joi, 28 noiembrie 2019

Fotografii mișcate. Nicolae Radu



M-am bucur la apariţia volumului de debut, Povestiri aproape fantastice al prietenului meu Nicolae Radu ca de propria-mi carte. Am rostit aceste cuvinte și în sala Centrului Cultural Pitești unde s-a semnat într-o lectură publică actul de intrare în literatură a acestui volum special. Însăși povestea de viaţă a autorului este aproape fantastică și despre ea vreau sǎ spun câteva cuvinte.
          Tânăr fiind, abia terminase liceul, purta cu el ca pe o cartelă magnetică harul cu care îl dăruise îngerul. Paginile ziarelor și revistelor argeșene i se deschideau primitoare. Nume importante, cum cele ale lui Florin Mugur și Nicolae Velea îl ștampilaseră drept prozator de talent, motiv de oarece înfumurare şi noi prietenii îl mai luam uneori peste picior, temperându-l.
Era şi un poet recunoscut în oraş. Printre elevele de liceu versurile sale circulau concurând fotografiile fotbaliștilor. Și ce fotbaliști avea FC Argeș în deceniul de aur al clubului! Și cu ce liceence superbe venea el la cenaclul albaștrilor, umplându-ne de invidie! Cu fervoarea vârstei i se părea că i se cuvine totul și s-a înfruptat din ofertă angro, fără mofturi.
          Pasiunea pentru literatură l-a înălţat și tot ea l-a dat de pământ, obligându-l sǎ traverseze mlaștina roșie a Golgotei. (Inspirată Magda Grigore în prefaţa cărţii de debut, plasându-l pe  autor într-o specie care înflorește asemenea nufărului, își fixează mai întâi rădăcinile în mâlul din adâncuri și abia mai târziu frunzele și florile plutesc la suprafaţa apei.

          Făceam parte dintr-un grup, tineri talentaţi cărora securiștii voiau sǎ le pună botniţă la gură și hăţuri gândurilor. Devenisem o ţintă! Eram Marele lor pericol!... Experimentul Tezelor din Mangalia a lăsat în noi, aleși sǎ fim exemplul rătăciţilor de turmă, urme adânci care s-au vindecat greu, iar la unii dintre noi poate nu s-au mai vindecat complet niciodată.
          Cu fiecare tipărire de carte nouă aparţinând vreunuia dintre dușmanii de atunci ai poporului, apărută cât de târziu, consemnăm recuperându-ne, fie și întârziat, eșecul acelor teze. Despre Povestiri aproape fantastice, cartea în sine, a scris Ioan Es Pop încântat şi cu uşoară uimire pe coperta patru, nu e nevoie să scriu şi eu.
          În cartea mea Dosarul Albaștrii bazată pe amintiri și pe documentele găsite la CNSAS, Nae(Nicolae Radu) este unul din personajele cele mai afectate ale grupului, folosit de securiști pentru a-și pune în scenă scenariile lor dușmănoase teribil de proaste. Numai el ar putea reliefa cu adevărat trăirile unui om înfrânt de nedreptăţile vieţii.
Condamnat sǎ se ascundă, sǎ înșele cumva vigilenţa organelor, a găsit o vreme căldura umană doar printre personaje sordide, la marginea societăţii. Pentru înluminările de din adâncul fiinţei, mă aşteptam ca a doua lui carte să fie proiectul despre care discutasem, Vagabond sub cerul de beton. El singur  putea recrea acele pătimiri.
N-a fost să fie aceasta a doua carte. A mai ţinut-o un timp în el. Eu, care o citisem în mare parte, într-un anume stadiu, am scris despre ea pe blog: Din lumea întunecată prin care a rătăcit ani lumină, a capturat pe radar fulguraţii aproape fantastice cu care și-a însufleţit personajele stranii. Apoi le-a împins pe o scenă, o scenă numai a lui și le-a pus sǎ joace.
          Se va juca mai târziu Vagabond sub cerul de beton, important că se va juca!
          Mă repet. L-am văzut alergând în tinereţea sa și strigând entuziast, fabulos, într-o piesă de teatru publicată de revista Argeş în perioada Tomozei, Corina! Unde fugi Corina!?” Se pare că personajul nu i-a împărtășit idealurile, Corina n-a mai vrut sǎ alerge, a obosit și s-a culcat cu securiștii. Lovitura pare sǎ fi fost crâncenă, dar vom reveni, sau poate nu vom mai reveni niciodată.
           Cu vârsta, respiraţia șuierată, mersul împiedicat, într-o lume bântuită de tristeţi și iubiri pierdute, personajele sale se dau jos din trenurile fantomă și întreabă la ghișeul de informaţii, unde e sala de spectacol și unde sunt spectatorii? Deocamdată sunt spectatori puţini...
*
          Vă îndemn sǎ umpleţi sala de la bibliotecă pentru a lansa a doua lui carte, în ordinea pe care a vrut-o el. Povestiri despre ziua de mâine

