duminică, 27 octombrie 2024

43. fleur de marronnier

 


****
când trupul îmi va fi
golit de umbră
nu voi mai iubi
cuvintele ard jucăuşe
flacără pe ceara
lumânărilor
pentru morţi pentru vii
se caţără
ca vrejul lumina
pe uluci
şi-apoi coboară-n
noapte molcom
gardul
înserării
înăuntru-n mine
sub creasta unui ţipăt
un lanţ de îngeri
surfând
se prăvălesc
în danţ
ca o avalanşă
pârtieeeee
strigă în delir
lunecând
pe planşă
întâia îngereasă
fleur
izbindu-mă
cu parfumul
de maronier
respir…
(Din antologia de autor în pregătire ARGINTARIUM 2)

miercuri, 23 octombrie 2024

Amintiri de colecţie. Coloşii


Povești din Cutia de viteze

Coloşii

 

            Cutia de viteze prin anii 70-80, când nu beneficia de un proces cu tehnică avansată, era a oamenilor. Indiferent cȃtã tehnologie ȋngloba, era ȋn primul rȃnd a oamenilor care puneau sufletul, pasiunea si priceperea lor ȋn ea. Voi vorbi azi despre „coloși”. Ei primii ȋmi rãsar ȋn minte ca niște munți semeţi pe care se cațãrã pãdurea. Pãdurea oamenilor.

            Ea, pădurea, trebuia organizatã, parcelatã şi ȋnvãțatã cã un arbore primar(i se spunea tren), nu trebuie sã aibã ȋntotdeauna cale feratã, și, un micron e cam cât un cartof aruncat ȋntr-un vagon.

            Pãdurea ca orice pãdure de cȃnd e lumea, avea şi  uscături şi sãlbãticiuni, dar şi rugi cu mure de ţi se scurgeau ochii. (Puneţi ochelarii Ionescule!)

            Sã lãsãm deocamdatã inginerii de-o parte. Mulți, care au trecut pe-acolo, ştiau carte. Unii direct de pe bãncile facultãților. Dupã ce s-au tamponat cu „coloșii”, dâdu-şi doctoratul în practică au devenit directori faimoși de mari unitãți. Nu le dăm numele acum. E o tactică a autorului

            Dupã mine, cei patru coloși de la cutia de viteze, şefii de atelier au fost trei (unul mai bun de gură), ca-n scripturã, Luca și Matei.(Sã nu se supere nea Matei de la SDV-uri,  că a venit mai târziu, nu era vorba despre el atunci când povestim). Fără îndoială e colos şi el… Și Luca e altcineva(!)... are alt nume. Sã-i luãm pe rȃnd și sã nu ne grãbim.

            Ȋn Regatul pinioanelor, Gheorghe Constantinescu. Toți ȋl strigam nea Costicã, nu-l ştia nimeni de Gheorghe ca-n buletin. Poporul ȋi știa de Limbã, pentru cã atunci cȃnd se enerva, plimba limba-n gurã și stropșea cuvintele de nu mai ȋnțelegeai nimic. Știai decȃt cã te-a certat şi te-a lăsat din braţe în apa pân la gât, să-ţi sapi singur groapa. Mai bine te-ar fi lăsat culme de rufe între două tufe, la uscat.

            Dacã te simţea cã ȋnțelegi nițel din taina vastã a roților dințate, creștea inima-n el și era în stare să te ia de nevastã. Ținea mult la reglorul Dumitrache de pe linia pinioane 1-2. L-a trimis la școla de maiștrii. Nu sunt aștrii cȃte ȋnjurãturi și-o fi luat, dar l-a ȋnvãțat meserie! Nu-l mulțumea Costicã Dumitrache ȋntr’ajuns. „Mustangul ãsta dacã nu merge ceva bine, punea mȃna și regla el. Nu-și ține rangul, nu i-ar fi rușine!”

            – Mãi Costicã,,,, ca maistru, tu ești șef! Vii la cravatã asortatã pe culori, nu cum ai tu chef! Nu-ți bagi mȃinile ȋn uleiuri şi lături cã se cheamã cã ai murãturi, nu reglori!

