Unchiul Gheorghe,
fratele mamei, era un uriaş blând... Atât de blând şi de uriaş, că se dădea
de-a rostogolul mergând cu grijă mare să nu clatine uliţa prea tare, când călca
de pe un picior pe altul... Uriaş, uriaş, dar nu prea înaltul. N-ar fi fost
bine să-l urci pe cântar!
Suliţa i-am
văzut-o prima oară întâmplător. Aşa a fost să fie! Fusesem la râu să mă scald cu
văru Cornel. Ne-a strigat mama când să intre în brutărie la el. Era brutar, nu
v-am spus?...Afară cald, înăuntru şi mai cald!
Neica Gheorghe,
cum îi zicea mama căci era fratele mai mare, fredona cu voce tare un cântecel,
într-o veselie.
Curgeau apele pe
el şi se lupta cu balaurul.
E de presupus că
luase o notă prea sus, cu cântatul, căci, alături de brutărie funcţiona MAT-ul
şi ăia de la galerie îi aduceau din propria lor plăcere, în loc de apă vie, din
când în când câte-o halbă de bere (să tacă!...)
Balaurul avea
şapte capete cu şapte guri de foc şi unchiu Gheorghe nu stătea o clipă pe loc, se
rostogolea şi manevra o suliţă cu coada peste măsură de lungă. O ţinea în mâini şi o tot înfigea, îndesa,
răsucea, cât era de lungă, să ajungă în burta monstrului. Din timp în timp o
scotea şi vedeam cum ieşeau aburi din ea...
Am rămas uluit să
constat că în loc de vârf oţelit, suliţa unchiului Gheorghe avea ataşat un
cărpător plat, pe care rânduite abureau pâinile rumenite.
Şi când s-au mai
potolit vipiile, în drum spre casă cu straiţa plină, pe sub castani, Doamne ce
gust aveau lipiile!...
M-am gândit în
mintea mea de copil că unchiul Gheorghe şi Balaurul încheiaseră pacea de la Merişani.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu