Scene cu Firiţă Carp

          N.A. Ne-au dat ăştia pensiile mai devreme. Sunt vremuri extreme. Timpul nu stă-n loc, aleargă în draci. Ne antrenăm să consumăm cozonaci în loc de pâine.  Şi eu mă joc de azi pentru mâine! Mai ales că aveam cuvintele dospite în matriţă. Le-am aranjat doar puţin

LA MULŢI ANI DON FIRIŢĂ!  

 

Anul trecut am fost într-o călătorie de plăcere, întergalactică, cu o navă a prieteniei pilotată de Firiţă Carp care tocmai ce împlinise 70 de primăveri(Asta de-acu nu se pune pe bune, că e arctică!). Toţi pasagerii urcaţi la bord primiseră odată cu check-in-ul, un Timbru de lipit pe suflet. Echipajul, sub comanda lui Ştefan Mitroi, avea în componenţă pe prim ofiţerul Florin Dochia şi pe şefa de cabină Mioara Bahna, care asigurau împreună un climat de rigoare, siguranţă şi confort al zborului.

Aşezat la manşă, Firiţă privi mai întâi, ca şi cum s-ar fi închinat, tabloul lui Doru Dinu Glăvan, aflat în cabina navei, în stânga razei lui vizuale periferice. Apoi verifică pe ecranele bordului prea plinul rezervoarelor cu metafore şi kerosen, şi, îşi potrivi bătăile inimii cu turaţia liniştită a motorului, odihnitoare ca un tors de pisică. Îşi mişcă ochelarii pe nas şi rosti cu glasul lui hâtru şi blând, o frază scoasă din context, aparent fără noimă, către cine vrea să-l asculte:

„Nu e interzis să scrii despre fericire, dar seamănă cu o pierdere de vreme.  Ca şi când ai scrie despre aerul din jurul clopotniţei din deal...”

            Încă o dată ai dreptate, Don’ Firiţă! Şi ce frumos ştii matale să vorbeşti despre prietenie. Încercăm şi noi dar nu ne iese!

Spre seară am făcut escală şi ne-am cazat în hotelul unui astrodrom militar, ne-am spălat mâinile şi revigorat faţă cu apă la toileta din cameră şi rămaşi într-o ţinută lejeră, am coborât în restaurant unde am fost serviţi cu o specialitate de homar albastru, gătită în stil mediteranean şi o minune de coaste de miel la grătar, stropite cu vin din belşug, alb şi roşu, la alegere. Dimineaţă am privit pe geam pista pregătită pentru decolare. Un câmp de timbre albe, ca sufletul curat al lui Don’ Firiţă, se lipiseră pe pistă ca un strat subţire de ninsoare rătăcită în aprilie.

M-am uitat la Firiţă Carp, egal cu sine în grad de general, – aserţiunea sentenţioasă şi irevocabilă a gradului, pe care nu-l purta la vedere, mi-a deconspirat-o prima oară doamna Geta, unica directoare tutelară de la Librăria Mihail Sadoveanu. O făcuse la o lansare de cărţi în Săptămâna Editurii Detectiv Literar, unde avusesem şi eu onoarea să lansez Dosarul Albaştrii. Cum călca generalul linear în zăpadă, ca un curs valutar ţinut în adormire de bagheta magică a guvernatorului băncii naţionale, i-am văzut în privire, o firiţă de luminiţă, o scânteiere de foc intensă şi densă ca clipitul farului scoţian din Bell Rock. Era  mulţumit că încă o dată i-a ieşit ce-a avut în plan!

 

*

Ca persoană fizică, Don’ Firiţă poartă întotdeauna cu el o figură bonomă de ofiţer militar. Are vorba domoală la modul obişnuit, sau după caz repezită, în circumstanţe stresante de rebel. O replică plină de haz, un oarecare neastâmpăr, dar şi o rigoare în gestică, educată de uniforma purtată într-o viaţă de om la graniţa estică. E sigur că Firiţă Carp, până şi-a pus în cuierul pom haina militară, n-a făcut niciodată instrucţie la câmp cu răcanii, în urma ploii, cu salturi înainte şi culcat direct în bălţi, – să-i ferească pe bieţii soldaţi neinstruiţi de inamicul ce zbura ameninţător, la joasă înălţime, sub perdeaua de nori. Mai curând, impresia mea e întrutotul neavizată, cred că a făcut parte în armată, cu abilităţile încă păstrate – din serviciul spate. Ocupându-se cu succese de aprovizionarea necesarului de vinuri alese; alb, roze şi roşu, precum şi o cotă de şampanie Zarea, elixirul de camuflaj la popotă pentru evenimente. Dar asigura eminamente şi cartofii, şi fasolea pentru trupă, să ridice moralul celor care după o masă copioasă aveau în grijă fruntariile ţării, în beneficiu stării de siguranţă şi bine al naţiunii. Ştiu că Don Firiţă nu se supără pe mine că dau din camera cu secrete militare niscaiva elemente primare generatoare de viciu, având simţul umorului!

