Povești din Cutia de viteze
Coloşii
Cutia de viteze prin anii
70-80, când nu beneficia de un proces cu tehnică avansată, era a oamenilor.
Indiferent cȃtã tehnologie ȋngloba, era ȋn primul rȃnd a oamenilor care puneau
sufletul, pasiunea si priceperea lor ȋn ea. Voi vorbi azi despre „coloși”. Ei
primii ȋmi rãsar ȋn minte ca niște munți semeţi pe care se cațãrã pãdurea.
Pãdurea oamenilor.
Ea, pădurea, trebuia organizatã,
parcelatã şi ȋnvãțatã cã un arbore primar(i se spunea tren), nu trebuie sã aibã
ȋntotdeauna cale feratã, și, un micron e cam cât un cartof aruncat ȋntr-un
vagon.
Pãdurea ca orice pãdure de
cȃnd e lumea, avea şi uscături şi
sãlbãticiuni, dar şi rugi cu mure de ţi se scurgeau ochii. (Puneţi ochelarii
Ionescule!)
Sã lãsãm deocamdatã
inginerii de-o parte. Mulți, care au trecut pe-acolo, ştiau carte. Unii direct
de pe bãncile facultãților. Dupã ce s-au tamponat cu „coloșii”, dâdu-şi
doctoratul în practică au devenit directori faimoși de mari unitãți. Nu le dăm
numele acum. E o tactică a autorului
Dupã mine, cei patru
coloși de la cutia de viteze, şefii de atelier au fost trei (unul mai bun de
gură), ca-n scripturã, Luca și Matei.(Sã nu se supere nea Matei de la SDV-uri, că a venit mai târziu, nu era vorba despre el
atunci când povestim). Fără îndoială e colos şi el… Și Luca e altcineva(!)... are
alt nume. Sã-i luãm pe rȃnd și sã nu ne grãbim.
Ȋn Regatul pinioanelor, Gheorghe
Constantinescu. Toți ȋl strigam nea Costicã, nu-l ştia nimeni de Gheorghe ca-n
buletin. Poporul ȋi știa de Limbã, pentru cã atunci cȃnd se enerva, plimba
limba-n gurã și stropșea cuvintele de nu mai ȋnțelegeai nimic. Știai decȃt cã
te-a certat şi te-a lăsat din braţe în apa pân la gât, să-ţi sapi singur
groapa. Mai bine te-ar fi lăsat culme de rufe între două tufe, la uscat.
Dacã te simţea cã ȋnțelegi
nițel din taina vastã a roților dințate, creștea inima-n el și era în stare să
te ia de nevastã. Ținea mult la reglorul Dumitrache de pe linia pinioane 1-2.
L-a trimis la școla de maiștrii. Nu sunt aștrii cȃte ȋnjurãturi și-o fi luat,
dar l-a ȋnvãțat meserie! Nu-l mulțumea Costicã Dumitrache ȋntr’ajuns. „Mustangul
ãsta dacã nu merge ceva bine, punea mȃna și regla el. Nu-și ține rangul, nu
i-ar fi rușine!”
– Mãi Costicã,,,, ca
maistru, tu ești șef! Vii la cravatã asortatã pe culori, nu cum ai tu chef! Nu-ți
bagi mȃinile ȋn uleiuri şi lături cã se cheamã cã ai murãturi, nu reglori!
Odatã, trebuia sã omologãm
un reper nou. Costicã și-a strȃns echipa la mine ȋn punctul de control final,
ȋncercȃnd sã-i responsabilizeze. A venit și Limbã. Pe la mijlocul spiciului
apare Leontina, ca o floare ceva mai oacheșã, fãrã șalopetã, agale printre
mașini mȃncȃnd un covrig.
– Fã, Leontino, du-te și
te schimbã cã dau drumul zabracului(zabrac- mustrare asprã )! Ce-o fi-nțeles
ea, biata Leontina, cã precum o fecioarã cȃnd se stinge lumina și trage un fȃs,
a rostit cu voce ȋn creștere:
– Meștere, e un frig afarã
de te ia mama dracului!
Ne-am prãpãdit de rȃs.
Mare rivalitate ȋntre
Constantinescu(iute din fire) și Codreanu(calm, liniştit), şeful de atelier de
la Cuplu conic din cealaltã zonã a naturilor umane, pe tema danturilor. Care
dintre cele douã e mai complexã și mai greu de stãpȃnit?
– Cea conicã! susținea
Codreanu.
– Cilindrica negreșit e
mai grea!
Venea si Ciobanu şeful de la Carcase cu privirea ironicã şi vorba la el:
– Ce v-ați face voi fãrã
carcasa mea!
Și la sfȃrșit cu zȃmbetul lui de sultan, mereu serios, Ilie Ivan se fãcea
cã plouã:
– Fãrã furcile mele v-ați
ȋnvȃrti ca niște curci ȋn ouã!
Mai era şi Serban la
montaj, un fel de arbitru central. Îi chema pe toţi la pupitru când huruia
cutia de viteze la banc. Şi nu-l exclud pe directorul Olivu Păun venit degrabă,
parcă-l aud:
–Lasă mă Şerbane că o
punem la tanc... Hai aduceţi o roabă!
Dumnezeu să-i odihnească pe cei care nu mai sunt!
Scrisă azi 23 octombrie 2015 cu mare drag.