Dacă eşti scriitor, când citeşti o
carte bună, ar trebui să ţi se trezească invidia. Nu mi s-a întâmplat! Tocmai
am terminat romanul Aviatorul şi încă
sub impresia lecturii, constat că de data asta pilotul nu a atins în zborul său,
uimirea pe care am trăit-o în toată splendoarea, în timpul călătoriei cu Laur,
cartea de căpătâi a lui Evgheni Vodalaskin, care mi s-a lipit de suflet.
(Probabil am să revin!)
În Aviatorul, toată construcţia cărţii
a urmat o idee, şi cu toate ingredientele de creativitate, şi tehnicile de
scriitură, „descriitorul de viaţă”, „zeul detaliilor”.;, a ţinut parcă să ne facă
o demonstraţie în clar, că Robinson Crusoe poate fi reluat la nesfârşit.
Recuperarea memoriei prin scris, nu
e o noutate! Am folosit-o şi eu ca terapie, la o scară mai mică, în Dosarul Albaştrii,
au folosit-o şi alţii. Diferenţa e că personajul Innokenti Petrovici Platonov
avea de recuperat, nu doar iadul trecutului din lagărul cu destinație
specială de pe insulă, ci şaizeci de ani de
viaţă întreruptă, petrecuţi în conservare prin îngheţ în azot lichid (experiment
realizat sub supravegherea academicianului Muromțev), ani pierduţi în frigul cosmic din blocul de gheaţă, în
laboratorul Lazarilor.
Nici învierea, cu detaliile medicale
ale dezgheţării controlate (sub supravegherea doctorului Gheiger), la vârsta la
care îngheţase, tânăr - nu e tocmai o noutate! Dacă tot am făcut referire la
scrierile mele, în Guşterele, ajuns în rai, oricare dintre personaje poate
să-şi aleagă vârsta care-i convine, cel mai bine(!)....
Particularitatea cărţii este că
personajul principal, după ce îşi recuperase prin exerciţiul scrierii memoria
şi devenise o celebritate, într-un final previzibil oarecum, când celulele corpului
„descriitorului de viaţă”, încep să moară şi timpul se scurge din ce în ce mai
rapid, reinventatul Innokenti Platonov, continuă să scrie în jurnalul său de
data asta pentru recuperarea memoriei viitoare. Nu, nu recuperarea! Mai corect
ar fi recompunerea bucată cu bucată a întregului, ca într-un puzzle din
amănunte şi fapte, pentru ca fiica sa Ana, după ce se va naşte, să afle totul
despre viaţa tatălui său.
Îşi dă seama că timpul nu-i ajunge şi
atunci le cere singurilor prieteni, doctorul Gheiger şi Nastiei, soţia sa, nepoata
Anastasiei, să scrie şi ei! Cine e Anastasia? De ce Aviatorul? Cum se sfârşeşte
cartea? Merită să aflaţi citind paginile pline de ritm ale unui mare scriitor,
contemporan cu noi.
Şi un scurt fragment pentru a se întrevedea ce înseamnă un
scriitor rus.
„Vara
lui 1914. O ceață care trece în ploaie. Țevile îndreptate în sus ale tunurilor.
Verzi-închis, apar încet-încet din cenușiu. Țintesc gânditoare spre cer, cu
luciul lor opac. Picăturile se scurg pe ele și o iau brusc la vale. Curg pe platformele
de metal, pe roțile care strălucesc în locurile unde ațin șinele. Aici domnește
nemișcat metalul – și dea Domnul să nu se miște! Are, ca ecou la eșaloanele
care trec, un vuiet și un tremur mărunt.
Mai
devreme sau mai târziu, de sub platforma din față se va scoate tălpicea-frână
și se va atașa o locomotivă. Totul se va pune în mișcare. O tristă deplasare
spre vest. Tot acest metal dur va fi contrapus moliciunii corpului omenesc. Care,
în bucățele mici, va zbura în toate părțile.
Tunurile
își pierd aerul gânditor, poate chiar se vor usca. Vor trage neobosit în ținte
și pe lângă ele. De fapt, pot să tragă și ude.”