nu i-a împărtășit idealurile, Corina n-a mai vrut sǎ alerge, a
obosit și s-a culcat cu securiștii. Lovitura pare sǎ fi fost crâncenă, dar vom
reveni, sau poate nu vom mai reveni niciodată.
Cu
vârsta, respiraţia șuierată, mersul împiedicat, într-o lume bântuită de
tristeţi și iubiri pierdute, personajele sale se dau jos din trenurile fantomă
și întreabă la ghișeul de informaţii, unde e sala de spectacol și unde sunt
spectatorii? Deocamdată sunt spectatori puţini...
*
Vă
îndemn sǎ umpleţi sala de la bibliotecă pentru a lansa a doua lui carte, în
ordinea pe care a vrut-o el. Povestiri despre ziua de mâine
Amadeo
Scărlătescu, critic literar, fondatorul revistei Promisiuni şi certitudini,
înainte de a pleca la întâlnirea cu clasicii şi modernii mai grăbiţi decât el,
a cerut ca în placa de marmură ce-i va acoperi mormântul, spre răsărit, să fie
tăiată o fantă nu prea groasă, ca la cutia poştală, pentru cei ce
doresc să-i trimită lucrările lor literare. (Nota
redacţiei)
Mă
aflu cumva în pielea personajului inventat de autor. Sunt un fel de Amedeo
Scărlătescu, trag nădejde viu, înconjurat de un zid de cărţi, unele citite,
altele doar răsfoite şi date de-o parte, cu ochii la fantă aşteptând sǎ apară
şi cărţile prietenului meu. Şi după o îndelungată aşteptare iată că
promisiunile de altădată au devenit certitudini. S-a irosit ceva timp pentru că
debutul editorial al lui Nicolae Radu s-a produs după ce a împlinit frumoasa
vârstă de 60 de ani, când poeţii îşi pregătesc antologiile, iar prozatorii
negociază cu editorii seria Operelor complete. O viaţă de om care nu i-a dat
prea multe şanse, dar nici n-a reușit sǎ-i strice
cuibarul ideilor şi talentul scriitoricesc.
Anul
trecut, în 2014, editura Paralela 45 i-a tipărit lui Nicolae Radu
prima carte de proză scurtă, Povestiri aproape fantastice şi doar
boala incurabilă azi a cărţilor rare (din cauza tirajului), însoţită de molima
orbului găinilor care pare să contagieze de la o vreme vederea panoramată a
criticilor, i-a luat faţa din vitrina cărţilor premiate, iar autorului, dreptul
de a accede la masa festivă.
Am
aşteptat cu interes cea de-a doua carte sperând sa fie la fel de bună. Ceea ce
vă mărturisesc acum cu satisfacţie, în deplină cunoştinţă de cauză,
s-a produs. Povestirile despre ziua de mâine, apărută la
Editura Inspirescu e proaspătă şi cuprinde recolta exclusivă a ultimului an.
Autorul şi-a păstrat instrumentele, tenta fantastică şi nota
stranie, dar acuitatea observaţiei a mutat-o cumva mai mult spre propria
persoană, dându-ne posibilitatea sa-i observăm reacţiile spontane şi
imprevizibile în diferite locuri şi spaţii mai mult sau mai puţin fireşti.
Spre
exemplu În prima zi de război îl găsim pe Alfred pe colacul
din plastic verde al veceului, faţă în faţă cu o Ledă grasă care-l priveşte
dintr-un tablou primit cadou de la un fost prieten pictor, ce-i
amăgise logodnica şi fugise cu ea. Taman când era în locul
acela sacru chinuindu-se sǎ elimine lesturile – nevoit s-o suporte
nu doar pe Leda ci şi pe Zeus al cărui chip semăna izbitor cu pictorul – se
declanşează agresiunea duşmanului din ţara vecină pe frontiera de sud, anunţată
solemn de preşedintele ţării pe undele radioului.
Zgomotul
elicopterelor ce se insinua de afară, produce intestinului său puturos o
reacţie de eliberare şi fericirea se instalează pe chipul lui Alfred. În stradă
se alătură mulţimii îngrozite, tocmai când trapele elicopterelor se deschideau
pe cer. În locul bombelor distrugătoare, pluteau ca nişte parapante deasupra
oraşului postere uriaşe cu dizgraţioasa Ledǎ ispitindu-l pe Zeus.
