Imobiliare

 

Casa Roşie cu acte în regulă a ajuns acasă. Mulţumesc tuturor celor care m-au ajutat să sparg piaţa imobiliară!... În primul rând domnului Andy Barcan, directorul Editurii Hoffman, cel care a dat viaţă proiectului, şi, prietenului Florin Dochia, cel care a îmbrăcat cum s-a priceput mai bine casa, ca să rămână de roşu, aşa cum era prevăzut în proiectul iniţial.

De ce a dorit autorul să scoată la vânzare casa netencuită? Pentru că s-a gândit că viitorul proprietar va putea să aleagă faţada potrivită gustului său.

Un cititor avizat şi atent la detalii, a aflat cumva printre rânduri că scriitorul şi-a lăsat concret o marjă de adăugat ulterior la proiect. Un prozator serios n-ar face aşa ceva(!), dar dacă e şi poet, s-ar putea întâmpla!...

Poetul nu uită şi nu iartă

 

Prietenul meu olandez, vizual artistul Frederik Weerkamp, care mi-a îmbogăţit cu desenele lui parte semnificativă din cărţile mele de poezie: Norduri, Ceară şi miere, Din aginturile mele, Argintarium şi Al cincilea anotimp, mi-a trimis pentru coperta volum de poezie Crucea de piatră apărut anul trecut la Editura Art Creativ o mostră dintr-o serie cu 144 de fotografii despre cruci în artă. Un proiect curajos şi inedit!

Mi-a luat ceva timp până să dezleg firul poveştii celor două statuete de maici moderne, privind îndelung la imagini. Bine că am meditat răsfoind pagini din Teoria vieţii eterne a lui Rodney Collin şi n-am asimilat potirul, cu Sfântului Graal!

Şi mai mult mi-a trebuit, să pătrund taina crucii şi să înţeleg că în interiorul de sticlă, după ce dădeai haina, învelişul la o parte, era un lichior de nuci din care să închini pentru poezia din carte.

„Există un filon religios în poezia lui Ion Toma Ionescu. Ascuns. Ca orice fibră de valoare. Poetul are flerul de a nu eşua în declaraţii şi în predici. E duhul ascuns, omniprezent al creaţiei şi, deci, al artei.

…………………………………………….........

Cine citeşte poezia lui Ion Toma Ionescu devine mai bun. Şi se înalţă pe aripi. Aripile lui nu sunt de vultur, ci de porumbel. Dar liniştea, blândeţea, bunavestire sunt ale păsării lui Noe.”

Se pare că a avut dreptate Petre Anghel care scria aserţiunile respective în postfaţa Nordurilor.

          Cum probabil are dreptate şi Adrian Alui Gheorghe în prefaţă volumului despre care facem aici vorbire.

„Poezia lui Ion Toma Ionescu este mesajul unui Orfeu care a privit în urmă printre degete, încălcând restricțiile, păcălind deitatea care l-a avertizat că dacă viața este frumoasă, ea este expusă, indiscutabil, păcatului. Numai că poetul a înțeles corect: nu e un păcat să trăiești, dimpotrivă, e un păcat să nu trăiești cu toți porii inimii deschiși.”

          Când am descoperit pe noptiera măicuţelor în fotografie, volumul meu de poezie, Crucea de piatră, după prima uimire, am avut dovada că şi măicuţele l-au bănuit de înţelepciune pe profesorul Petre Anghel, ca şi pe Adrian Alui Ghorghe, prietenul meu. Având la îndemână asemenea resurse au reuşit să se înalţe pe aripi şi să citească în loc de rugăciune, din poeziile mele...

Şi cum informaţia e venită din trei surse, cel puţin una dintre ele din internaţional, mulţumită bunului Frederik, e clar că am devenit dintr-un poet de Direcţie 9, unul universal…

Pentru amanunte, alea-alea... mai citiţi domnilor juraţi!... 

Cu modestie şi puţin umor al dumneavoastră scriitor...

Pasul următor

 

Am văzut-o pe Ana Bogdan în Turneul WTA de la Varşovia aplaudată la scenă deschisă în festivitatea de premiere de spectatorii polonezi, cunoscători de fineţe al sportului alb. După patru victorii consecutive, spectaculoase, nu a mai reuşit-o şi pe cea de cincea, în finala cu Caroline Garcia, dar a rămas în inima polonezilor, seduşi de eleganţa, frumuseţea şi îndemânarea unei sportive, care atunci când se simte bine în aerul ei, înfloreşte precum o magnolie.

