(Din romanul Casa roșie)
Am avut și eu parte de jordie
când m-am însurat cu Oana! Să vă povestesc, de data asta ca autor, direct cum a
fost.
De obicei când mă așez în fața calculatorului
având prestabilit un subiect anume, întâi mă uit pe fereastră. Constat că
timpul deschide către mine o perspectivă luminoasă care îmi sugerează un capăt
de drum, și, abia apoi îmi încep excursul.
Nimic
mai intens decât să te așezi într-un hamac legat cu lanțul de creanga unui
copac, în care să te balansezi dat pe spate și să-ți înfigi picioarele în cerul
albastru, într-un du-te-vino ca o pendulă pe care nu vrei și nici nu poți s-o
oprești.
Am
scris în Dosarul Albaștrii cum am cunoscut-o pe Oana la uzină, după ce
mi se întâmplaseră lucrurile acelea groaznice cu securitatea, pe care nu vreau
să le mai reamintesc pentru că le-am descris suficient în acea carte.
Trecusem peste ele ca peste o
beție ale cărei urme îmi lăsaseră un gust amar ce am încercat să-l uit, dar el
m-a urmărit toată viața. M-am adaptat unei vorbe de duh inventate în popor:
„Este bine să lași băutura, dar e rău să uiți unde ai lăsat-o!...” Și eu n-am
uitat-o, chiar dacă mi se părea că la 27 de ani începusem să îmbătrânesc,
nemeritat.
Tinerețea încă își cerea
drepturile și eu m-am întors la ea. Iar iubirea e un alcool care pune stăpânire
pe tine cu fiecare pahar pe care-l sorbi.
N-am să dau prea multe
amănunte, vreau să mănânc mâncare caldă în continuare de la soție. Cum mi-ar
sta altfel la vârsta mea! Dar trebuie să recunosc, la începutul relației
noastre Oana s-a apropiat de mine fără să vrea, ca într-un joc. Parcă voia
să-mi dovedească cine e ea cu adevărat. Nu putea să uite cum o primisem în
prima zi de muncă.
Mă certasem cu șeful. El era și
secretar de partid în secția Cutii de viteze a Daciei, și șeful meu direct.
(Avea 1500 de angajați în vremea aia Cutia de viteze). Lucram la calitate fiind și eu un fel de șef
ceva mai mic, un șef de schimb. A adus-o la mine și mi-a spus că fata vine
direct de pe băncile liceului, s-o învăț meserie. Avusesem o dispută cu el ceva
mai devreme, am izbucnit:
– A cui mama dracului pilă mai
e și asta de-a intrat la calitate direct? După ce a plecat șeful i-am cerut
scuze fetei. Se înroșise toată în obraz. I-am explicat că nu era ea cauza
ieșirii mele în peisaj. Nu mi-a trebuit multă vreme să-mi placă fata și repede
i-a venit rândul să mă ia peste picior.
Mi-a spus că avea prieten, ba
încă doi, pe Cornel și mai era și Goe. Simțea o plăcere deosebită să mă fiarbă!
Nu știa pe care să-l aleagă, urma să se mărite și se consulta cu mine. S-au
încăierat ăștia doi odată în gară la Rădești. Știu asta de la ea.
Dacă stau să mă gândesc acum, a
rămas fiecare dintre ei cu câte ceva de la nevastă-mea. Cornel - cu o geacă
roșie când a tras de Oana să se urce în tren, să meargă cu el la Câmpulung. A
rămas cu geaca în mâini. N-a mai recuperat-o Oana niciodată. Iar Goe - la nunta
noastră a dansat mireasa toată nunta, eu aveam treabă trebuia să am grijă
de musafiri. S-au învârtit ei ce s-au
învârtit și la un moment dat Oana i l-a pasat pe Goe lui Lali, verișoară-sa,
fata Nicuței:
– Ia-l tu Lali
pe Goe că e băiat bun! Și Goe a rămas cu Lali. S-au căsătorit la puțină vreme.