Ne-am simţit bine mereu împreună la evenimente culturale care ne-au intersectat. Am avut ocazia să mă împărtăşesc cu vinul casei, la editura dumisale, să mănânc sarmale într-o noapte până dimineaţă şi să conversăm despre rostul în viaţă al poeziei. Şi pentru că veni vorba de poezie, cititorule, ia de aici:

Balada lui Don Firiţă

 

Rătăcind pe străzile poeziei

şi vinului, l-am descoperit

într-o seară pe Firiţă Carp.

Ne aştepta conspirativ

(se tăiase curentul!),

cu o luminiţă în mână,

strecurată dintr-o lanternă de buzunar.

 

N-am cum să uit momentul!

Ni se înfaţişase ca un adevărat

detectiv literar, pregătit

de o nouă aventură,

coborâse în strasse să ne-arate

drumul spre cantonamentul

dumnealui de la editură.

 

Ne-a făcut pârtie cu lumina în întuneric,

nu se mai terminau scările, 

mi s-a părut că am traversat

toate stările spaimei din ţinutul siberic!…

Nu ştiam că la capătul liniei

de tramvai, în acea noapte

vom staţiona direct în rai!...

 

Fierbeau sarmalele clocotind rotund

mămăliga se odihnea

pe un fund de lemn

răsturnată dintr-un tuci, fasolea

scotea vălătuci de aburi în altă oală,

semn că se punea de-o răscoală

într-un festin cu haiduci...

 

Florin Dochia în ţinută de gală,

cu eşarfa legată la gât, elegant

şi ilic cu trandafiri la rever,

ne întreba hotărât şi plin de mister,

înainte să stăm la masa,

doi câte doi, fată-n faţă ca musafiri,

dacă ne-am luat poezia cu noi?

 

Doar Cristina B n-o avea,

dar ea era poezia însăşi

strălucitoare, nu-i aşa?...

Dochia insista: „E important să aud,

cum a adus-o fiecare,

în cămaşă de noapte, sau nud?”

Despre poezie vorbea…

 

Nu mă feresc să recunosc

am prins nişte şoapte

în parfum de mosc…

Ne-am făcut plinul cu bunătăţi,

a curs vinul, din soiuri alese,

cu dulceaţa şi parfumul lui,

iar poezia a dansat pe mese.

 

Doamne! Şi ce mai fese

avea dimineaţa,

înainte să se lase ceaţa

peste vederea mea!...

 

*

 

Am auzit nu de mult, la radio Shalom, o emisiune  a Cameliei Pantazi, cu încercarea lui Firiţă Carp de a fi om serios şi a dărui înţelepciune din înţelepciunea lui ascultătorilor. Luase cu el în studio, marea lui avere, o cărticică de rugăciune, un registru de cadastru cu nume şi amintiri din literatură şi un set de călimări pline cu albastru de Voroneţ. Se plimba pe post, glumeţ, în sus şi-n jos, ca prin biroul dumnelui de la editură. Sau la graniţă sub cerul liber, direct în natură cu codrul înverzit, dăruind fiecărui ascultător, câte-o călimară de sânge din inima sa nobilă şi mare cât o baniţă sau cât o zi de post că tot suntem în postul Paştelui. Eram într-o vinere...

Ia tinere! S-o consumi  acasă la durere, picătură cu picătură, cât ai lumină şi vezi. cât simţi că eşti sechestrat între două lumi. Cu o cafea pe masă şi o tartină cu miere... Numai să nu fumezi!

Şi cum povestea el aşa cu haz şi plăcere, a scos dintr-un tufiş, un alt caz. Un arici-pogonici ţepos şi, de parcă nu era destul, pe deasupra fudul. Zor nevoie că ar vrea să publice o carte, doar la Detectiv literar, exclus în altă parte! Aşa sunt unii, fără obraz, numai rât!... Îşi făcuse socoteala. Banii lui, cartea lui!... Dumneata domnule  Firiţă pui doar cerneala din peniţă. Plătesc oricât!... Aşa nu-i aşa! i-am zis. Să văd mai întâi ce e în manuscris!  

Textul acela avea toţi ţepii pe el. Parcă era atins de pelagră!

În contextul ăsta dumneata ai nevoie de cerneală de sepii, mai neagră! i-am spus... În editura noastră avem doar cerneală albastră de Voroneţ… Dar îţi dau un sfat să-ţi fie de folos, n-are preţ. Să fii atent când şi cum îţi alegi drumul şi ce pui în raniţă! Viaţa e un cumul periculos de alegeri. O ştiu de când patrulam pe graniţă!...

Dreapta dai în Huşi, stânga dai la ruşi! Dacă mă-nţelegi

 

Mulţi ani Don Firiţă încă o dată!