            Odatã, trebuia sã omologãm un reper nou. Costicã și-a strȃns echipa la mine ȋn punctul de control final, ȋncercȃnd sã-i responsabilizeze. A venit și Limbã. Pe la mijlocul spiciului apare Leontina, ca o floare ceva mai oacheșã, fãrã șalopetã, agale printre mașini mȃncȃnd un covrig.

            – Fã, Leontino, du-te și te schimbã cã dau drumul zabracului(zabrac- mustrare asprã )! Ce-o fi-nțeles ea, biata Leontina, cã precum o fecioarã cȃnd se stinge lumina și trage un fȃs, a rostit cu voce ȋn creștere:

            – Meștere, e un frig afarã de te ia mama dracului!

Ne-am prãpãdit de rȃs.

            Mare rivalitate ȋntre Constantinescu(iute din fire) și Codreanu(calm, liniştit), şeful de atelier de la Cuplu conic din cealaltã zonã a naturilor umane, pe tema danturilor. Care dintre cele douã e mai complexã și mai greu de stãpȃnit?

            – Cea conicã! susținea Codreanu.

            – Cilindrica negreșit e mai grea!

Venea si Ciobanu şeful de la Carcase cu privirea ironicã şi vorba la el:

            – Ce v-ați face voi fãrã carcasa mea!

Și la sfȃrșit cu zȃmbetul lui de sultan, mereu serios, Ilie Ivan se fãcea cã plouã:

            – Fãrã furcile mele v-ați ȋnvȃrti ca niște curci ȋn ouã!

            Mai era şi Serban la montaj, un fel de arbitru central. Îi chema pe toţi la pupitru când huruia cutia de viteze la banc. Şi nu-l exclud pe directorul Olivu Păun venit degrabă, parcă-l aud:

            –Lasă mă Şerbane că o punem la tanc... Hai aduceţi o roabă!

Dumnezeu să-i odihnească pe cei care nu mai sunt!

 

Scrisă azi 23 octombrie 2015 cu mare drag.

vineri, 18 octombrie 2024

Inimă de scriito

(amintiri de colecţie)
Ca nişte maci înfloriţi într-un lan de grâu, risipeşte Mihai Golescu, argeşean de-al meu, – născut nu făcut director de ziar de când mă ştiu – ,un pâlc de cuvinte ce par fără noimă, la fel cum şi macii răsar neaşteptat în marea de aur a grâului.
E bine să opreşti limuzina de serviciu pe marginea şoselei dacă ai inimă de scriitor, să culegi un buchet de „floare de dor”, cum îi ziceu persanii macului, să nu pară că eşti al dracului şi să-l oferi celei cu care ai consumat în natură şi în inima ta o frântură de aventură, chiar dacă ştii că buchetul păleşte imediat.
Dacă eşti cu nevasta, aia cu care stai şi joci canasta amice seara, şi vrei să fii galant, ai un scop important, să nu faci greşeala să-i oferi maci!... E riscant! Poţi încasa un milion de draci!... Mai bine tai un snop de spice că ăla ţine vara în casă, toată iarna!
Dar să deconspirăm fraza de la care am plecat în acest demers din articolul Inimă de scriitor apărut în Argeşul. Faza e că n-am găsit articolul întreg! Înţeleg că e vorba despre un Guştere cu coadă cam mare şi cap retezat. Aşa am găsit fraza pe net:
„...Cum o face, recent, pentru Merișani, argeșeanul gâlgâind de talent Ion Toma Ionescu în cartea sa „Tobârlanii”. Carte despre care scrie așa talentatul Ștefan Mitroi: „Mai rar inimă de scriitor care să se priceapă și la povestit, și la iubit, în același timp”. Aferim! Te iubim şi noi domnu Mişu(!), da cum să-i spui „talentat” domnului Ştefan Mitroi care ne dă clasă la toţi!
Când a apărut cartea la vânzare cu Jurnalul la chioşcurile de ziare, am sunat-o pe Mara cumnată-mea, să întreb dacă a ajuns romanul meu în Piteşti. După două ore mi-a răspuns: „Am căutat în tot oraşul, n-am găsit picior de Tobârlan! La Fortuna, mai era o fătucă tot aşa ca mine, se interesa de urma lor. O trimisese din redacţia de la Argeşul directorul ei să cumpere cartea.”
Înţeleg de la Domnu Mişu că a dat de ea şi a răsfoit-o cumva!...
Dacă a prins din zbor venit din cer doar un zvon, să-mi lase un semn că-i trimit nişte Tobârlani prin FanCurier. Şi aşa nu mai ştiu cum să scap de ei, că mi-am pus în cap jumătate din Merişani!
Veşti bune. Ferma Guşterilor, ultima parte din "triptic" şi-a găsit editură. Hoffman pe numele mare. Mulţumiri Andy Barcan!













