Ni se dǎ o
singurǎ viaţǎ. Pe aceea ne-o orânduim dupǎ pricepere sau dupǎ noroc, cât trǎim.
Ne înconjurǎm de ziduri: case, biserici, cǎrţi, iubire sau urǎ, dupǎ propria
noastrǎ mǎsurǎ și constatǎm la capǎtul zilei cǎ timpul nu se lasǎ amǎgit.
Trǎim cu
toţi în comunitǎţi iluzorii și ca sǎ rezistǎm, arc peste timp, înǎlţǎm cetǎţi în
istorii, plantǎm pǎduri. mutǎm munţii și apele din loc și rǎscolind norii
reinventǎm cuvinte blestemând zeii de foc din Olimp.
Dar timpul
macinǎ rece. Zidul cetǎţii trece și el pragul sub pǎmânt. În numele libertǎţii
doar steagul de inimǎ fluturǎ-n vânt.
*
Fix în
inima ţǎrii e o cetate. O vǎzusem mai de mult cu zidurile surpate. Azi cetatea Alba
Carolina dupǎ 15 ani de restaurare adevǎratǎ, strǎlucește ca o nestematǎ. Furat
de giumbușlucurile de copil rebel ale lui Toma, poate cǎ Nikonul meu a întinerit
și el.
Pǎrǎsind Sibiul... Un bun rǎmas!
Uite un tun, ar fi bun la cetate...
Mǎcar o sabie, poate trebuie s-o luǎm cu asalt
Am ajuns în Alba Iulia
Toatǎ oastea
Nu s-au aprins luminile pe pod
Acest strǎjer a adormit în post. Sǎ fie sǎ-i iau arma...
La fel veneau pe strada mare și turcii la plimbare?...
Ei au abecedar... Nu se mai poartǎ
Parcǎ te-aș cunoaște! Clasa zero am urmat-o în sectorul trei
Simpatic puștiul
Mihai cǎlare pe un cal mare
Simt cǎ m-am îndrǎgostit!
Bate CUBA!
Moșule, anul ǎsta am fost cel mai cuminte...
Timpul lor e mai rǎbdǎtor
Vorbǎ lungǎ sǎ le-ajungǎ
Hei, sunt și eu pe-aici!...
Ce e castrul romanilor tataie, cǎ vǎd doar pietriș?
Frumoasǎ poartǎ
Nu mai stau cu voi...
La steaguri
