Fotografii miscate. Si-am zis verde de albastru

Nichita Stănescu 13 decembrie 1983
               Şi-am zis verde de albastru

Crud fiind,/ neliniştit/ şi albastru/ în la dolce vita,/ într-un tempo/ alegru,/ decopertam/ necuvintele/ lui Nichita./
…Ca un/ vierme/ muşcam/ miezul/ din/ mărul… /
Şi odată-l aud,/ Bătrâne,/ părul meu/ albit de vreme/ salută/ părul tău negru!/ Lasă viermele/ să se scuture/ fluture/ de pământul,/ mută diezul/ şi ia cuvântul/ în nota de sus/ pe latura stângă/ a inimii,/apoi/ urcă în şa/ pe calul măiastru…/
Părul tău alb/ de albastru/ să fluture/ lângă/ părul meu negru/ de vulture…

Lui Nichita

copacul are cercuri
deci nu e piatră
în inima lui au decăzut
frunzele
lătrând

şi lacul are cercuri
deci nu e piatră
în el a decăzut
pasărea
însetând 

şi cerul are cercuri
deci nu e piatră
în el au decăzut
necuvintele
de gând

cerc în cerc,
porţi în porţi
pe altarul de piatră
seminţind
pentru vii pentru morţi

(Din fotografii mişcate, in pregatire)

1

Fotografii cu artişti. Călin Peter Netzer

Poziţia copilului. Călin Peter Netzer

În care autorul trădează şi literatura, şi pictura, şi sculptura, şi muzica, şi merge la film

*

          În placentă spre naştere e importantă poziţia copilului. Natura sau Dumnezeu au lucrat mult pe partea asta şi în general au potrivit lucrurile astfel ca atunci când vine sorocul, să iasă copilul cu capul înainte nu cu picioarele. Uneori gândul nesăbuit al mamei, temerile ei excesive, sau nerăbdarea pruncului (după mine doar contribuţia hazardului) scot înainte picioarele. Asta nu e bine! Chinurile sunt mai îndelungi şi ţipătul copilului la întâlnirea cu lumina e ostoit de vlagă.

          Chiar şi mai târziu, voinţa mamei are orgoliul să creadă că poate decide în numele copilului, poate să fie liberul lui arbitru. Cum să fii arbitrul propriului tău fiu, într-un meci!?

          Extrapolând, poţi să fii! S-au văzut femei arbitrii.

          Îţi pui costumul negru. Fiul tău e în meci. Fluieri 11 metri. Îi faci semn discret să ia mingea. El se supune şi o duce la punctul cu var. Vrei să dea gol. El mai mult decât orice pe lume în momentul acela vrea să dea în bară. Îşi ia elan şi porneşte numărând paşii. Ţinteşte bara. Îţi îngheaţă pentru o clipă fluierul în gură. Ţi-a stat inima. Mingea loveşte bara. Mai fluieri o dată repetarea loviturii. Lumea se frământă pe scaune în tribună. Telefoanele ziariştilor au început să zbârnăie către redacţii. Fiul tău se apropie, are figura dârză, potriveşte mingea în iarbă, face zece paşi înapoi şi lansează din ristul bocancului trasorul, cu aceleaşi coordonate. Mingea izbeşte în acelaşi loc bara. Copilul tău se bucură făcând semnul victoriei spre tribună. Asistenţa încremenită parcă se trezeşte dintr-un coşmar şi aplaudă. Nu se mai potolesc ovaţiile, iar tu, nu ştii ce să mai faci cu fluierul...

          Nu e subiectul filmului. Subiectul e fiul care la volanul unei maşini, din cauza excesului de viteză omoară un copil şi poate lua între 3 şi 15 ani de închisoare. Mama sa, o arhitectă din înalta societate, hotărăşte, liber arbitru, să intervină şi începe o campanie pentru salvarea fiului său. Un fapt de viaţă crunt, crud.

Deschideţi larg porţile! Intrarea liberă! Pot rămâne aplauzele tribunei şi personajele!

