Aşa a fost ales să fie de obicei.
Bărbatul la semănat
şi femeia la cules…
Între cele două,
viaţa cu ale ei,
închinând cruce
şi aşteptând
să plouă
sau să se usuce...
vineri, 5 iunie 2020
marți, 2 iunie 2020
O cronica noua. Petronela Apopei
„Un rege își pune pecetea pe documentele ce-i exprimă
hotărârile. E semnul puterii lui. Un sigiliu de ceară (fără miere) pe un
testament, împiedică deschiderea acestuia mai devreme. E simbolul unei
taine sau a unei apartenențe legitime. Simbolul se prelungește azi în
diferite și multiple utilizări și nuanțe.” mărturisește scriitorul Ion
Toma Ionescu în volumul de proze scurte și tablete, „Copacul cu icoană”,
apărut la Editura „Ecreator”, din Baia Mare, în 2018, punându-și
pecetea asupra unei scriituri de înaltă clasă. Volumul „se dedică
familiei care m-a lăsat la biroul meu, lângă calculator: Cristinei,
Ramonei, Ionelei, lui Alexandru, lui Toma și lui Puiu...”, o familie
frumoasă care devine personaj al narațiunii, sigur, surprins în diferite
ipostaze de viață. Cartea este structurată într-un mod inedit. Începe
cu „Pecețile lui Zamolxe. Studiu de guștere”, urmând șase capitole care
încep cu o „tabletă” și culminează cu părți de „roman”. În interiorul
acestui incipit și final se află ca într-o sferă aspecte din realitate,
meșteșugite impecabil de pana artistului. Poveștile de viață reale și
bine închegate te poartă printr-o lume necunoscută, o lume drenată de
emoții și trăiri ce reușește să te transpună într-o tristă realitate a
războiului, a perioadei comuniste sau a unei democrații înțeleasă greșit
(„Noi se pare că ne-am vândut sufletul”). Titlul cărții este mai mult
decât sugestiv, pare rupt chiar din sufletul autorului. „Copacul cu
icoană” este de fapt „Stejarul cu icoană” (titlul uneia dintre prozele
scurte): „Era un stejar bătrân, cu coroana bogată și tulpină de trei
metri în diametru... Cu timpul copacul și-a întins coaja peste icoană,
dar au rămas în relief ridurile adânci pe chipul blând al Maicii
Domnului, ca un semn divin.”
Deloc întâmplătoare această imagine care te duce cu gândul la
simbolul salcâmului din „Moromeții” lui M. Preda, dar care poate deveni
simbolul omului ce a dat viață acestei cărți prin mijlocirea
dumnezeirii. Stejarul este simbol al trăiniciei, al rezistenței la
vicisitudini, iar icoana Maicii Domnului este mai mult decât grăitoare.
„Nihil sine Deo”, nimic fără crez, fără speranță, fără viață... O viață
de om șade între coperțile acestui volum în care sunt evocate personaje
reale ce și-au pus amprenta de-a lungul timpului asupra autorului. Scene
de viață se perindă prin sufletele lectorilor, aducându-i într-o lumină
nouă pe: Titi – „soldat în garda regelui Mihai” (socrul autorului),
Ioni - soția, Victo - soacra, fiica, nepotul Toma („începuse războiul
dintre bakugani”), Dona și povestea ei tristă, alături de alte personaje
(Maria, Oanța, Teia, Jean Voiculescu, Ludmila, Mona, participanții
Cenaclului Rebreanu, prietenul Aurel, Gicu, vecinul Eugen, Ică, Sanda,
Elena, Anny, Nae, regizorul Varodi, actrița Luminița Borta, Mașa și
alții). Toate aceste personaje dau savoare scriiturii, seducând prin
farmecul imprimat de scriitor. „Totdeauna mi-am dorit să mă las
sedus...” mărturisește autorul. Sigur este sedus și subjugat de talent
și dăruire pe altarul frumosului, reușind să seducă prin calitatea
scriiturii sale. Într-un ritm alert și extrem de realist, volumul ne
incită să descoperim frânturi de istorie contemporană, din perioada ante
1989, din timpul războiului până în zilele noastre. Fragmente de viață
ale membrilor familiei sale te fac să te cutremuri și să trăiești
afectiv și efectiv în spațiul și timpul acela. Acesta este rolul
prozatorului de a determina cititorul să se simtă personaj și să simtă
trăirile acestuia. Nimic întâmplător, nimic nefiresc, nimic neadevărat.
Trăind aceleași vremuri, retina ți se umple de evenimente ce nu pot fi
tratate cu indiferență. Impresionante sunt scenele în care oameni aflați
la o vârstă înaintată pierd noțiunea timpului trecut peste ei,
necunoscând realitatea de fapt („Reforma sănătății”) sau pline de un
umor fin care îți gâdilă simțurile („Operațiunea Caloriferul”, „Punguța
cu doi bani”). Fin observator, analist, plin de ironie sau autoironie,
autorul se joacă în acest volum cu emoțiile proprii, dar și cu cele ale
celui împătimit într-ale cititului („Depășind mental propria condiție au
sărit peste gard leopard după leopard”). Ion Toma Ionescu nota în
„Tableta 5”: „Scrisura mea în proză e ca lucrătura bunicii cu
andrelele”, iar cei care citesc trebuie să recunoască acest lucru. Așa
cum din mâinile și andrelele bunicii ieșeau lucruri trainice, de bună
calitate care țineau de cald sau aduceau un plus de frumusețe, așa și
scriitura dumnealui oferă aceste beneficii sufletești prin întâmplările
și personajele ce se perindă ca pe o scenă, oferind un spectacol
distinct și cât se poate de adevărat („alegându-și cuvintele respectuos,
îngăduitor cu rătăcirile vieții”). Pornind dintr-un început îndepărtat,
al dacilor liberi, volumul „Copacul cu icoană” se termină cu moartea
personajului principal Titi („Așa cum a început s-a și terminat furtuna.
Brusc!”), un fel de revenire la nimicnicia omului și efemeritatea sa,
un „Memento mori” al fiecărui exponent al acestei lumi. Nimic nu e
veșnic, doar Cuvântul. Ion Toma Ionescu se întreabă „Oare spectacolul
s-a terminat sau abia începe?”. Cu siguranță, ca într-un „neverending
story”, spectacolul continuă cu măiestria și siguranța regizorului... Să
lăsăm deci „tabletele” (și întreg volumul) să ne fie leac pentru
suflete și să încercăm să abordăm viața cu alți ochi, încercând a ne
cunoaște mai bine ca în acel „Nosce te ipsum!”
sâmbătă, 30 mai 2020
Distanţare în paşi
Ar
fi fost să fie în acest sfârşit de mai, săptămâna luminată de Bookfest(a XV-a ediţie), dar în
starea de pandemie în relaxare controlată, manifestarea a fost anulată. Un bun
pretext la două zile de l-a înălţare şi la şapte ani de la înmormântare să
dezgropăm din morţi un text de două pagini, şi câteva imagini în context.
30
mai 2013
A
început Bookfest-ul într-un uşor anonimat. Prima zi a fost ca bradul miresei la
nuntă. După animaţia palidă din pavilioane, părea că mireasa n-ar fi fost
nicicum la prima căsătorie și se înfăţișa la vedere, cam petrecută de
evenimente. N-am găsit eminamente o expresie mai potrivită, pentru lipsa de
orgasm cu care cerul previziona săptămâna de miere.
Zicea cineva odată,
persoană-nsemnată, brand, la televizor (Gabriel Liiceanu): „Ai atâtea vieţi de
trăit câte cărţi ai citit!”
Mă uit în jur, înşirate pe rafuri un
milion de vieţi cu coperţi în culori vii aşteptând blazate să fie luate în stăpânire
pe rând, pagină cu pagină, de consumatori.
Să nu mai cârtească cineva că în Românica
se trăieşte prost! Dacă ar fi fost aşa, populaţia ar fi dat năvală să-şi
schimbe viaţa la târg. Sunt atâtea oferte şi reduceri de sezon, curat chilipir!
Intri în greva foamei o lună, şi dacă nu eşti pretenţios să-l cumperi pe
Manolescu în coperţi din piei de grifoni, cu o singură pensie poţi achiziţiona
100 de vieţi, la 5 roni.
