9 secunde la Club 99

 

Ce spune autorul despre Fotografiile mişcate

 

Ideea acestei cărţi a prins consistenţă şi a căpătat aripi, între două trenuri în Gara de Nord, la o bere cu Ioan Romeo Roşianu. Ea începuse să înveţe zborul cu aeroplanu, ca sport de plăcere în mintea mea, făcându-şi lecţiile de antrenament pe domeniul resort Pasărea ceţii, dar nu mi se luase evident ceaţa de pe ochi. Mi se părea supărător să amestec alandala, versuri şi proze cu poze mişcate în cala aceluiaşi aparat de zbor.  

Romeo m-a încredinţat, ca un lord integru al tiparului, sfidând răsuflarea rece de criză a Mistralului, că se va sui cu mine la bord. El avea viză pentru zboruri…

“Dar ca să ştii, să mă pun cumva şi eu la adăpost, îţi cer, poa’ să fie pozele mişcate, să vibreze în mister dacă vrei, da să fie toate alb negru!  Să nu se coloreze prea tare preţul de cost la ultima strigare…”

Dreptatea învingătorului

                 Rubrica Amintiri a facebookului scoate azi la suprafaţă un comentariu sincer si cu atât mai valoros, primit de la un simplu cititor al Dosarului „Albaştrii”, care, pentu mine ca autor face mai mult decât un studiu profesionist al aparatului critic. Ce-mi spune acest comentariu este faptul că tirajul infim(aproape secret...), maximum 300 de exemplare în cele două ediţii scoase de Paralela 45/ 2011 şi Detectiv literar/ 2019 (securitatea încă veghează!...), a trezit interesul şi circulă.

        Am avut surpriza să primesc semnale şi ecouri despre această carte din Statele Unite, Canada, de la Paris şi din Germania. Din păcate cartea n-a ajuns întâmplător la o editură străină(pe ei, oamenii de-acolo nu-i supervizează nimeni), sau cum speram în mâna unui regizor de film român, care să o pună în valoare cu adevărat. Cât timp însă cartea rămâne vie, mai sunt speranţe să i se facă dreptate!

După ziua Ionilor

 

        Ne-a urat cineva de Sfântul Ion să trăim 100 de ani!... O fi de bine, o fi de rău? Sunt întrebări justificate!... Dacă socotim încă 25 de ani, e mult e puţin(?)... Cifra nu te dă pe spate în fond, că nu urci vreun Ceahlău!...

        Îţi pui papion în loc de cravată, ca James Bond după ce a decimat o armată de lupi singuratici spioni, şi, cu sau fără companioni îţi faci plimbarea la şosea, bei o bere, mai dai un rond şi în tăcere rupi floarea, cea mai floare dintre toate dacă se poate, dibaci şi discret, să nu te vadă careva! Te întorci acasă şi senin cu nevasta bei un vin roze cu sorbituri mici. Apoi, ca doi moşi, căutaţi în album poze de când eraţi tineri şi frumoşi.

        Noaptea te găseşte jucând canastă şi bambilici cu a ta nevastă... Şi cum somnul nu vine, aşezaţi comod pe canapea, tastaţi la butoane pe telefoane, atenţi la exprimări, răspunsurile de mulţumire la mesaje.

        Dragii noştrii vă mulţumim de urări!

        Ioane, dacă erai poet, ai fi scris măcar un sonet! N-au greşit ăştia la VAR când te-au declarat pensionar şomer!

        Măcar ai grijă să nu-ţi rămână visul între etaje...când urci la cer

O vacă la doi stăpâni

 

 

Povestea vacii cu doi stăpâni pare neverosimilă în vremurile de azi, când proprietatea ar trebui să fie sfântă, cum şi vaca e sfântă dacă am lua în consideraţie alte culturi...

Dar nici în vremurile de ieri, cum vine vorba, n-ar fi putut fi verosimilă o astfel de întâmplare. Altfel cum s-ar mai fi proliferat la noi obiceiul ce parcă îl avem ca un dat în genă, să ne uităm peste gard cu ochii sârmă după capra vecinului.

Capra e capră!... Dar vaca!?...

Joiana despre care vorbim face parte dintr-un specimen rar de vacă furajată fericită. Şi, probabil va rămâne fericită în destin, până în ultima clipă când de atâta fericire i se va lua de viaţă(!), şi, plictisită va cere pentru propria-i plăcere, să fie dusă la abator, să vadă cu ochii ei ce lasă în urmă pentru viitor. Să-şi vadă filmul.

Îi auzise pe cei doi ţărani, stăpânii ei, de pe Valea Boierească din Merişani, discutând la gard, cum le şade bine unor vecini cumsecade, că nişte oameni de ştiinţă americani descoperiseră că după ce mori, creierul mortului rămâne să mai trăiască în jur de 15 minute, timp în care ţi se derulează tot filmul vieţii tale.

Poate că nu era sigură dacă în mintea ei de vacă, după ce moare, creierul îi va funcţiona la fel ca la om, dar nu putea să lase răspunsul în pom! Avea o mare curiozitate de animal domestic de curte, să ştie dacă în cele 15 minute magice, când se va derula imagine cu imagine filmul, îi va produce declicul pe ultrascurte şi va afla în sfârşit, cum şi de când a dat peste ea fericirea să aibă doi stăpâni? Uitase multe din copilărie!

S-a trezit aşa! O vacă singură la doi stăpâni!...

Din două în două săptămâni, schimba domiciliul, mutându-se dintr-un grajd într-altul, de la un vecin la celălalt, all inclusive, cu un castron şi-o lingură după ea şi şpriţul asigurat în jgheabul de la cişmea. Fără griji, beneficiind întotdeauna de un confort sporit cu fâneţuri grase, cu aromă de rozmarin sau alte verdeţuri sofisticate(cannabis, seminţe de in?...), care mai de care mai speciale, căci era o adevărată competiţie între vecini.

Cei doi nu erau săraci, aveau case mari cu panouri fotovoltaice pe acoperiş, nu-i atinsese criza şi puteau avea ca în vremuri arhaice, două vaci. Câte una pentru fiecare. Miza mare era că nu le plăcea risipa.

Produsele derivate, laptele şi carnea de viţel, erau tot în proprietate comună. Prin urmare împărţeau fiecare mulsoare peste gard. Viţelul când îl tăiau, îl tăiau că nu era leopard să-l ducă la grădina zoologică, îl porţionau într-o gândire logică, jumătate/jumătate.

Pulpele din faţă pentru ei, cele din spate pentru studenţi.  Un vecin avea fiul, celălalt fica, am uitat să spun, studenţi la căminul unde se fac fripturi şi se bea rachiul şi vinul să mulţumească toţi muşteriii de pe palier...

Cam prin anul trei, după trei viţei, băitul şi fata, căsătoriţi de-acum, au trăit fericiţi toată viaţa lor...

Şi vaca?

Atenţi la detalii, în acord şi cu dorinţa ei, dumnealor parentalii au sacrificat vaca de Saturnalii, la nuntă...

Ce sortă a avut săraca vacă, să piară pe limba dumneaei!