Stadionul freamătă. Gazonul e verde, proaspăt udat. Apare dinspre poarta unde s-a dat în bară, ca un tanc pe şenile, călcând apăsat în iarbă Ursul de aur…

Să aplaudăm echipa: Calin Peter Netzer, regizor, Răzvan Rădulescu coscenarist, Bogdan Dumitrache, Luminiţa Gheorghiu, Florin Zamfirescu, Nataşa Raab, Ilinca Goia, Adrian Titieni, Cerasela Iosifescu, Mimi Brănescu, Vlad Ivanov şi soprana Leontina Văduva.

Urale îndelungi, ovaţii! Hai Romania!

pluta de piatră

în ochiul

rănit

ca o dimineaţă

în rouă insula se scufundă

poate e vina

celui lovit

sau piatra

dinadins

încercuită

de ape

dacă ai un fiu

el va ucide

clipă de clipă

surpând

în inima ta

însăşi viaţa lui

ca un dans ne-ntrerupt

când muzica tace

şi ecouri

rostogolite

către plajă

irump

(Fotografii mişcate, în pregtire)

Fotografii de familie. Bunica Păuna

Nicolae Grigrescu

Scrisura mea în carte e ca lucrătura bunicii cu andrelele.

Bunica Păuna, din partea mamei, împletea ochiurile unu pe faţă două pe dos, sau trei pe faţă şi unul aiurea cum îi dicta imaginaţia. Niciodată după vreun model anume. I se umplea inima de bucurie când mă privea cum îmi vine pulovărul la sfârşit. Mai trăgea un pic de mânecă, îndrepta gulerul, ridica uşor în sus pieptarul să facă o cută la mijloc, după care rostea:

            – Ptiu, bată-te ce mult te-nălţaşi! Aproape că s-a dus toată lâna! Dar lâna nu se termina niciodată. Andrelele ei n-aveau stare şi nu odihneau să împletească cu măiestrie un gând, o idee, o pată de culoare care să distingă lucrătura.

După moartea tatei, mama a trebuit să se desprindă de locurile în care parcă trecuse viitura şi gârla Pribei umflată, îi curmase toate bucuriile. Nu i-a spus nimeni să plece. Au înţeles cu toţii şi nu s-au opus. A fost mai greu să-i spună lui tata-mare.

            – Aurico! Aveţi grijă de voi!... şi l-a podidit plânsul. N-aş fi crezut.

            – Să-ţi faci viaţa ta că eşti tânără şi să mi-l aduci pe Toma-n vacanţe, să-l văd cum creşte. Mi-a rămas de atunci numele Toma, cum îi rămăsese lui, Tobârlan. Am plecat din cămăruţa pe care ne-o pusese la dispoziţie ţaţa – dinainte ca tata să dărâme cele două odăi ale noastre de sub pătul şi să meargă la operaţie – şi ne-am mutat în Malu Vânăt, la bunica Păuna. Despre vremile acelea am mai scris şi în Dosarul Albaştrii şi în Guşterele.

Veneam de la şcoala din satul vecin, Brăteasca(am făcut acolo clasa treia şi a patra), însoţit de cele mai multe ori de Titel şi Maria. Până în clasa patra n-aş putea spune că aveam griji. Toate grijile se strângeau pe umerii mamei. Titel se despărţea de noi la capătul uliţei. Locuia mai în deal. După ce mâncam şi ne terminam temele, de obicei el ieşea primul în curte şi striga de sus: „cu-cu”, „cu-cu”, atât cât se putea de cifrat. Eu răspunzând mai din vale la semnal: „var-vara”, „var-vara”.

            Ne întâlneam să ne jucăm jocurile copilăriei. Maria auzea semnalul nostru şi în cele mai multe rânduri ne însoţea. De la o vreme, în privirea ei lucea ceva, un licăr ce parcă-l mai văzusem... Într-o zi Maria a tras de mine să intru cu ea în casă, să-i arate maică-sii modelul meu de pulovăr. Am însoţit-o nebănuind nimic.