Oare
de ce nu se-nghesuie lumea? Şi ăştia care sunt, rătăciţi cu ochii pe hărţi, se
cunosc de departe că sunt autori de cărţi, nu consumatori… Bieţii de ei/ele,
cum îşi numără bănuţii din teşcherele ca să-şi cumpere propria carte. E viaţa
lor, o cunosc, ce mai fac cu ea?
Mă gândesc, încerc să-mi explic, ar
da rău în branşă, dacă s-ar afla că viaţa ta romanţată, ar rămâne etanşă, n-ar
vinde nimic în numele tău!...
vineri, 29 mai 2020
Corectând Tobârlanii
"Când scriu pentru carte, de obicei lucrez direct pe calculator.
Pasajele ce nu mi se par nereuşite le dau în josul paginii, iar deasupra pun
textul ce mi se pare bun. Doar atunci când închei un capitol şi poate nici
atunci, renunţ la acele schiţe şi le şterg sau le depozitez undeva în arhivă
(într-un dosar ciornă). Mi se întâmplă să revin la ele, descoperind o nuanţă
care dincolo, la produsul finit, îmi scăpase. Procesez şi revin completând
textul principal.
Toate personajele
mele conturate până în momentul de faţă stau amestecate în partea de jos a
paginii. Nu am reuşit încă să le dau un rost, să le ridic, să le găsesc locul
în ierarhia Tobârlanilor. Încă nu le-am prins legăturile fireşti. Îmi este greu
să stabilesc pe cine să scot la rampă. Am zile când nu mă pot apropia de niciun
personaj. Sunt neamurile mele, devin nervoase, se ceartă cu mine că le îngroş
trăsăturile, că am intrat cu bocancii în intimitatea lor, că-i manipulez şi-l
fac de ruşine pe Toma, taică-meu."
miercuri, 27 mai 2020
Braţ la braţ cu Păcala Făgeţelului. Petruţ Pârvescu
Un cârd de gâşte gălăgioase intrând în magie, agale,
de pe uliţa fără case ce însoţea cursul gârlei şi oprindu-se în mijlocul
şoselei asfaltate, întinzându-şi aripile să le scuture de praful drumului şi de
apa Vezii secate de zăpuşeală. Abia de mai găseai ici-colo câte-o băltoacă pentru tărbăceală pe care să te
bazezi ca să te poţi boteza.
În faţa cârdului, un gâscan între gâscani, unul uriaş,
părea că vrea să-şi măsoare puterile cu r.a.t.a. ce tocmai venea de la Drăgăşani,
ajunsă la mijlocul podului. Gâscanul, cu nici un chip nu se dădea la o parte şi
nici gâştele! Băteau din aripi cu piepturile ridicate şi parcă voiau să oprească
autobuzul şi să acopere cu găgăitul lor, sunetul claxonului.
Şoferul pare să fi fost om cu frica lui Dumnezeu, cumsecade,
a coborât steagul oprind motorul şi a
lăsat gâştele Cojocarului să treacă. Cojocaru,
chiabur oleacă, era tatăl unui prieten al meu, n-avea alt copil! Stătea cu
casele pe malul celălalt. Nu mai era
cojocar, s-a gândit că ar fi util, să nu sufere băiatul la liceu, să-i schimbe
numele şi l-a numit Miron Tomescu, ca să rimeze în escu cu fraţii Gherghescu, băieţii
primuluisecretar . La fel şi satul când l-au avansat centru de raion, venind în
întâmpinarea noului, l-au schimbat în Vedea, din Gura Boului.
Şoferul a
lăsat gâştele să-şi facă damblaua, ocupându-şi tarlaua pe lângă roţile
autobuzului, prin ambele părţi. Ultimul a părăsit confruntarea, conform uzului,
căpitanul după ce s-a asigurat că plutonul trecuse podul
Mi-am amintit episodul din universul mic al
copilăriei mele, uitându-mă în sus către stele şi citind cu încântare un panegiric
oniric din universul cel mare al Păcalei Făgeţelului, când pe cer soarele părea
că răsare de la apus, strălucind în întuneric.
păcala
făgeţelului
nu e un sat
pe valea vezii
la deal dincoace de pitești
printre dealuri
păduri şi vâlcele
e doar o poveste
nescrisă
în care intrăm
uneori
şi ne-aducem
aminte!
Felicitări
Prietene Petruţ!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)