Cartea prietenilor

Nerăbdare este cuvântul de ordine la orice naştere! Şi nu cele nouă luni în care bulgărele de viaţă prinde contur, ci clipele din urmă, înainte de ţipătul vital la întâlnirea cu aerul şi lumina. La prima naştere a soţiei, din poarta maternităţii, aşteptând, am auzit vuietul acela venit dinspre stadion, ca o chemare magică. Era un meci important, marcase Dobrin, paşii m-au purtat fără cap pe coasta dealului şi m-am trezit în mijlocul mulţimii ce consuma la pauză odată cu seminţele, fericirea de moment a posibilei victorii. Şi odată mi s-a luat ceaţa de pe ochi când arbitrul la centrul terenului voia să fluiere începutul reprizei a doua.

N-am mai auzit fluierul ci un ţipăt ce venea din vale dinspre maternitate şi se înfigea tot mai ascuţit în mintea mea. M-am ridicat ca un nebun şi am luat-o la fugă, printre rândurile de spectatori ce abia se aşezaseră ca să privească spectacolul. Nu ştiu cum mi-am amintit de trandafiri! Când am ajuns în poarta maternităţii o asistentă, mă ştia, tocmai ce mă căuta din priviri şi nu mă putea zării de buchetul de trandafiri…

La fel şi la naşterea unei cărţi. Suntem cuprinşi de nerăbdare. Am vrea să ştim dinainte cât de lungă e vara fierbinte, ce se va alege de ea. Va fi înscrisă pe hărţi, sau va aştepta seara la drumul mare, autostopul?…

Unii prieteni spun că va fi sărbătoare.

Secretul Simonei

        Risc să devin plictisitor şi agasant. Recitesc de pe blogul meu pagini cu şi despre Simona Halep dintr-o istorie vie a lunii august. August 2013, Simona Halep câştigă turneul de tenis de la New Haven în finala cu Petra Kvitova. 6-2/ 6-2/! Era al patrulea turneu câştigat în anul acela şi începutul unei ascensiuni care se va dovedi de neoprit. În curând avea să urce între primele 10 în clasamentul WTA şi nu avea să mai plece de acolo şapte ani la rând.

          Nu mult înainte de miezul nopţii când am aflat vestea, mi-a venit în minte o imagine care îmi marcase profund dimineaţa aceea şi pe care am urmărit-o în direct pe fereastră, nu la televizor, până spre ora 18. Trei muncitori cu târnăcoapele, săpau în credinţă în faţa blocului un şanţ, trebuiau înlocuite ţevile de gaze. Fără să mintă sau să păcălească soarele, cu tot corpul concentrat să nu risipească inutil energia care îi ţinea în picioare. Izbeau încrâncenat pământul uscat şi avansau în tăcere.

          Aruncate pe mal, la umbră, stăteau inutile doar căştile lor albe de protecţie. Am revenit la fereastră de mai multe ori, enervat de televizorul care zornăia în van coroanele de tinichea ale regilor Cioabă. Moderatorul, ca o babă, repeta fără noimă întrebări grele şi deştepte despre proiecte, despre priorităţile în etnia romă. Sudoarea şi întunericul li se aşezase celor doi pe frunte. Abia de se mai zăreau de mărunţi ce erau, prăbuşiţi pe un munte de prostie.

          Căştile de protecţie ale muncitorilor de la gaze rămăseseră mult în urmă şi târnăcoapele continuau să muşte pământul cu cerbicie, de parcă descoperiseră filonul adevărat al aurului dacilor. Nu cocoşeii ţiganilor, ăia se topiseră de mult în buzunarele bulibaşilor

          Trecând peste şocul fizic şi imagistic al celor trei atleţi, tulburarea aceea venită cumva din alt timp mi-a clătinat perspectiva deja bine împământenită, că munca e făcută pentru roboţi şi românul şmecher din fire, cu o înţelegere superioară, are altă menire în prezent şi alt target. Se orientează către parlament, sau merge către guvern, îşi arată îndrăgostit de propriul său glas, harul flecar la televizor, cântă în cor pe nas ca un artist adevărat cu voce gravă, slavă liderului său politic, românul a evoluat, n-a rămas în neolitic păstor, să-şi taie doar de Paşti mielul gras.