Ghinionistului de serviciu, cum am numit-o înaintea primului meci, a reuşit să-mi confirme de data asta previziunile şi să facă un pas următor. Spuneam altădată că în zi bună Ana poate câştiga la oricine şi a făcut-o adeseori! Pasul următor ţinea de ştiinţa de a lega un şir de zile, jucând la nivelul ei de sus. Şi a reuşit, cum am presupus de la începutul turneului că va fi să se întâmple.

Felicitări Ana! Ţi-ai demonstrat-o ţie că se poate! E floare la ureche de-acum să mai faci un pas. Îl aşteptăm cât de curând!

Un mic jubileu.

 

În aşteptarea noului roman Casa Roşie, carte jubilee, ce va veni curând de la Editura Hoffman(va fi cea de-a douăzecea carte de pe raftul meu!), am avut un vis. În vis am făcut o înţelegere cu Dumnezeu. Mi s-a părut un om deschis la minte şi tare priceput în cuvinte. Nu m-am mirat! Ştiam din Sfânta Scriptură că El a inventat primul genul acesta de literatură.

L-a început am strigat, să mă fac auzit. Mă luasem după bârfa unora  că la bătrâneţe, ar mai fi surzit…

— Doamne sunt disperat! Presimt că nu am timp suficient să-mi termin opera!

— Omule nu dispera, nu vreau să te mint! Facem şi noi evident, cât se poate!

— Doamne, ştiu  că ştii!... dar vreau să-ţi repet, la atâtea păcate poţi uita. O întâmplare la Securitate când eram copii, l-a oprit pe poet în ascensiune lui şi, de-atunci lucruriile au mers pentru mine împiedicate. Dacă n-ai citit Dosarul Albaştrii, dar nu-mi vine să cred(!), am să Ţi-l trimit neapărat cu smerenie, mâine la primul ceas după utrenie. Eu nu-l mai posed, dar promit să fac rost de el prin doi sihaştrii de la Uniune. Singurul exemplar afundat în imersiune, a rămas în dosarul dumnealor… ăla de candidat refuzat!

Convenţia suna cam aşa:

“Pentru fiecare carte, fie poezie, fie roman, scrisă de autorul semnatar al documentului, i se va scade câte un an din anii mometului vârstei dumnealui, irosiţi excedentar!... Aşadar, poruncesc să întinerească un an la fiecare carte tipărită, până când Uniunea Manolească îl va recunoaşte ca tânără speranţă, îndreptăţită să poarte titlul de “scriitor român contemporan” şi-l va trimite gratis în vacanţă la Neptun. Altfel îi reneg pe ei, şi-i fac moaşte! Cine ştie cunoaşte!...

Ce vis! Ce vis! Abia acum înţeleg ce e o putere cerească!...

Am Sorry! Oglindă oglinjoară, cine-i cea mai bună din ţară...

 

(Nimic despre Simona şi Irinuca)

 

Sânt perioade în vieţile fiecăruia dintre noi când dispare plăcerea, cum dispare iubirea într-un cuplu când intervine rutina şi se ia lumina... Se simte la Sorana de o vreme suferinţa în dragoste!... Azi la Praga, într-un meci cu o tânără de 19 ani, care nu avusese până acum nici o victorie în circuitul WTA(sper să nu greşesc!),pe care ar fi trebuit să-l câştige prin neprezentare, Sori(Am sorry!)parcă a intrat pe teren cu inima îndoită şi n-a fost de loc ispitită să guste din arta preludiului, să atingă într-o mângâiere fină şi bine simţită cu racheta, mai întâi aerul dinaintea mingii şi, doar apoi să imprime cu racheta direcţia potrivită. Parcă ar fi introdus-o obligatoriu cineva pe teren, în contextul filmării unei reclame şi ar fi pus-o să tragă la rame, sau să cânte karaoke.

În fine, nu vreau să fac din asta subiectul unei drame! Sunt soluţii, schimbi o roche, un antrenor... coşi rana de la inimă cu un ac... Nu-mi stă în fire, dar când între tenis şi jucător intervine un deficit de iubire, o lipsă de plăcere a jocului, jucătorul n-are cum să iasă din asta învingător, indiferent pe cine are adversar, se lasă tăcere şi se-nvârte roata norocului.

Cred că un duş rece ca cel de azi, va ajuta sistemul tău imunitar. Adună-te Sori, altfel cazi în faţa oglinzii surioară!

Două vorbe şi despre ghinionista de serviciu, Ana Bogdan, care mie îmi place mult ca femeie(i-am dat de mult 10 din oficiu! La anii mei nu faci pasiune din asta, îţi ajunge nevasta!...). Vreau să spun că la cât tenis ştie, ar merita şi ea un trofeu WTA. Am eu o viziune...