             Amadeo Scărlătescu, critic literar, fondatorul revistei Promisiuni şi certitudini, înainte de a pleca la întâlnirea cu clasicii şi modernii mai grăbiţi decât el, a cerut ca în placa de marmură ce-i va acoperi mormântul, spre răsărit, să fie tăiată o fantă nu prea groasă, ca la cutia poştală, pentru  cei ce doresc să-i trimită lucrările lor literare. (Nota redacţiei)
            Mă aflu cumva în pielea personajului inventat de autor. Sunt un fel de Amedeo Scărlătescu, trag nădejde viu, înconjurat de un zid de cărţi, unele citite, altele doar răsfoite şi date de-o parte, cu ochii la fantă aşteptând sǎ apară şi cărţile prietenului meu. Şi după o îndelungată aşteptare iată că promisiunile de altădată au devenit certitudini. S-a irosit ceva timp pentru că debutul editorial al lui Nicolae Radu s-a produs după ce a împlinit frumoasa vârstă de 60 de ani, când poeţii îşi pregătesc antologiile, iar prozatorii negociază cu editorii seria Operelor complete. O viaţă de om care nu i-a dat prea multe şanse, dar  nici n-a reușit sǎ-i strice cuibarul  ideilor şi  talentul scriitoricesc.
            Anul trecut, în 2014,  editura Paralela 45 i-a tipărit lui Nicolae Radu prima carte de proză scurtă, Povestiri aproape fantastice şi doar boala incurabilă azi a cărţilor rare (din cauza tirajului), însoţită de molima orbului găinilor care pare să contagieze de la o vreme vederea panoramată a criticilor, i-a luat faţa din vitrina cărţilor premiate, iar autorului, dreptul de a accede la masa festivă.
            Am aşteptat cu interes cea de-a doua carte sperând sa fie la fel de bună. Ceea ce vă mărturisesc acum cu satisfacţie,  în deplină cunoştinţă de cauză, s-a produs.  Povestirile despre ziua de mâine, apărută la Editura Inspirescu e proaspătă şi cuprinde recolta exclusivă a ultimului an. Autorul şi-a păstrat instrumentele, tenta fantastică şi  nota stranie, dar acuitatea observaţiei a mutat-o cumva mai mult spre propria persoană, dându-ne posibilitatea sa-i observăm reacţiile spontane şi imprevizibile în diferite locuri şi spaţii mai mult sau mai puţin fireşti.
            Spre exemplu În prima zi de război îl găsim pe Alfred pe colacul din plastic verde al veceului, faţă în faţă cu o Ledă grasă care-l priveşte dintr-un tablou primit cadou de la un fost prieten pictor, ce-i amăgise  logodnica şi fugise cu ea. Taman când era în locul acela  sacru chinuindu-se sǎ elimine lesturile – nevoit s-o suporte nu doar pe Leda ci şi pe Zeus al cărui chip semăna izbitor cu pictorul – se declanşează agresiunea duşmanului din ţara vecină pe frontiera de sud, anunţată solemn de preşedintele ţării pe undele radioului.
            Zgomotul elicopterelor ce se insinua de afară, produce intestinului său puturos o reacţie de eliberare şi fericirea se instalează pe chipul lui Alfred. În stradă se alătură mulţimii îngrozite, tocmai când trapele elicopterelor se deschideau pe cer. În locul bombelor distrugătoare, pluteau ca nişte parapante deasupra oraşului postere uriaşe cu dizgraţioasa Ledǎ ispitindu-l pe Zeus.