Situaţii
stranii, situaţii imposibile construite de autor cu dezinvoltură şi fantezie,
sunt risipite pe tot parcursul lecturii.
Bufonul,
e povestea prinţului părăsit de toţi în uriaşul castel. Rămas doar cu bufonul,
acesta încearcă permanent să-l înveselească, nereuşind, cu toate jocurile şi
scălămbăielile sale. La un moment dat, bântuind prin coridoarele şi beciurile
castelului, bufonul se pierde uitat lângă un butoi cu vin. Trec zile lungi de
căutări inutile ale prinţului cuprins de teama singurătăţii. Si găsindu-l până
la urmă, adormit, se produce declicul. Acum prinţul este cel care vrea sǎ-i
intre în voie bufonului! Imitând jocurile şi comportamentul
celuilalt, se transformă el în bufon. Un dialog al absurdului în
care amândoi se întrec în a rosti: Stăpâne,
bufonul sunt eu!
În Costumul
albastru, după plecarea Iuliei, povestitorul încercă să-şi pună ordine în
viaţă depăşind iminenta perioadă a beţiei. Se apucă de curăţenie în casă, spală
geamurile, vasele din bucătărie, hainele murdare, ascunde în sertare toate
fotografiile cu Iulia şi dă cu ochii de un costum albastru impecabil în
buzunarul căruia găseşte o invitaţie tentantă pentru participarea la un dineu.
Ieşit în stradă, constată că toată populaţia oraşului se îndreptă spre clădirea
de pe malul râului de unde se aude o muzică ofertantă. Pe pod însă se
întâlnește cu un pescar. Atras de îndeletnicirea celui care urmărea concentrat
pluta aruncată în apa râului, face eforturi sǎ înjghebeze o
conversaţie, dar nu reuşeşte să scoată pescarul din ale lui. Într-un final se
gândeşte să-şi urmeze drumul pe care plecase.
–Eşti sigur că acolo
vrei sǎ ajungi?
Discuţia
devine ciudată, pescarul îi destăinuie că el l-a chemat, simţindu-l că vrea
să-şi schimbe viaţa.
–Şi de ce
costumul albastru?...
–Pentru că
vei deveni o scrumbie albastră…
Cu fiecare clipă metamorfoza e tot mai evidentă. Solzii îi acoperă trupul,
respiraţia i se îngreunează şi chemarea râului este de neocolit. Plesnitura de
luciului apei nu acoperă ultimul îndemn al pescarului, sentenţios ca un verset
biblic:
–Fereşte-te
de plasa pescarului şi de musca momeală!”
Dar
registrul autorului capătă şi alte valenţe ca de exemplu în proza De
dimineaţa până seara, un tablou dens, viu,
dramatic, al unei zile din viaţa lui Mihai Codrescu. O investigaţie psihologică
a unui ins în prima zi după eliberarea din puşcărie, zi care se încheie odată
cu venirea serii tot în puşcărie, după ce-şi omoară din imprudenţă tatăl.
Propoziţiile scurte creează un dinamism aparte concentrând un realism pe care
nu l-ai fi putut bănui la Nicolae Radu, dacǎ nu ai avea textul în faţă şi ai
vedea filmic derularea scenariului.
Nu
îmi propun sǎ dezvălui mai mult pentru a lăsa cititorului plăcerea sǎ descopere
un scriitor complet şi a-i da posibilitatea sǎ întrebe cu mirare la sfârşit:
Unde
te-ai ascuns domnule până acum?
Amintind debutul promiţător din anii 70 –perioada
Gheorghe Tomozei în paginile revistei Argeş – îmi propun sǎ depăşesc
prăbuşirea forţată şi sǎ fac un salt peste deşertul roşu cu furtunile sale de
nisip pe care le-am traversat împreună ca duşmani
al poporului. Perioada aceea este descrisă în amănunt în cartea
mea Dosarul Albaştrii, unde Nicolae Radu se regăseşte printre personajele
împroşcate cu cerneală albastră noroioasă, de caracatiţa securităţii care ne-a
îmbâcsit sufletele şi ne-a marcat pentru toata viaţa.
