PARNAS XXI. Ion Toma Ionescu

 Mulţumiri Domnule CHISCA MARCEL

Un volum de strânsură

 

Azi 25 aprilie 2023 încep strânsura versurilor pentru noul meu volum care probabil va avea titlul, Fiul măslinului. Am găsit şi provocarea de început…

*

Înţelepciunile

se ţin

în texte mici,

sau mute…

 

Altfel minciunile

devin

adevăruri

revolute

 

dar nu poţi

să strici

muşuroiul

de furnici

 

din umbra

nucului,

căutând

perle

 

cum nici

să pui

în gura cucului

glasul

 

unei mierle

Unchiul Gheorghe şi balaurul sau Pacea de la Merişani

 

Unchiul Gheorghe, fratele mamei, era un uriaş blând... Atât de blând şi de uriaş, că se dădea de-a rostogolul mergând cu grijă mare să nu clatine uliţa prea tare, când călca de pe un picior pe altul... Uriaş, uriaş, dar nu prea înaltul. N-ar fi fost bine să-l urci pe cântar!

Suliţa i-am văzut-o prima oară întâmplător. Aşa a fost să fie! Fusesem la râu să mă scald cu văru Cornel. Ne-a strigat mama când să intre în brutărie la el. Era brutar, nu v-am spus?...Afară cald, înăuntru şi mai cald!

Neica Gheorghe, cum îi zicea mama căci era fratele mai mare, fredona cu voce tare un cântecel, într-o veselie.

Curgeau apele pe el şi se lupta cu balaurul.

E de presupus că luase o notă prea sus, cu cântatul, căci, alături de brutărie funcţiona MAT-ul şi ăia de la galerie îi aduceau din propria lor plăcere, în loc de apă vie, din când în când câte-o halbă de bere (să tacă!...)

Balaurul avea şapte capete cu şapte guri de foc şi unchiu Gheorghe nu stătea o clipă pe loc, se rostogolea şi manevra o suliţă cu coada peste măsură de lungă.  O ţinea în mâini şi o tot înfigea, îndesa, răsucea, cât era de lungă, să ajungă în burta monstrului. Din timp în timp o scotea şi vedeam cum ieşeau aburi din ea...

Am rămas uluit să constat că în loc de vârf oţelit, suliţa unchiului Gheorghe avea ataşat un cărpător plat, pe care rânduite abureau pâinile rumenite.

Şi când s-au mai potolit vipiile, în drum spre casă cu straiţa plină, pe sub castani, Doamne ce gust aveau lipiile!...

M-am gândit în mintea mea de copil că unchiul Gheorghe şi Balaurul încheiaseră pacea de la Merişani.

FEMEIA DIN FRAGI

 

Cea mai fragilă

şi subtilă fiinţă, femeia,

e mereu în tendinţă

şi face senzaţie... când tace.

 

Spun în cunoştinţă de cauză.

 

Într-o conferinţă de pace

în doi, şi în pauză

de respiraţie apoi,

cu iscusinţă şi graţie

îşi dă silinţă, de preferinţă

intimi la reşedinţă,

să-ţi câştige bunăvoinţă.

 

Şi te ţine în folosinţă

cât e cu putinţă, pentru sine,

fără ingerinţă străină

şi obţine

ce-a vrut să obţină.

 

Oricum, vrei nu vrei

în tot jocul,

ştii că biruinţa-i

a ei deplină,

şi tu dobitocul

îţi încerci norocul

cu o sumă de alte femei

numai din astă pricină...

 

E doar o glumă sprinţară

dragele noastre dragi!

N-am spus minciuni!

NOI bărbaţii la vară

ne vom antrena ca oaste

în ascensiuni pe coaste

şi vom aduna pentru voi fragi.

Fragă după fragă

înşirate pe un pai...

 

Nu-i aşa că ştiai

că doar tu îmi eşti dragă,

femeie de fragi?

Reconstituirea (ca-n filme)

Viaţa nu e de capul ei şi nu ştie nimeni când crapă! Şi oricum să ne bucurăm ştiind sigur că ea va înflori în altă parte, sub o altă formă de carte, cât pe albia timpului va mai curge apă, indiferent că guvernul lui Ciolacu sapă punând de reformă o nouă groapă... (ca să punem în context).

Mi-a crăpat laptopul în săptămâna luminii, pur şi simplu s-a făcut ţăndări şi cărămizile  sparte s-au împrăştiat peste tot. Cireşul şi merii dezrădăcinaţi până-n fundul grădinii, scoşi din tihna înfloririi, au zburat peste gard de-a valma în Groapa Linii. S-a mutat Bahmutul la mine pe hard.