            Casa curată, primitoare, era goală. Părinţii, plecaţi cu treabă la oraş, veneau pe seară. Desigur că Maria ştia asta, se înroşise toată şi vocea îi pierise. Eu, m-am repliat mai repede şi curajos i-am propus să facem schimb de pulovere.

            L-am scos întâi pe-al meu. Ea s-a întors cu spatele şi înceată, abia de se mişca. Se dilatase timpul. Mi-am plimbat uşor mâinile amândouă pe sub pulovărul ei, să o ajut, până am simţit zbaterea hulubilor speriaţi luându-şi zborul de pe prispă. Am apucat să i-l trag peste cap şi s-a deschis brusc uşa.

            Bunica venise în fugă, cu andrelele în mână ca să nu piardă ochiurile. Nu ştiu cine-i şoptise la ureche. Poate vre-un hulub.

            – Maria, ce frumoasă te-ai făcut! Hai să-ţi iau măsurile să-ti tricotez şi ţie un pulovăr.

Bunica 

Pare
o catedrală
muntele, în spatele casei,
cu turlele înălţate
în hăul albastru…

Sau
ruina unei piramide,
bombardate de ploaia
milioanelor
de perseide.

Sunt
pete în soare,
stânci îngropate,
umbrele uriaşilor
în picioare...

Cu o
furcă în mână,
bunica toarce firul
dintr-un caier
de lână.

Surâsul
smuls somnului
răzbate chipul ei blând,
icoană a
Maicii Domnului…

(Din Fotografii mişcate, în pregătire)
Pictura Nicolae Grigorescu

Al cincilea. Cronicar Daniel Luca

Multumiri criticului Daniel Luca si lui Geo Galetaru pentru gazduire in Sintagmele sale litrare

Elevul Toma şi testul Pisa

În după amiaza când s-au aflat rezultatele la testul Pisa, o undă de  îngrijorare ca o fâlfâire mută a tulburat câteva clipe, lunecarea liniştită a vârfului peniţei dispozitivului ultrasensibil care înregistra în laboratorul de fizică, toate seismele. Puţin probabil ca în zgomotul recreaţiei să se fi resimţit şi în rândul elevilor ceva replici, dar o uşoară îngrijorare pe coridoarele şcolii nr..., totuşi parcă se putea citi, mai ales pe chipurile fetelor ce-şi pudraseră puţină paloare la tenul de zi.

Numai Toma, scumpul meu nepot dintr-a şaptea, despre care v-am tot vorbit, greu traversase noaptea cu gândul la iubita sa, dar nu părea obosit. Mai degrabă, ca să zic aşa, arăta ca un mascul împlinit. Un tânpiţel cu faţa fericită, mulţumit că putea să celebreze o zi jumătate de când îşi găsise iubită. Ce să mai(!), o considera femeia lui.

Jocurile de maturitate ale copilăriei te dau pe spate!…

Pe el testul PISA nu l-a atins, dar când a alergat la etaj căutând-o pe Ştefana în clasa anului şase, odată s-a stins, i-a căzut coţofana din turn şi parcă l-a lovit cineva în tâmplă cu piatra.

„Măi omule Ştefana e la clasa patra, nu e la noi!” A dat-o în şmechereală apoi:

„Băiatu’, du-te tu si spune-i să vină cu avocatu’, că o caută soţul să divorţeze!

În paranteze fie spus, cu un mers stingher, a venit fata în clasă, la parter, s-a strecurat suplu printre rânduri de bănci şi a ajuns la el puţin speriată, aducând o cutie de bomboane cu ciocolată şi nucă de cocos pe deasupra, să-l îmbuneze şi să-şi urmeze parcursul de cuplu funcţional, împreună. 

Ofticos, s-ar fi îndulcit el cumva, dar nu-i plăcea nuca de cocos şi tot a divorţat, de necaz!

Ăştia de la testele Pisa n-au nici un haz cu analfabetismul lor funcţional, de-aia li s-a înclinat turnul!... Păcat că Toma după o zi jumate a divorţat!