          M-am întrebat nedumerit ce aveau în comun de s-au alăturat imaginile, cei trei zei ce săpau în zorii dimineţii în faţa blocului, cu victoriile Simonei Halep, tocmai ce căutam ascunsul cu periscopul la faţa locului şi l-am primit, prompt şi izbitor, când a parcat pe fruntea mea bricheta unui spectator…

          „Bătăturile din palmă care ţin târnăcopul sau racheta. Acelea sunt răspunsul!”

Unde ne sunt defilările

De 23 August sunt în 2 Mai.

        S-a întors lumea cu fundul în sus! Nu tu o famfară militară, nu steag, nu un mititel lângă patru beri în Trivale, la Cornu Vânătorului cu colegii, după defilare. Măi oameni buni, azi e sărbătoare, 23 August! Râde viaţa de noi! Râde numai ea.

Nu mai râde nimeni pe străzi, nu mai scandează nimeni numele conducătorului iubit!
Ăştia de-acuma doar ne numără dac-am murit.

        Covid-ul e singura scăpare…Haideţi la mare!

Indreptar in vremuri pandemice

         

Un jurnal fie el din vremea Apocalipsei, în afară că îţi aduce aproape amintirile, are rol de învăţătură pentru viitor, şi cum sunt aproape alegerile ar fi nimerit să ne amintim…

Sisif la Congres

Adevărurile în istorie, ca și în mit, sunt cel puțin trunchiate. Vremea adaugă însușiri noi care depășesc statura inițială,  la fel cum umbra unui om se lungește, sau se adună, după cum cade lumina soarelui.

Să-l luăm de exemplu pe Sisif, tatăl lui Ulise. El a rămas în memoria matricială, cu perseverența sa de a împinge până în vârful muntelui piatra, care, nestatornică, se va rostogoli de fiecare dată la vale, omul trebuind s-o ia de la capăt cu cazna lui, în infern.

Mai știe cineva că Sisif ar fi fost de fapt cel mai viclean dintre muritori? Păcălindu-și propria moarte și încercând să-l păcălească pe Zeus și să devină nemuritor?...

Mă uit la Halep cum în fiecare turneu pornește de jos și urcă pe munte sfidând resursele sale fizice, rostogolind peste fileu un bolovan din ce în ce mai greu, și, aș fi înclinat să o compar cu Sisif.

De fapt aş face o greșeală, cum facem toți!

Adevăratul Sisif seamănă cu Ciolacu, mai bine zis, invers! Adevăratul Ciolacu seamănă cu Sisif! El a primit bolovanul său, un PSD din clăbuci de săpun, viclenii și minciuni, și-l umflă la pompă în vremi de pandemie, în fiecare zi, sperând că-i va fi uşor să-l urce pe munte!

Am văzut undeva la Haga, cu ani în urmă, dar mi-a rămas în memorie, prin geamul unei Galerii de artă, arta adusă la zi în stare pură. S-au schimbat planurile. Perspectiva are altă lumină. Azi arta e pe jos, nu pe sus ca-n Capela Sixtină.

Mitul modern al unui nou Sisif, pedepsit de zei să urce pe Colina Infernului, a spart în mintea întraripată a artistului plastic, ce-o fi fost el! A spart cum ziceam, într-o mulţime de coji de ouă(dimensiunea operei sale depăşind limitele unui concept anume!). Libertatea debordantă a novatorului neputând fi îngrădită, mai degrabă viziunea sa făcând parte dintr-un sistem integrator îngăduit doar filozofilor.

          În perplexitatea mea măruntă, am scrutat, privind îndelung prin geam, să mă dumiresc asupra măreţiei sensurilor. Din păcate, un soare pieziş interfera acuitatea demersului meu. Totuşi, matricea vieţii, reprezentată de cojile de ouă împrăştiate într-un echilibru al scenariului în cadru, din care plasma osmotică se deversase, amestecând gălbenuşurile, colcăia de embrioni gata să se războiască între ei şi cu timpul, fiecare în piatra lui sisifică şi pe propria lui colină, într-o coloană în mişcare.

          În faţa coloanei, ca un cap de pod, un om singur lipsit de cap, călărit de un alt om singur(dedublarea!) şi el fără de cap, cu un rucsac în spinare plin cu ouă. Surprinzător, lipseşte violenţa din acest tablou. Nicăieri nu curge sângele, ceea ce înseamnă că aşa a vrut artistul, să împace personajul dual, cu destinul. Doamne cât semăna personajul cu bunul Ciolacu!

Succes la Congres domnule Preşedinte!...

Plai bălai - pamflete