            Situaţii stranii, situaţii imposibile construite de autor cu dezinvoltură şi fantezie, sunt risipite pe tot parcursul lecturii.
            Bufonul, e povestea prinţului părăsit de toţi în uriaşul castel. Rămas doar cu bufonul, acesta încearcă permanent să-l înveselească, nereuşind, cu toate jocurile şi scălămbăielile sale. La un moment dat, bântuind prin coridoarele şi beciurile castelului, bufonul se pierde uitat lângă un butoi cu vin. Trec zile lungi de căutări inutile ale prinţului cuprins de teama singurătăţii. Si găsindu-l până la urmă, adormit, se produce declicul. Acum prinţul este cel care vrea sǎ-i intre în voie bufonului! Imitând jocurile şi  comportamentul celuilalt,  se transformă el în bufon. Un dialog al absurdului în care amândoi se întrec în a rosti: Stăpâne, bufonul sunt eu!
            În  Costumul albastru, după plecarea Iuliei, povestitorul încercă să-şi pună ordine în viaţă depăşind iminenta perioadă a beţiei. Se apucă de curăţenie în casă, spală geamurile, vasele din bucătărie, hainele murdare, ascunde în sertare toate fotografiile cu Iulia şi dă cu ochii de un costum albastru impecabil în buzunarul căruia găseşte o invitaţie tentantă pentru participarea la un dineu. Ieşit în stradă, constată că toată populaţia oraşului se îndreptă spre clădirea de pe malul râului de unde se aude o muzică ofertantă. Pe pod însă se întâlnește cu un pescar. Atras de îndeletnicirea celui care urmărea concentrat pluta aruncată în apa râului, face eforturi sǎ  înjghebeze o conversaţie, dar nu reuşeşte să scoată pescarul din ale lui. Într-un final se gândeşte să-şi urmeze drumul pe care plecase.
Eşti sigur că acolo vrei sǎ ajungi?
            Discuţia devine ciudată, pescarul îi destăinuie că el l-a chemat, simţindu-l că vrea să-şi schimbe viaţa.
–Şi de ce costumul albastru?...
–Pentru că vei deveni o scrumbie albastră… Cu fiecare clipă metamorfoza e tot mai evidentă. Solzii îi acoperă trupul, respiraţia i se îngreunează şi chemarea râului este de neocolit. Plesnitura de luciului apei nu acoperă ultimul îndemn al pescarului, sentenţios ca un verset biblic:
–Fereşte-te de plasa pescarului şi de musca momeală!”
            Dar registrul autorului capătă şi alte valenţe ca de exemplu în proza De dimineaţa până seara, un tablou dens, viu, dramatic, al unei zile din viaţa lui Mihai Codrescu. O investigaţie psihologică a unui ins în prima zi după eliberarea din puşcărie, zi care se încheie odată cu venirea serii tot în puşcărie, după ce-şi omoară din imprudenţă tatăl. Propoziţiile scurte creează un dinamism aparte concentrând un realism pe care nu l-ai fi putut bănui la Nicolae Radu, dacǎ nu ai avea textul în faţă şi ai vedea filmic derularea scenariului.
            Nu îmi propun sǎ dezvălui mai mult pentru a lăsa cititorului plăcerea sǎ descopere un scriitor complet şi a-i da posibilitatea sǎ întrebe cu mirare la sfârşit:
            Unde te-ai ascuns domnule până acum?