joi, 17 octombrie 2024

LA MULŢI ANI GUSTERE

       


După socotelile mele, anul acesta Guşterele împlineşte 22 de ani în serviciu public. Nu e o cifră rotundă şi atunci de ce ar trebui să-l aniversez, să-i leg o fundă de un text cadou şi săi comand un tort? Că n-a ajuns până la vârsta asta nici la ospiciu, dar nici vreun mare erou în sport ca să am un pretext de beneficiu scriptic, o rentă ceva... Mi-am pus întrebarea şi nu vreau să fiu criptic, tot eu voi încerca să glosez pe ea un răspuns ţintit.
Anul ăsta la jumătatea lui octombrie tocmai ce s-a împlinit un triptic, am terminat Ferma Guşterilor!
Adică după Guşterele ediţia I-a şi a II-a, Editura Paralela 45 şi Editura Inspirescu, Tobârlanii. Guşterele reloaded reinventat(e), Editura Hoffman, şi acum gata de start Ferma Guşterilor, încă nu şi-a găsit editură(Poate Hoffman, poate Art Creativ, poate Detectiv literar sau eCreator...) Tripticul Tobârlanilor, Guşteriada, e gata să intre pe poarta mare în literatură

Scriam în octombrie 2012 ca un textolog de conivenţă:
„Lipsesc câteva zile de pe blog. Nu fiţi îngrijoraţi de absenţă. Trebuie să predau Guşterele la editură, până spre sfârşitul lunii. Lucrez la epilog. Sper să nu coincidă cum zic unii de la @ocultemondiale.com cu sfârşitul lumii pentru om, în tandem cu planeta. Nu de alta, dar sunt ceva semne în piaţă, dacă mă uit la codurile vremii noastre şi consult itemii... Mama ei de viaţă şi de încălzire globală(!) că ne dă în natură doar dezastre, în loc să ne dea mai multe premii pentru literatură.

La vremea aia se dezlegau nodurile apelor, se dărâmau podurile şi se-nmulţiseră codurile

Codul de coabitare a lui Ponta cu Crin
Codul de bare al lui Dragnea în destin
Codul mazilirii procurorilor băsişti
Codul sterilizării maidanezilor trişti
Codul galben de la Roşia al mineritului
Codul genetic al tâmpitului
Codul insolvenţei Realităţii,
Codul roşu al sănătăţii
Codul numeric al educaţiei
în întunericul naţiei
Codul bocancilor în justiţie
Codul bunelor practici de calviţie
Codul buzunăritului de la guvern
Codul minciunitului etern
Codul ciocnirii planetei cu soarele
Codul cutremurelor de la Izvoarele
Codul portocaliu al lui Noe
Codul rutier al lui Stroe
şi celelalte şi celelalte au rămas toate
şi azi la fel de înalte şi încurcate.
Doar guşterii împuiază
Ninge plouă ei scot din ouă o carte nouă
şi încet-încet se-nmulţesc...

De ziua Guşterului un abum cu imagini de la lansările sale epocale.

