Pe Cheile Nerei

 

Am plecat din Ilidia alungaţi de o cădere de nori şi, părăsind piscina pensiunii de unde abia de am scos copiii, ne-am aventurat pe Cheile Nerei, pentru că aşa aveam în program şi pentru că ghidul nostru acreditat dorea să bifeze în jurnalul de bord măcar parte din obiectivele unui traseu mai puţin vizitat şi bănuiam mai sălbatic.  Drumul strâmt sub acoperişul verde al pădurii urmând în răspăr cursul de apă al Beiului, ar putea fi cu adevărat o încântare dacă nu eşti pretenţios şi nu încerci să ţii socoteala gropilor din asfaltul turnat probabil cu un secol în urmă. Mă gândesc că starea drumului ar putea să fie strategică, altfel cum s-ar mai fi putut păstra sălbăticia locurilor!

Mă opresc aici lăsând Nikonul să vorbească despre Cascada Văioaga, despre Păstrăvărie şi lacul Ochiul Beiului:

Pe Clisura Dunării

 

          Am urcat pe Clisura Dunării şi ochiul Nikonului a început să se acomodeze cu frumuseţea locurilor şi urmele istoriei. Mirajul înserării se coboară în suflete ca o lumină blândă. E multă linişte şi statornicie în curgerea molcomă a bătrânului fluviu sub privirea ocrotitoare şi vizionară a viteazului şi mândrului rege al dacilor, Decebal…

 

Pe scena "Dumitra"

 

Să spunem că ieri în Herăstrău la Muzeul Satului poezia a învins canicula, ar fi deja prea mult şi nu ne-ar crede nimeni, nemaiţinând cont că în general poezia adevărată e păşnică, nemuritoare şi nu are războaie de dus.

Ar trebui să se facă demersuri (fără surle şi trompete), până nu moare planeta, poezia să fie primită alături de mişcarea pentru energie verde. Asemeni vântului, luminii solare sau hidroenergiei. Şi dacă s-ar ţine seama că vântul, apele, lumina solară pot produce, în exces, cataclisme, s-ar cuveni ca în Consiliul European să se producă o răsturnare de plan şi priortăţi iar poezia să fie recunoscută ca domeniu de vârf şi să-I fie alocat prin PNRR un rol principal în cetăţi.

Ce destin minunat pentru toţi poeţii! Ce proiecte măreţe, ce epocă de aur a vieţii cu râuri de bere şi vin curgând nesecat în pahar! Cu muze de OSCAR…

–Ionescule, iar ţi-au filat sticleţii, ai scris bazaconii şi-ai adunat Fotografii mişcate, pe peliculă!

–E de la caniculă şi oricum parte din poze sunt “furate”…

              Fotografii: Ramona Muler, Ion Toma Ionescu

Cu Nikonul la drum

 

Aflaţi în proximitatea unui turneu de vacanţă prin partea de vest a Ardealului, conspirând cu arhivele Nikonul, facebokul mi-a scos pe simeza zilei de azi amintirea unor pagini cu imagini maramureşene de neuitat, dintr-un alt periplu mai vechi, care ne-a bucurat sufletele. Dacă privesc înapoi prin ferestrele deschise de fotografii şi compar, au trecut nişte ani, constat că dorul de călătorii are un parfum neschimbat, Doar cei doi nepoţi sunt acum, mult mai înalţi decât noi...

 

*

Mi-am luat moroşancă

 

Culorile vii ale Bârsanei mi-au atins sufletul. Maramureşul şi-a deschis larg porţile ca să-mi îngăduie să intru în grădinile sale, dar mi-a pus o condiţie. Aici intri doar dacă ai lângă tine o moroşancă. M-am uitat împrejur. Câteva măicuţe ocupate să explice vizitatorilor cum Carol Robert de Anjou a întărit printr-o diplomă în aceste locuri pe cneazul Stanislau, fiul lui Bârsan, în anul 1326.

Alături o fată tânără, tot cupată, pe post de ghid explica unor străini cum a fost cu Stan Bârsan şu urmaşii lui păcurari ce aveau oi bârsane năzdrăvane, cu lână moale, deasă şi lungă din care au împletit balada Mioriţei.

Dincolo de gard pe malurile Izei moroşencele din partea locului strângeau fânul şi-l puneau pe şiri să se zvânte la soarele blând şi să se îmbete în mirosul de trandafiri

Aşa că am răspuns mizei cu ce venisem de-acasă. Am dat un ban potrivit pe o trăistuţă frumoasă de fată şi pe batic, iar fusta-florată am găsit-o pe nimic la o măicuţă la poartă.

Ce soartă am şi eu, ce ghinion nesocotit, ce năpastă... şi la mânăstire să fiu însoţit de nevastă!

Poftiţi de vedeţi cu ce desfrâu de culori s-a înfruptat Nikonul!