Au venit împreună la Pitești să
ne aducă invitațiile pentru nuntă. N-au mai plecat până a doua zi. Am mâncat,
am băut, ne-am simțit bine, am dansat... Tot ca la nunta noastră Oana cu Goe și
eu cu Lali că nu mai avem nicio treabă. Vasile a amețit repede. Învârtiturile
Oanei, soția mea are dansul în sânge l-a moștenit de la Titi, dar nici cu Victo
nu mi-ar fi fost rușine. Plutește Oana când dansează, de parcă aerul i-ar
susține oasele ca unui porumbel. Mai punem și băutura... A adormit Vasile
întins pe canapea.
Oana în bucătărie spăla vasele.
Eu și Lali am continuat să dansăm cu muzica în surdină. Se mlădia în brațele
mele ca o floare de vânt vara. Ni se deschiseseră gândurile și parcă se
împleteau oglindindu-se în ochii ei mari. Aveam de recuperat dansurile lor
dinainte... Și dintr-un impuls nevinovat, ne-am strâns în brațe și ne-am
sărutat.
Poate n-ar fi trebuit să spun
asta. Nici acum nu-mi dau seama dacă a fost întrutotul adevărat sau s-a
întâmplat într-un vis. Dar dacă n-aș fi
făcut-o, n-aș avea dovada vie că spre rușinea mea nu mi-am înșelat niciodată
nevasta. Nu spun că mi-a părut rău!... Și în plus m-aș suspecta ca scriitor,
chiar dacă eu am scris secvența aceea, că n-am priceput nimic din scena când
Titi a sărutat-o pe Tora...
Dar să povestesc înapoi cum de
s-au legat lucrurile între mine și Oana. Rămâneam cu viitoarea soție la
serviciu peste program când era schimbul doi. Eu lucram numai în schimbul de
zi. La 18:30 plecau spre Pitești ultimele curse ale autobuzelor pentru cei care
rămâneau la program prelungit. Într-o sâmbătă, pe vremea aceea se lucra
sâmbăta, uneori și duminica, am rămas cu Oana tot schimbul doi de vorbă. Nici
nu simțisem cum trecuse timpul.
Șmecheri, reglorii aduceau în
control final toate piesele în litigiu de peste zi cu abateri calitative mici.
Eram excesiv de exigent de obicei. Speculau și ei inima mea înmuiată de
conjunctură. Îi puneam dinainte să sorteze piesele pe categorii de abateri și
făceam o prelevare sumară să mă încredințez că le sortaseră corect. Îmi puneam
ștampila pe ce era de admis și ne lăsau în pace, singuri în cabina de control.
La ora 23 când s-a terminat
tura am condus-o la poarta 3, de unde plecau autobuzele către Pitești,
Câmpulung și satele dimprejur. Am condus-o până la autobuzul ei. Între timp
autobuzul meu a plecat. Ce era să fac? Mai în glumă, mai în serios, Oana mi-a propus
să mă urc în autobuzul de Câmpulung și să mergem la ea acasă dacă am curaj...
Aventura te împinge de la spate
când ești tânăr și necugetat. Zis și făcut. De când se măritaseră surorile,
Dona și Mara, aveau o cameră liberă după cum mi-a zis, unde puteam dormi, dar
ora era 24 când am ajuns, cu totul nepotrivită pentru vizite.
Am intrat într-un hol cu
geamlâc pe scara din spatele casei. Am bătut la ușă, veioza era aprinsă, Titi
nu dormea, citea pe o carte și dintr-o dată o văd și pe Victoria, ridicându-se
somnoroasă. Era prima dată când o vedeam, coborând din pat înnorată într-o
cămașă lungă. Nu se vedea pe cer nici o stea. Oana a încercat să mă prezinte ca
pe un coleg de la serviciu care a pierdut mașina, dar Victo a simțit din prima
că e ceva necurat și s-a repezit cu sudalmele fără să asculte.
– Fire-ai al dracului să fii de
hoț! Furași inima fetei, aaa!?... Să ieși acu din casa mea! Du-te
învârtindu-te, nu vreau să știu nimic!
Titi s-a ridicat din pat
așezându-și cartea pe noptieră unde se afla și veioza și încercând s-o
potolească le-a împins și pe Oana și pe Victo în sălița cu geamlâc ce ținea loc
de bucătărie de vară, să se răcorească amândouă.
