Aşadar
ne-am convertit în informatori ca Nae. Unii. Or mai fi?... Alţii ne-am ascuns,
ne-am izolat, ca mine, ne-am chinuit să uităm, am întors filele. Dar n-am
putut, nu puteai să scrii ce voiai, paginile nu mai erau libere.
Personal am
crezut că mă pot reinventa la uzină. M-am topit în mase. Masele, oameni
cumsecade cu grijile şi necazurile lor. În locul versurilor, curând am început
să scriu dări de seamă, mai întâi la UTC. UTC-ul mă reprimise ca membru,
nestatutar, după şase luni de la excludere. Când s-a-mplinit un an, colegii
m-au ales secretar UTC pe o secţie cu peste 700 de salariaţi.
Aspiraţiile
înalte le-am şters din memorie. În locul spectacolelor de teatru visate mi-am
făcut o brigade artistică la secţie, colindând apoi toată ţara în concursurile
„Cantării Romaniei”
Mă
invârteam într-o lume mică, cu satisfacţii şi împliniri pe măsură. Am fost
primit în partid, apoi ales secretar al unei organizaţii de bază. Mi-am
întemeiat familie. Munceam conştiincios, toţi mă apreciau. Uitam cu sârg
lucrurile mari, implicându-mă în cele mărunte. Îmi aduceam aportul la împlinirea
„tipologiei” omului nou. Pierdusem aspiraţiile universitare, păstram ascuns
doar visul unui Ştefan Gheorghiu, apreciind că după interdicţia de a putea
publica, era singura cale, prin intermediul ziaristicii, de a forţa
redeschiderea porţii. Dar mi-au respins dosarul.
Zona aceea
tulbure, ştearsă din minte, se întinsese
ca o pată de cerneală albastră vărsată pe foile dosarului meu. „Ionescule
intră în rând! Trageţi capul!” Mult mai
târziu, prea târziu se pare, s-a vrut totuşi să se facă dovada spălării „păcatelor
de tinereţe” şi am fost trimis la Şcoala de partid de un an de la Craiova. Mi
se promisese atunci că la întoarcere voi avea şi un apartament nou, cu trei
camere, crescuse familia, rangul, pretenţiile.
Un bun amic
Ion Bulearcă mi-a zis la plecare, eu
cumva mândru nevoie mare că prind ultimul tren:
– La cât de ghinionist
eşti, ai grijă să nu sară trenul de pe şină! E autentic. Era toamna lui '89. Cătă
dreptate avea, a sărit… poate revin! Nu, nu revin, mai bine acum, să descriu
măcar secvenţa...
*
Şcoala de
partid de pe strada Brestei era bine organizată. Ca o cetate înconjurată de
ziduri, separată de colcăiala obişnuită a mahalalei. Îşi umplea curtea
interioară, din două în două ore în pauzele dintre cursuri, cu oameni în
general maturi, îmbracaţi în costume cu cravata aferentă, fără pretenţia de a
fi şi asortată. Erau acolo primari de comune, secretari de comitete de partid
sau organizaţii de bază din mari intreprinderi. Nu-i obliga nimeni să poarte
uniformă. Era doar respectul...
Norocul,
pentru a destinde atmosfera, altfel destul de sobră, şi a mai deschide
culorile, consta în apariţiile celor câteva tinere fete de la Şcoala UTC cu
aceeaşi locaţie, în jurul cârora se organizau grămezile spontane.
Pauzele
scurte, măturau curtea disciplinat, nu ca într-o şcoala cu elevi normali,
uitaţi ici şi colo pe terenuri de joacă sau sportive. Nu era cazul.
Aveam de
toate în teritoriul privilegiat, înconjurat de ziduri. Sală de mese cu cantină
proprie, bine aprovizionată, bufet cu produse alimentare la preţuri rezonabile
(Sâmbăta când plecam acasă cumpăram
de aici alimente pentru familie, altfel de negăsit în galantarele mai mult
goale ale vremurilor, în care făceau epocă adidaşii şi tacâmurile de pui, şi
acestea sub semnul cozilor nesfârşite).
După
amiezele le petreceam în aceleaşi săli de studiu, pregătindu-ne pentru ziua
următoare. Seara, în mod organizat vizionam un spectacol la teatru, sau la
operetă, instituţii cu care şcoala avea contract. (Frumoase seri, dincolo de
culturalizarea intensivă!)
Camerele cu
două sau trei paturi ofereau condiţii întru totul decente. Despre programa de
studiu, neinteresant, nu are relevanţă pentru subiect, în orice caz trebuie
spus, nu toţi profesorii erau dogmatici.
Practic am
făcut această divagaţie, doar pentru săptămâna timişoreană a revolu-ţiei. Nimic
nu a pătruns atunci, nici o informaţie, surprinzător, dincolo de zidurile
cetăţii. Ne aflam într-un teritoriu interzis. Zvonurile parcă au fost
restricţionate în cabina porta-rului, speriat şi el de pistolul de la şold
primit de puţin timp în dotare. Craiovenii externi, ce plecau acasă, după orele
de predare, nu mai veniseră de câteva zile. Desigur sub im-periul evenimentelor,
opriţi să comunice veştile răspândite de Europa liberă.
Imposibil,
să nu se fi aflat şi în interior ce se întâmpla la Timişoara, dar cursan-ţilor
cred, le era frică să discute între ei, erau la mijloc vieţi omeneşti, sistemul
avea de-sigur ochii şi urechile larg deschise.
Cu o seară
înaintea mitingului din 22 Decembrie, în curtea şcolii s-au petrecut lucruri
greu de explicat. Directoarea, o persoană respectabilă cu haina cernită de
puţin timp pentru soţul ei, jovială cum nu apăruse până atunci, în mijlocul
cursanţilor, arăta dintr-un album poze din timpul studenţiei sale la Moscova,
unde era alături de Gorbaciov si de Ion Iliescu, despre care avea numai cuvinte
de apreciere. Nu a pomenit nimic despre timişorenii împuşcaţi în stradă, doar a
făcut aluzii limpezi la faptul că Ion Iliescu era pre-gătit, merituos, pentru
viitoare funcţii de conducere în partid.
Mărturisesc,
recunoscându-mi infirmitatea politică, pentru prima oară auzeam rostit acel
nume. Contextul l-am reevaluat mai târziu, atunci când preşedintele Iliescu
susţinea cu tărie la televizor că nu l-a cunoscut niciodată pe Gorbaciov.
Directoarea, al cărui nume îmi scapă, pe care n-o mai văzusem la taifas, cu aşa
un număr imens de cursanţi strânşi ciorchine în jurul ei, ne-a anunţat că a
doua zi îl vom avea musafir pe Traian Ştefănescu, Prim-secretarul judeţului ce
ne va ţine o prelegere în amfiteatru.
Ajunşi în
cameră, deja realitatea ne prinsese din urmă. Răbufnise. Făcusem legă-turile,
şi în plus circula zvonul că Traian Ştefănescu vine cu arme, noi fiind cei mai
legi-timi apărători ai regimului şi valorilor sale, urma să fim trimişi la
Timişoara. Noaptea a defilat agitată, ca şi altă dată, într-o totală dependenţa
de nesomn.
Dimineaţa,
majoritatea profesorilor nu s-au prezentat la ore, şi nici Traian Ştefănescu nu
şi-a mai făcut apariţia. În fiecare sală de curs a fost adus un televizor pentru
vizionare organizată şi cu toţii aşteptam tensionaţi începerea mitingului
anunţat al lui Ceauşescu. De la primele semne de panică în mulţimea din piaţă,
am ştiut. Deraiase trenul. Am vorbit cu Georgică Mănescu, un coleg din uzină să
escaladăm gardul, zărisem dimineaţă
porţile încuiate cu lacăt. Am riscat. Fără geamantanele cu lucrurile
personale, care desigur ar fi bătut la ochi.
Am sărit.
Portarul s-a uitat la noi n-a avut reacţie. Alergam pe străzile ce înce-puseră
să freamăte în Craiova. La geamul unei vitrine în ecranul televizorului, aprope
de gară, l-am zărit pe Dinescu. Orice s-ar spune Dinescu şi-a asumat un risc
adevărat atunci, n-a sărit gardul ca noi, de frică. Aş vrea să nuanţez totuşi
acea frică. Ea era generată de imaginea pistoalelor, imi rămasese în memorie
pistolul tremurat al comandantului securităţii îndreptat spre mine la 20 de ani,
cum ar fi fost să-l simt rece în mâna mea şi să-l îndrept...
La gară,
trenul spre Bucureşti a plecat normal. Am cumpărat bilete în ultima clipă. În
tren au fost oarece probleme. Într-un compartiment de alături un aparat de radio
portabil deborda panică. Locomotiva s-a oprit de nenumărate ori, claxonând în
neştire pe parcurs, în afara opririlor din gări. Pe coridor nu mai trecea nici
un conductor, pe cine să întrebi ce se întâmplă. Georgică a venit cu o idee la
urechea mea, să aruncăm pe geam legitimaţiile de la şcoală, erau roşii. Dacă
vin revoluţionarii şi ne controlează. Nu le-am aruncat. Păstrez legitimaţia şi
acum, dacă nu mă înşel mai am chiar şi carnetul de partid. E întâmplarea mea
până la urmă.
Să mai
povestesc, cum după două luni cu soţia, de gura ei, am revenit în Craiova
pentru a-mi recupera geamantanul cu haine şi, că eu neavând curaj să mă apropii
am aşteptat-o în capătul străzii, necrezând că dispăruse portarul cu pistolul
lui din poarta cetăţii?!…