Ocupaţia mea de acum e să adun răbdător toate cioburile de sub moloz, încercând să-mi reconstruiesc o fereastră pe care să privesc viitorul în roz, dacă se poate.

Am starea de vulcan, vulcanizând în atelierul său roţile timpului...

Mi-a venit această sintagmă după ce am lecturat versurile prietenului meu Adrian Alui Gheorghe, mai actuale decât oricând. Le-am descoperit pe Pasărea ceţii, vii, chiar dacă blogul meu cu prisos de moarte împrejur, abia mai zboară de atâta amestec de ceaţă şi fum de ceară. (versurile au fost extrase din România literară nr.18-19/2021).

„Să îngropăm cărţile,/ să uităm încet şi sigur,/ să facem un plan de uitat în comun,/  să-i îngropăm pe cei care au scris cărţile,/ să-i îngropăm pe cei care le-au citit,/ floarea de muşeţel nu învaţă alfabetul…”şi tot aşa. Textul întreg îl aveţi aici. Citiţi-l că merită.

https://romanialiterara.com/2021/05/poeme-de-adrian-aluigheorghe2/?fbclid=IwAR3DntYY8WNw6wnVaBDAxwuuPf8CrgNvwWiKWWcitJliScn0RHqyhRyDIk4

De asta este bun facebookul(!), pentru că poţi intra într-un dialog nemijlocit la prima impresie, adunând floare de muşeţel, fără sofisticate analize şi fără mască, şi-i poţi considera prieteni, pe cei care întâmplător fără să te cunoască te-au citit poate pentru prima dată şi ţi-au dat like-uri, de parcă ar fi primit o bucată de pască.

Nu e cazul între mine şi Adrian, de care mă leagă o prietenie adevărată, atâta timp cât ne-am citit aproape toate cărţile şi mergând uneori mai departe, ne-am pus pe hârtie hărţile gândurilor după lecturi.

Speculez cumva, legându-mi numele de notorietatea prietenul meu Adrian Alui Gheorghe (am mai făcut-o nu e prima oară!). Întâmplarea face să fi început aceste succinte lipituri de geam, o încercare de reconstituire măruntă pentru Învierea cărţilor pierdute, pe o pagină word pe care era deja scrisă o poezie de-a mea, Tropar, din acelaşi registru. Chiar vreau să o reproduc şi pe aceea:

Râde iarăşi primăvara,/de noi râde!/ Şi-a tras mască de gâde/ din flori/ pe urechi/ şi, la schimbarea/ de gardă,/ spre zori,/ a extras dintr-un tablou vechi/  cu cruce şi eşafod,/ o halebardă…// Norod de lumânări aprinse/

se scurgeau izvod,/ din rană/ cuvânt din cuvântul/ Prohodului/ lăcrimând pe icoană,/ rostit rar, ritos,/ pe limbă/ de clopot…// Un miriapod/ în marele lui tropot,/ pod de lumină/ ca un nimb,/ peste moarte/ călcând/ şi noi adunaţi/ într-un licăr de gând,/ încolonaţi,/ cu lumânări aprinse,// ne-am bucurat/ de adevăr!...

https://pasareacetii.blogspot.com/2021/05/troparul-invierii.html

Trecând peste vizibilitatea majoră pe care o are o poezie mare faţă de o poezie mai mică şi, diferenţele de abordare, abia acum îl înţeleg pe un alt prieten al meu, mai înalt, Virgil Diaconu, care m-a înjurat odată că poezia mea nu are sfântă mânie democrată şi nu e vie(părerea lui!).

Îi acord circumstanţe atenuante, şi celuilalt prieten, Călin Vlasie, care a refuzat să-mi publice Argintarium, în seria Opera poetică, pentru că publicase înainte în respectiva serie nume importante. Şi ce valoare estetică puteau avea nişte gablonţuri argintate, ale mele? Argumentul că la bal sau la spital, fiecare îşi duce-n spate crucea lui de învins şi că într-un final avem morminte separate, nu l-a convins!

Cu ce rămâne poetul la sfârşit în cele două lumi paralele de care am vorbit? La mine, cu un buchet de lalele(nu sunt sigur nici de acelea), iar la Adrian, dacă ar rămâne scris pe pământ după un cataclism compromis, doar:

„nu călcaţi pe iarbă!”/ ar putea fi refăcută civilizația omenească/ deși nu se știe/ dacă universul ar mai îngădui/ dacă Dumnezeu și-ar mai face în cârd/ cu asemenea paraziți.

          Isprăviţi dumneavoastră ce-am avut de zis! Eu am de lipit acum în continuare cioburile şi gablonţurile mele...