M-a luat pe după umeri și m-a
poftit să iau loc pe scaun în camera bună. A luat și el loc după ce a scos din
frigider două sticle cu bere. Am ciocnit paharele, m-a întrebat dacă m-am
liniștit și mi-a zis: „Acum povestește!”
Nu știu ce mi-a venit, puteam
să însăilez orice poveste. O aveam la îndemână pe cea convenită cu Oana în
autobuz. I-am spus fără ocolișuri că o iubesc pe Oana și că aș vrea să mă însor
cu ea. Ei nu-i spusesem asta niciodată. A ascultat, a mai umplut un pahar, l-am
băut și pe acela și apoi mi-a zis. Tu crezi că ai ales ora potrivită?... Mâine
pe lumină mai vorbim.
A chemat-o pe Victo să
pregătească paturile, pentru mine în camera bună, pentru el în camera Oanei de
la drum, iar ele două în prima cameră unde ceva mai devreme intrasem cumva prin
efracție.
Când m-am trezit dimineață,
începuseră să circule mașinile pe șosea, am dat un ocol cu privirea în camera
aceea curată cu pereții decorați în stil țărănesc, cu ștergare înflorate
încadrând icoane şi tablouri de familie și o carpetă țesută artizanal reprezentând
pe Adam și Eva sub pomul vieții. Mi-a
atras atenția un tablou. M-am dat jos din pat și m-am uitat de aproape.
Înfățișa o țărancă în port muscelean, o femeie mândră cu fața luminoasă, suplă,
cu spinarea dreaptă. Se vedea că e înaltă chiar dacă era așezată pe laviță
într-o poziție clasică, torcând cu furca la brâu. Atâta eleganță și stil
văzusem doar în picturile lui Grigorescu. Nu sunt nicidecum un expert, dar pe
loc m-am gândit că tabloul acela ar fi potrivit pentru o copertă de carte. Îmi
povestise Oana câte ceva despre bunica ei, mamaie Teia, care era mută și am
crezut că e ea. Nu era ea, am întrebat-o pe Oana, n-a știut să-mi spună cine e.
Am îndrăznit și l-am întrebat
la plecare pe viitorul meu socru, pe Titi, dacă era cumva Teia. A clipit mirat că o descoperisem și a zâmbit ușor
misterios.
E Dița, bunica mea. Maică-mea
Teia doar că a semănat cu ea și când ai
s-o cunoști pe Dona, ai să înțelegi singur unde se odihnesc acum trăsăturile
Diței. Tabloul acela are o poveste. E singurul obiect scăpat întreg din
interiorul casei care ne-a ars pe deal. A fost ca o minune când Teia a ieșit
dintre flăcări cu el sub braț, iar în mâini avea o ulcică legată la gură, pe
care i-o încredințase Dița când a închis
ochii. I-a spus că în ulcică e o comoară, dar să n-o desfacă pentru că e
însoțită de un blestem. Va fi înștiințată când puterea blestemului se va fi
sfârșit. Dar asta e o poveste mai lungă, o s-o afli cândva.
În următoarea sâmbătă am venit
din nou. De data asta ziua, făcând cu mâna la o mașină de ocazie lângă Peco la
ieșirea din Pitești către Câmpulung. Oana scăpase din vedere să-mi spună cât se
plătește la ocazie și i-am lăsat șoferului două hârtii de câte 25 de lei. Cred
că era un preț corect, căci omul mulțumit și-a atins barba cu bancnotele. Nu se
lucra în sâmbăta aia la uzină. Când să deschid poarta să intru, Victo cu jordia
mătura curtea, m-a primit cum se cuvine.
– Iar ai venit mă bagabontule? Doar ți-am spus că
nu-ți dau fata!... A apărut Titi și a înjurat-o de Dumnezeii mă-sii! Ce-o fi
fost de vină Gardista?... Nu cred că l-am mai auzit înjurând-o vreodată așa
după aceea,.