Piteşti Biblioteca judeţeană











LA LIBRĂRIE MON CHER












MERISANI

„ Gusterele”, titlul romanului, este o metaforã. Dacã am încerca sã o decodãm, nu am face decât sã maculãm imaginea artisticã. Ar fi ca si cum am mângâia cu mâinile înnoroite aripile albe ale unui înger.
Cartea este structuratã pe mai multe capitole, fiecare capitol purtând numele unui personaj, sau un titlu metaforic ce defineste o vârstã, o etapã, o stare de spirit. Unele capitole au acelasi titlu, de pildã numele unui personaj, surprins însã în ipostaze diferite ale existentei sale.
Am remarcat si cu altã ocazie calitatea deosebitã a autorului de a portretiza. Uneori, prin câteva detalii, realizeazã un portret viguros, memorabil. Personajele sale sunt aidoma unor constructii solide, împodobite pe dinãuntru cu fresce de o rarã frumusete. Ele sunt actorii care dau viatã textului literar, interpretând de cele mai multe ori un rol dramatic, mai rar, unul comic. Personajul, „ tata-mare”, este schitat în câteva cuvinte: „ aspru, viguros, rãzvrãtit, falnic, cu cãmasa lungã de in, brãcinar, pantaloni albi de dimie...”, cuvinte care au o mare putere de sugestie si care spun totul despre Miticã Tobârlan. Existã undeva în carte un personaj episodic, Oanţa, ( numele adevãrat sau imaginat are o rezonantã venind din lumea cãrtilor cu vrãjitoare), o vecinã de-a naratorului, magistral reprezentatã: „ Nu m-as fi mirat dacã pe amurgite, strecurându-mi privirile printre uluci, de la mine din curte, as fi vãzut-o cum încalecã o coadã de mãturã si decoleazã într-o directie numai de ea stiutã...”
Nu lipsesc tablourile onirice de cea mai bunã calitate expresionistã si escatologicã. Capitolele XIX si XXI, respectiv „ Coverga din cer” si „ La covergi”, oferã o imagine a Raiului, unde bãtrânul Tobârlan negociazã, în termenii lui, cu Dumnezeu. Dialogul dintre cei doi, calm, pasnic, pare a fi o discutie fireascã între doi prieteni. Tobârlan este un alt om: a renuntat la multe din apucãturile lumesti, acceptã constrângerile impuse, dar ultimul cuvânt pare sã îl aibã tot el. Covergile care populeazã lumea Raiului sunt asemenea unor iglu-uri, în care s-au retras Tobârlanii, spre a se bucura de fericirea de care nu prea au avut parte aici pe pãmânt... Umorul fin si ironia ascunsã, stilul liber de podoabe artistice... sunt mãrturii ale unui robust talent scriitoricesc.
În cartea lui Ion Toma Ionescu totul începe si se terminã cu „ timpul”. Un timp de o exactitate matematicã, timpul demiurg, un timp lipsit uneori de importantã, care curge haotic, un timp care vine parcã din afara oamenilor, îi împinge, îi constrânge, îi subjugã si le acoperã timpurile lor particulare. Este timpul imperios al lumii ( lumea vãzutã ca un sanatoriul universal) în care vietile noastre, ale oamenilor, se înscriu ca un punct pe o dreaptã fragilã...
Parafrazându-l pe Ludwig Wittgenstein, as spunã cã întelesul acestei cãrti poate fi exprimat în câteva cuvinte:” Ceea ce se poate în genere spune se poate spune clar; despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie sã se tacã”...
Tãcând, însã, nu vom afla niciodatã dramele înaintasilor nostri, viata lor plinã de privatiuni, ceea ce au gândit si au fãptuit, cine au fost ei, dar mai ales, cine suntem noi, cei de astãzi, care descindem din ei si ducem mai departe mostenirea lor geneticã
DOMNIŢA NEAGA. Observatorul Canada




























BUCUREŞTI










PITEŞTI. BIBLIOTECA  JUDEŢEANĂ














                                                             Adrian Alui Gheorghe