luni, 12 iunie 2023

Scaunul(nu Scaunele) lui Ionescu

                                                                                          
















Joi am fost insurgent, “La ingineri”. Sâmbătă, arghezian în livadă la Mărţişor cu Poeţii cetăţii. Duminică, evident ca piteşten, aş fi vrut, mare miză, mare off(!), să ocup  un scaun de poet pe stradă, la Filstreet, măcar o repriză…

Suspendat ca un apostrof, visul neîmplinit a rămas acasă cu un picior de la scaun rănit.

Ar trebui să admit, în vremi de criză scaunul meu la purtător, n-are nici viză şi nici spătar, şi e oarecum colorat în albastru murdar… Şi orişicât Strada Mare din Piteşti nu e cât Casa Poporului să ne primească de-a valma pe toţi!...

Dacă voiai cu adevărat Ionescule, găseai un loc de parcat sub umbrar pe trotuar… Scaunele cu spătare, doar ce nu s-au topit de atâta soare!

Poate data viitoare! Pe iarbă, în pădurea Trivale. Mie îmi place să calc pe iarbă nu pe dale de ciment.

NA. Trecând peste moment şi măruntele mele pretenţii, se poartă nu-i o dramă, am vrut doar să mă bag singur în seamă…  Salut cu mare bucurie demersul cultural şi bunele intenţii! Iată că se poate şi în Argeş să punem poezia pe hartă! Felicitări organizatorilor!  



















       


joi, 8 iunie 2023

Marii chirurgi

 


Împărtăşesc cu cei care ştiu despre ce vorbesc, bucuria reuşitei de ieri a unei operaţii grele, într-o clinică privată din Bucureşti, a nepotului meu Alexandru. De peste doi ani bat părinţii la uşile cabinetelor celor mai renumiţi medici chirurgi din ţară, au fost de două ori şi în Germania, şi după consultaţii, cel mai bun scenariu al intervenţiei întrevăzut aproape de toţi, nu se afla în zestrea de proceduri pe care să fi aplicat-o personal vreunul dintre ei vreodată. Se puteau ivi complicaţii şi au devenit circumspecţi.

Marii chirurgi ştiu cel mai bine că nu poţi să te joci cu viaţă!

Medicul care l-a operat pe Alex, întâi a ascultat părinţii, apoi a cercetat documentele medicale însoţitoare, după care l-a privit în ochi lung pe Alexandru. Ştiţi desigur că Alexandru şi-a pierdut CUVINTELE la trei ani(într-un fel de schimb), în timpul unei alte operaţii complicate când un alt mare chirurg, austriac ce profesa în Germania, a avut curajul să corecteze ce greşise Dumnezeu.

Neamţul austriac, cel ce cunoştea cel mai bine minunea pe care o făcuse el acoolo, n-ar mai fi avut legal dreptul să-l opereze pe Alex, împlinise deja 18 ani şi el era medic de copii.

Ce a citit medicul despre care vorbesc aici în privirea lui Alex, cum s-au înţeles amândoi ştiu numai ei.

“Voi face operaţia dar în două intervenţii cu o pauza între ele de două săptămâni.”

Trei ore şi jumătate a durat cea de-a doua intervenţie. Nu am acceptul medicului să-i fac numele public. Simt că e dintre marii modeşti care şi-au înţeles menirea să repare greşeli…

Dar nu mă opreşte nimeni să scriu cu literă mare

Mulţumesc Domnule Doctor!

marți, 6 iunie 2023

Tabletă în alb şi negru

 














Am văzut o secvenţă filmată pe malul unui lac albastru contopindu-se cu cerul ce umplea în spate cadrul natural. Un tânăr ţinea în braţe un violoncel, mângâindu-i cu arcuşul pasional strunele şi stârnind o muzică divină ce te înfiora ca o adiere de vânt.

Lângă el, aşezată pe un scaun alb şi înalt de  regizorul care filmase scena, o tânără la fel de frumoasă într-o rochie de vară neagră a cărei fluturare pe pielea bronzată îi dezgolea până sus picioarele. Când se oprea violoncelul, vocea fetei prelua pasajul urcându-l până la ultima treaptă pe scara de mirare a îngerilor. Atunci, preţ de câteva respiraţii, privirea directă curajoasă şi plină de admiraţie a băiatului o cuprindea pe fată pe de-antregul , iar fata uşor ruşinată de gândul ei, urmărea de sub pleoape cu frunte lăsată atingerea delicată şi prelungită a arcuşului pe coarde.

Ar fi vrut în acele clipe mai mult ca orice pe lume să se afle ea în locul violoncelului în braţele tânărului şi să se lase iubită! Nu se putea, trebuia cântată melodia până la sfârşit!

Ce cruzi sun regizorii câte-odată!...


sâmbătă, 3 iunie 2023

De Rusalii


Ţin minte când eram copil, de Rusalii, ne dădeam de-a verii cu copiii de aceiaşi vârstă. Trebuia să ţinem cont să nu fim între noi, neamuri. Alegeam dintre prietenii de joacă pe cel în care aveam mai mare încredere. Jurământul îl făceam solem, într-un loc anume la fântâna lui Ciocioc. Fântâna ne era martor şi ne supraveghea să respectăm riguros tradiţia cu un ochi rece şi limpede, deschis în cimentul care susţinea malul, să nu se dărâme cu o parte a drumului.

De cealaltă parte, urcată pe coastă, gata să lunece la vale era casa lui Ciocioc. Cu siguranţă ar fi lunecat ca o sanie dacă nu s-ar fi proptit în tulpinile pomilor din jur. Mai uşor ar fi fost să zboare ca o parapantă peste gârla Pribei, oprindu-se sus, sus, pe Dealul Tomii în cer. Casa lui Ciocioc nu era mai mare decât carlinga unui aviator şi în mintea mea de copil, chiar am presus că Ciocioc ăsta, pentru că personal nu l-am văzut niciodată prin curte, îşi petrecea timpul mai mult în zbor…

      Îmi zici vere pân’ la moarte?

      Îţi zic vere pân’ la moarte!

      Îmi zici vere pân’ la moarte?

      Îţi zic vere pân’ la moarte!

      Îmi zici vere pân’ la moarte?

      Îţi zic vere pân’ la moarte!

De trei ori, în faţa fântânii ne-am rostit jurământul. Am schimbat apoi între noi cănile cu cireşe. Am mâncat cireşele, după care am băut apă. Eu m-am făcut văr cu Gogu Ologu. Era mai mare decât mine şi de fapt era prieten cu văru-meu Cornel. Nu l-am mai văzut de-atunci, anul următor a murit tata şi împreună cu mama am părăsit satul

Se pierd din păcate prea uşor tradiţiile şi cedăm prea uşor în faţa asaltului forţat al modernităţii.

Şi vom fi de ocară când vom auzi prima oară în faţa fântânii lui Ciocioc doi transcenderi scurtând jurământul:

      Îmi zici vere pân’ la moarte?

      Da verişoară!