Ne-am așezat la masa din curte
în umbra viței de vie și i-am spus că vreau să vin cu părinții în săptămâna
următoare să o cer oficial de soție. A lăsat-o pe Oana să meargă cu mine la
Pitești la un film și ne-a dat să-i ducem Marei o sacoșă în care îi tăiase un
iepure.
Cum e întâmplarea, eu mă
mutasem de curând într-un apartament din Trivale dat de uzină, într-un bloc
confort patru, conceput de comuniști pentru tineri – fără uși. Aveam ușă doar
la intrare și la baie, iar bucătăria era o nișă de 1,5m/1,5m, nu exagerez cu
nimic, unde abia încăpea o măsuță mică și un reșou. Îl primisem, apartamentul,
împreună cu alt băiat care încă nu se mutase.
Nu știu dacă e cazul să
povestesc, s-a găsit să se mute în apartament după ce eu și Oana ne-am
căsătorit. Nu mai voia să plece, ne cam umbla prin oale când nu eram acasă,
până într-o zi când soția scundă, el înalt, nervoasă, a făcut un salt și i-a
trântit un croșeu de l-a podidit sângele pe nas.
S-a abținut atunci Chelu n-a
făcut scandal și după ce și-a curățat fața de sânge a ieșit la plimbare. Dar de
mutat prin urmare tot noi ne-am mutat, pe aceeași scară. De la etajul doi ne-am
mutat la patru, unde locuise cumnatul. El primise un apartament mai bun în alt
cartier.
De fapt aici voiam să ajung,
venind cu iepurele să-l aducem Marei, Oana știa să ajungă, dar nu ținuse minte
adresa când am întrebat-o. Mirarea mare a fost când am ajuns la blocul 42 și am
intrat pe scara C, tocmai pe scara mea! N-o văzusem pe Mara niciodată. Nici ca
soră a Oanei și nici ca vecină. Poate că m-aș fi îndrăgostit de ea dacă o
cunoșteam mai înainte!... Glumesc, dar pe Mara am plăcut-o din prima clipă și
m-am înțeles întotdeauna bine cu ea.
O idee mai înaltă și mai
subțirică decât Oana, îmbrăcată atunci ușor neglijent, într-o rochiță de vară,
din care sânii ei frumoși ca niște puiuți de bichon, nu știau să latre, dar
voiau să iasă afară din curte. Rar am mai văzut-o de-atunci umblând prin casă
fără sutien. Avea în mână furtunul cu peria aspiratorului și rămăsese proțăpită
în ușă. Cum să scape de el?... A dat aspiratorul până la urmă într-o parte să
avem loc să trecem.
Apartamentul era identic cu al
meu, doar că era mobilat omenește și mi-a sărit în ochi magnetofonul Kashtan
care trona în intrândul unei vitrine înțesată cu bibelouri de porțelan.
Viitorul meu cumnat, Florea, pe vremea aceea ținea pasul cu tehnica și a avut
întotdeauna muzică bună. Nu era acasă.
Mara mă mai văzuse cu grupul
meu de prieteni de la Cenaclu, venind sau plecând din scara blocului. Atent la
ei să nu facă zgomot, nu voiam probleme cu vecinii, pare să nu fi avut ochi
pentru ea. În sufrageria fără mobilă de la etajul doi, aveam doar niște perne
pe care le sechestrau fetele ca să nu stea direct pe linoleum când se așezau.
Mobilă aveam doar în dormitor, de fapt o dormeză mare ce ocupa aproape întreg
spațiul, o măsuță scundă și un raft cu cărți. Sufrageria goală era scena unde
ne desfășuram. Recitam poezii, s-au repetam momentele dintr-o piesă de teatru care nu ne ieșiseră
la repetiție. Funcționam atât la Cenaclu cât și în echipa de teatru a Casei
Tineretului. Alteori se cânta la chitară în surdină, mai și dansam...
Mi-a mărturisit mai târziu Mara
că s-a întâmplat de câteva ori, când urca la etajul patru să se oprească și să
asculte în fața ușii. Tocmai de aceea rămăsese atât de surprinsă când ne-a
văzut în prag pe Oana și pe mine, împreună. Ce să caute Oana cu ciudatul ăla de
la doi?