Dacǎ
totuşi cineva, va fi interesat ulterior în alcătuirea unei monografii a
autorului de acea etapa a rătăcirii de turmă şi îndreptare a noastră şi nu-i
vor fi suficiente paginile scrise de mine în Dosarul Albaştrii, stau
la dispoziţie arhivele CNSAS
Acum e
rândul Golgotei de după. Deci a treia carte,.Vagabond sub cerul de beton.
Nu ai ocazia întotdeauna să cunoşti un autor cu toate ale sale:
viaţă, scriitură, vise. Să-i intri în laboratorul mintal şi să-i pipăi
conexiunile derutante. Să crezi că l-ai ghicit şi să se strecoare lunecându-ţi
printre degete – decât, dacă el acceptă de bună voie să te ia de mână şi să te
însoţească în pădure într-un loc magic. Să-ţi arate copacul lui din care vrea
să-şi alcătuiască lucrarea, romanul vieţii sau nuvelă ce-o fi să iasă. Te agăţi
de crengi, scuturi frunzele, intri sub coajă de viu şi-ţi poţi face o idee. Din
copacul acela poate să iasă un sicriu şi-atunci găseşti un ciocan şi baţi
capacul sicriului în cuie. Sau ţi se pot deschide ca aripile unei păsări, două
coperţi de carte. Îţi vâjâie capul, dar poţi începe o călătorie...
Am citit noul manuscris al lui Nicolae Radu, Vagabond sub cerul de beton. Îl mai ştiam, îl discutasem. Mi l-a
trimis pe internet în ultima lui versiune. Evident că nu putea să-mi trimită
copacul acasă.
De fapt nici nu avea cum să fie un copac! Ar semăna mai de grabă
cu o tulpină de viţă de vie înfăşurată pe balustrada scărilor, căţărându-se de
la gară spre cartierului Craiovei şi ancorând Piteştiul cu un otgon în cerul de
beton...
Umbra se lasă leneşă şi fierbinte pe lujerii lemnoşi de la frunze,
se târăşte pe scări în jos ca să băltească noroios pe platoul pieţei, printre
tarabele golite de marfă. Scurgându-se apoi dedesubt în canalele cu mirosuri
pestilenţiale, emanând din ţevăria intestinelor de fontă sau PVC colorate
în roşu şi albastru, prin care oraşul îşi eliberează excrementele.
Lâncezeşte viaţă în paginile manuscrisului, dar ea colcăie strâmb,
contorsionat, pentru că cerul de beton de deasupra funcţionează ca o lentilă de
plumb, otrăvind aerul şi transformând în alcooluri, lichidul îmbuteliat în sticle
de plastic sus la Petrochimie. Licoarea aceea verde mai mult sminteşte decât să
stingă setea.
O lume declasată cu regulile ei, bătută de soartă, în mijlocul
căreia s-a rătăcit scriitorul. Sunt cu toţi acolo. Jimy, cu câinele lui şchiop
Florea. Moşu, fostul şef de gară. Piticu’ şi fetele. Turcitul şi Bălanu’,
tovarăşi nedespărţiţi la beţii şi la furturi. Pardaian, vătaful peste cerşetori
cu nelipsita lui slugă Cimitir – cel care caftea datornicii. Paloma lângă
paraliticul Dudu. Isaura şi Michiduţă, odată campion naţional la box.
Nicolae Radu face cu personajele sale un târg. Va împrumuta de la
ei limbajul colorat şi frust, iar în schimb, el îi va învăţa să-şi ţină
echilibrul, să se caţere pe tulpina de viţă de vie, încolonaţi, până sus
aproape de cerul de beton şi acolo să primească pe rând aripi de îngeri…
Bucureşti,
ianuarie, 2017.
*
Cafea
cu sare
Eram frumoşi.
Împărăţeam tinereţii
elanul, sentimentele,
votca şi sucul de roşii…
Agăţam
de lobul urechii
cuvintele,
ca pe nişte cireşe de mai.
Stăpâni ai azurului
ne avântam
pe luciul gheţii,
exersând piruete
şi salturi mortale…
Patinatorii albaştrii
ai aerului,
susţinuţi de propriile
aplauze.
Am descoperit
în contractul cu viaţa
clauze
secrete
…Cum lumea
plină de şmenuri
e împărţită
de schengenuri,
gheaţa este
mai subţire ca aţa,
cireşele sunt amare,
şi în ochii iubitei
deposedaţi
de candoare,
asta e o ştire,
nimic nu mai are
dulceaţa cafelei cu sare.
