DRAGOBETELE

 

Sohodol 24 februarie

DRAGOBETELE

                  Sohodol. 24 febuarie 2024

 

Cam pişicher Dragobetele

sărută fetele...

Fetele nemăritate,

dar şi nevestele tinere, pe furate...

Ele seamănă ceaţă

şi uitare de sine geamănă,

cât să ceară neîngrădit

o sărutare de la iubit.

 

Cum să-ţi displacă

să înveţi să tacă

buzele întredeschise

răstignită-ntre flori

în zăpada zânelor,

cum numai în vise

s-a mai potrivit uneori.

 

Zăpada zânelor e strânsă

apoi într-o căldare

şi cu roua de zână plânsă

din omăt, stropeşti

apa din scăldătoare acasă

amestecând însemne şi rune,

descântece şi cântece

de rugăciune

să rămâi dintre fete

cea mai frumoasă.

 

Să se bucure hoţomanul

de Dragobete şi la anul!

A venit poştaşul

 

              A sosit poştaşul. Mi-a adus într-un plic desfăcut, „Zidul de ceaţă” al lui Augustin Doman. Bine că era desfăcut că ceaţa a dispărut! Nu că n-ar fi avut piatră de stâncă sau cărămidă arsă pentru zid, în oraşul în care zidurile se dărâmă şi se revarsă noapte de noapte, doar că i-a venit peste mână să zidească încă o Ană în carte. Mai bine cu Ana să cinstească o cană cu vin şi să-i şoptească la ureche şoapte
de noapte fără pereche, din comoara hâtrului Augustin.

              Ştiu că i-a zis odată PreaFericitul Calinic la masă:             “Femeia dacă e frumoasă, e ca poezia, întâi o iubeşti şi mai vezi după aceea dacă o zideşti...” De-aia şi-a ales poetul zidul de ceaţă.

 

              Deschid cartea. Se deschide la pagina 75(75, anii mei în opinci mă urmăresc, ce să zic!...). Văd un titlu, „Ochii tăi”. Sunt ai tăi nu mă îndoiesc!

 

          *

„Vai, vai, vai!

Ochii mei,

unde sunt ochii mei?”

Se tânguie, important,

muribundul,

estetul,

cel care a dat note

pictorilor,

fotografilor,

arhitecţilor şi

femeilor tinere de la

recepţii simandicoase şi

de la parade ale modei.

Bătrânul Borges mângâie

măciulia de aur a bastonului

său alb,

îl priveşte din adâncul

câmpiei negre,

zâmbeşte şi-i răspunde alb:

„Vai, vai, vai!

Unde sunt ochii tăi?

Ochii tăi sunt

în punctul negru din

mijlocul creierului tău negru

de metastaze.

Ochii tăi!

Vai, vai, vai!”

          *

Mă uit în mine

ca un Narcis într-o

fântână secată…

          *

Da, soarele răsare,

soarele apune.

Ei, dar între răsărit

Şi apus – ce măcel…

 

Da, DAD şi în proză,

şi în poezie e tot el!

         

Mulţumesc pentru carte!

Un milion de cititori

 

              Se spune că elefantul poate trăi cel mai mult dintre mamifere, undeva între 150 şi 200 de ani. Greu de dovedit mai ales că nu s-a gândit nimeni în vechime, să cresteze câte o linie pe tulpina unui arbore sequoia la revelionul dintre ani şi să desemneze apoia o maimuţă, s-o înveţe mai întâi carte şi cocoţată pe umere să numere mai departe anii crestaţi de la naşterea unui pupil sau pupilă de elefant…

              Nici mai târziu către noi, nu s-a inventat registru de stare elefantilă.

              Abia în zilele noastre inteligenţa artificială (IA) pare să-şi fi luat măsuri pentru o maximală cunoaştere. IA ştie tot ce vrea EA.

              Eu am în momentul de faţă un interes pentru păsări. Statistic vorbind, cele mai longevive păsări sunt papagalii, vulturii şi neamurile de ciori, surori vitrege, tot din sămânţă de vulture, rătăcită în Lamium purpureum(nu-mi permit traducere!...).

              Ultimul Te Deum se întâmplă când se apropie ceasul, pe o plajă retrasă lângă apă, după ce păsările ating onorabila vârstă între 50 şi 100 de ani. Plictisite de zbor, cuprinse de îndoială, aşa e jocul, îşi caută norocul în cimitirul păsărilor. Alte exemple: lebedele se retrag la temple(deh sunt prinţese!) între 10 şi 30 de ani. Porumbeii au pragul de sus al vieţii între 10 şi 15.

              Dar Pasărea ceţii, blogul meu personal? Ştiu eu ce-o vrea Dumnezeu să fie, că nu e nici vulture curajos, nici papagal nu poate să fie, ajungeam primar… Iar cu ciorile, eu scriu poezie, nu le am cu viorile.

              Zece! Zece! Zece! Probă de microfon… Breaking News

              În acest sezon în decembrie Pasărea ceţii, blogul meu fără stele va împlini 16 ani. Cum trece vremea! Vremuri grele… A primit estimp la bord 1000000 de cititori(pentru mine o cifră record). Alte date statistice: 3400 de opriri în gările unde au avut loc manifestări consemnate în cele 3400 de postări. Iar în jurnalul de bord se pot număra 1556 comentarii pro şi, mai pro(că pe celelalte varii… le-am şters bro!).  

              Mă uit la Pasărea ceţii a mea, respiră greu, abia mai zboară. Au ieşit atâtea cărţi din ea!… S-o caut de boală? Oare s-ar mai putea repara? Tu ce zici IA?

https://pasareacetii.blogspot.com/

Reţeaua

 

(versiune nouă pentru Argintarium 2)

 

Eu când scriu, e musai să aud cuvintele!

Fie şi în gând le scandez cu voce tare.

Există o traiectorie, un ritm interior

în urcare pe lungimea de undă,

care dacă o secundă se frânge,

plânge Dumnezeu.

 

Să nu-L supăr, refac scriitura

înălţând-o cu un diez. Nu vreau

să pierd din făptura originală a tainei

şi potrivesc din croiala hainei

splendoarea nudă

primită magic dinspre model. 

 

De la un timp nu sunt ajutat de auz.

Ţiuie vibratil şi confuz un greier,

ca tăcerea siluită într-un batiscaf.

L-am aflat de copil cu urechea ciulită

pe stâlpul de telegraf, când tastam

semnale morse către cer.

 

În plus, o căţea lupă flămândă,

cu dinţi de fier, stând la pândă

e gata să muşte din inima mea...

Şi latră, şi mă doare că în curând

nu voi mai putea intra

cu Dumnezeu în reţea... 

(Poeme de după Fiul măslinului)

 

În căutarea metaforei

(poeme de după Fiul măslinului)

 

Dincolo de unde

se opresc potecile,

sunt luminişuri

unde razele strecurate

printre rugi şi tufişuri

mângâie pielea

fructelor 

pădurii...

Şi-ţi vei putea potoli

setea târziului

din cerul gurii.

 

La fel alergând

în spaţiul dintre cuvinte,

mereu în urma arsurii,

de fapt tu îl cauţi

în gând pe Dumnezeu