În sâmbăta următoare așa cum am
promis am venit cu mama, Virgil și fratele meu Dan, un copil atunci de nouă
ani, să o cer în căsătorie oficial pe viitoarea soție. Nu știu cum îl lămurise
mama pe Virgil! Tatăl lui Dan nu prea mă avea la inimă, dar acceptase un
armistițiu căci protocolul se cerea a fi
respectat, măcar de ochii lumii.
Virgil parcase Dacia lui roșie pe rezerva de iarbă din fața porții, ca s-o vadă
din curte. Titi așezase masa ca de obicei afară sub bolta viței de vie. Victo,
prelucrată bine, n-a avut nimic de comentat, nu s-a dat în stambă. Când Titi pe
la jumătatea mesei a venit cu vinul ăla galben ca mierea adus de la Niculițel,
se dezlegaseră limbile și Virgil își turna singur în pahar vinul din cana de
sticlă
– Cuscre, eu nu torn că mata conduci mașina la
întoarcere și-ți cunoști puterile! Puteți rămâne însă peste noapte aici, am
aranjat cu celelalte două fete ale mele, azi să nu ne viziteze, să stea acasă
să se îngrijească ginerii de ele! Să ne putem griji și noi până mâine în destul
aci la masă. Mai spre seară când se face răcoare intrăm în casă. Și mai umplu o
dată paharele.
–Fetele mele cuscre sunt rele
de nu se poate(!), au semănat cu Victoria, dar fiecare și-a peticit sacul după
cum le-a dus glagoria! Asta mică, o fi a mea sau n-o fi, da e cea mai rea între
toate! Și făcu cu ochiul către maică-mea.
Oana mea își vedea de treabă nu
se frământa, știa cât de glumeț era taică-său. Dar poți să știi la o adică
ce-or crede oamenii ăștia? În fond nu contează!
Mama voia să se miște îi
înțepenise picioarele, se ridică de la masă și intră cu Victoria în grădină să
vadă solarul și să tragă cu ochiul ca orice mamă grijulie prin gospodărie. Când
se întoarse, îmi făcu semn din dreptul
puțului din curte să-i scot o căldare de apă. Victo intrase în curtea cu
păsări, rupsese câteva buruieni din grădină și veneau peste ea păsările ciopor.
Și odată o aud pe mama vorbind numai pentru noi amândoi.
– Îți
va fi greu mamă într-o casă cu trei surori!... Va trebui să ai întotdeauna
cântar la cuvinte și kilometraj bun la inima ta mare!... Și ce e mai
important cât am băgat de seamă, Oana ta o fi agreabilă, dar e cam râzgâiată.
– Da mamă, da e
educabilă!... N-am înțeles mare lucru din cimilitura mamei, dar cam știu unde
bătea... În ce mă privește m-am înțeles întotdeauna bine cu cele trei surori,
chiar dacă numai una a primit pe cap cununa de flori. Vorba proverbului pe care
îl știu tot de la mama. Bună ziua ai dat, belea ți-ai căpătat!
N-am rămas peste
noapte, Virgil nu era degeaba căpitan sau maior de poliție, nu știu ce grad
avea în momentul acela, cred totuși că era căpitan. Cine să-l oprească pe el la
volan? Colegii lui puțin probabil. Doar nu era să lase pe masă bunătatea de vin
nebăută! Ne-a zâmbit încurajator și ne-a făcut semn să urcăm în Dacie. Până la
urmă aveam fiecare un destin scris deja, undeva. Am așteptat să ne depășească
un camion şi am plecat.
– Dacă
ăștia nu se dau la o parte, e treaba lor(!), n-am nicio vină! A ținut dunga
albă trasată pe mijlocul șoselei, era întuneric și a mers pe ea ca pe cale
ferată până la Pitești.
.png)
Tobârlanii – unul dintre romanele recente ale lui Ion Toma Ionescu este o călătorie profundă în memorie, în rădăcinile unei familii și în căutarea unui tată pierdut. Între jurnal, ficțiune și gest de iubire filială, cartea recompune o lume rurală dispărută, dar vie în conștiința scriitorului.
„Literatura e uneori singurul mod prin care ne putem întoarce acasă.”