            Amintind debutul promiţător din anii 70 –perioada Gheorghe Tomozei în paginile revistei Argeş – îmi propun sǎ depăşesc prăbuşirea forţată şi sǎ fac un salt peste deşertul roşu cu furtunile sale de nisip pe care le-am traversat împreună ca duşmani al poporului. Perioada aceea este descrisă  în amănunt în cartea mea Dosarul Albaştrii, unde Nicolae Radu se regăseşte printre personajele împroşcate cu cerneală albastră noroioasă, de caracatiţa securităţii care ne-a îmbâcsit sufletele şi ne-a marcat pentru toata viaţa.
            Dacǎ totuşi cineva, va fi interesat ulterior în alcătuirea unei monografii a autorului de acea etapa a rătăcirii de turmă şi îndreptare a noastră şi nu-i vor fi suficiente  paginile scrise de mine în Dosarul Albaştrii, stau la dispoziţie arhivele CNSAS
            Acum e rândul Golgotei de după. Deci a treia carte,.Vagabond sub cerul de beton.
                                                                           
Nu ai ocazia întotdeauna să cunoşti un autor cu toate ale sale: viaţă, scriitură, vise. Să-i intri în laboratorul mintal şi să-i pipăi conexiunile derutante. Să crezi că l-ai ghicit şi să se strecoare lunecându-ţi printre degete – decât, dacă el acceptă de bună voie să te ia de mână şi să te însoţească în pădure într-un loc magic. Să-ţi arate copacul lui din care vrea să-şi alcătuiască lucrarea, romanul vieţii sau nuvelă ce-o fi să iasă. Te agăţi de crengi, scuturi frunzele, intri sub coajă de viu şi-ţi poţi face o idee. Din copacul acela poate să iasă un sicriu şi-atunci găseşti un ciocan şi baţi capacul sicriului în cuie. Sau ţi se pot deschide ca aripile unei păsări, două coperţi de carte. Îţi vâjâie capul, dar poţi începe o călătorie...
Am citit noul manuscris al lui Nicolae Radu, Vagabond sub cerul de beton. Îl mai ştiam, îl discutasem. Mi l-a trimis pe internet în ultima lui versiune. Evident că nu putea să-mi trimită copacul acasă.
De fapt nici nu avea cum să fie un copac! Ar semăna mai de grabă cu o tulpină de viţă de vie înfăşurată pe balustrada scărilor, căţărându-se de la gară spre cartierului Craiovei şi ancorând Piteştiul cu un otgon în cerul de beton...
Umbra se lasă leneşă şi fierbinte pe lujerii lemnoşi de la frunze, se târăşte pe scări în jos ca să băltească noroios pe platoul pieţei, printre tarabele golite de marfă. Scurgându-se apoi dedesubt în canalele cu mirosuri pestilenţiale, emanând din ţevăria intestinelor de fontă sau PVC colorate în roşu şi albastru, prin care oraşul îşi eliberează excrementele.
Lâncezeşte viaţă în paginile manuscrisului, dar ea colcăie strâmb, contorsionat, pentru că cerul de beton de deasupra funcţionează ca o lentilă de plumb, otrăvind aerul şi transformând în alcooluri, lichidul îmbuteliat în sticle de plastic sus la Petrochimie. Licoarea aceea verde mai mult sminteşte decât să stingă setea.
O lume declasată cu regulile ei, bătută de soartă, în mijlocul căreia s-a rătăcit scriitorul. Sunt cu toţi acolo. Jimy, cu câinele lui şchiop Florea. Moşu, fostul şef de gară. Piticu’ şi fetele. Turcitul şi Bălanu’, tovarăşi nedespărţiţi la beţii şi la furturi. Pardaian, vătaful peste cerşetori cu nelipsita lui slugă Cimitir – cel care caftea datornicii. Paloma lângă paraliticul Dudu. Isaura şi Michiduţă, odată campion naţional la box.
Nicolae Radu face cu personajele sale un târg. Va împrumuta de la ei limbajul colorat şi frust, iar în schimb, el îi va învăţa să-şi ţină echilibrul, să se caţere pe tulpina de viţă de vie, încolonaţi, până sus aproape de cerul de beton şi acolo să primească pe rând aripi de îngeri…
Bucureşti, ianuarie, 2017.
*
Cafea cu sare

Eram frumoşi.
Împărăţeam tinereţii
elanul, sentimentele,
votca şi sucul de roşii…
Agăţam
de lobul urechii
cuvintele,
ca pe nişte cireşe de mai.

Stăpâni ai azurului
ne avântam
pe luciul gheţii, 
exersând piruete 
şi salturi mortale…
Patinatorii albaştrii
ai aerului, 
susţinuţi de propriile
aplauze.

Am descoperit
în contractul cu viaţa
clauze
secrete
…Cum lumea
plină de şmenuri
e împărţită
de schengenuri,

gheaţa este
mai subţire ca aţa,
cireşele sunt amare,
şi în ochii iubitei
deposedaţi
de candoare,
asta e o ştire,
nimic nu mai are
dulceaţa cafelei cu sare.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu