Baticul roşu

Picasso

*

Ne-am întâlnit ca pe vremuri la mine acasă, în altă casă, dupa patruzeci de ani. Eu, Ică şi Nae, trei personaje albastre, nu ştiu să continui din viaţa sau din cartea mea. Ei au adus şi sticla de votcă. Lipsea doar Claudia, e mai greu din Olanda. Am căutat-o pe net, nu era. Şi mai lipsea cineva, securitatea desigur...

Iordache între timp pregătise paharele. Nae şi-a scos un dosar cafeniu(bine că nu era tot albastru), căutând febril ceva anume printre manuscrise. Nerăbdător, nu doar el, şi eu îmi doream să-i recunosc rândurile nervoase, pline de miez, dar aruncate alandala până când o liniuţa de dialog reuşea să lumineze ca un trasor fosforescent, năvala gândurilor sale.

Ică l-a potolit.

– Cumpăneşte bine. Te rog să ne citeşti, pentru început, nu prea lungi, doua texte, unul mai bun şi altul mai slab după mintea ta. I-am dat dreptate lui Ică, cu siguranţa textul considerat slab de Nae va fi cel mai bun, cum s-a şi dovedit

          *

Baticul roşu – proză

                                                                                Nicolae RADU

Pe la sfârşitul unui februarie umed de ploaia ce nu se-ndura să se oprească de o săptămână, mi-a bătut la uşă bătrâna. Îmbrăcată într-o rochie verde peste care aruncase neglijent o pelerină galbenă, îmbrobodită pe cap cu un batic roşu, părea că vine de la un carnaval.

– Ce mai faci? M-a întrebat scuturându-se de apă.

Murea de nerăbdare să-mi audă răspunsul. Gura ei, rămasă deschisă, arunca în cameră un miros de tescovină. M-am uitat cu un ochi, pe celălalt l-am lăsat să se odihnească.

– Bine! Am răspuns cu jumătate de gură.

– S-o crezi tu! A râs gâtuit. Uite cum ţi-a albit părul!

– Şi?! Am făcut pe indiferentul. Tu nu mai ai deloc!

– Am batic roşu! îmi făcu în necaz lipindu-şi pumnii.

Am evitat să-i spun cum îi stă cu baticul roşu de frică să nu plece. Îmi plăcea să stau cu ea la taclale, mai ales în zilele nesuferite de plictiseală. Nu o mai văzusem de săptămâni bune aşa că i-am întors întrebarea:

– Tu, ce mai faci?

– Iubesc! Mi-au răspuns buzele ei vestejite, dezvelind încântate gingiile vinete, fără nici un dinte. Bărbaţii îmi cad la picioare cum mă privesc!

M-am uitat insistent în ochii ei. Unul verde, altul de un albastru spălăcit.

– Uite că eu nu am căzut!... încercând să zâmbesc.

–Nu şti ce pierzi! Mă ţintui unul din degetele ei de la mâna dreaptă, uscată, şerpuită de venele umflate, aproape negre.

– Ce? Am întărâtat-o.

Îşi desfăcu, cu furie cei patru nasturi ai rochiei descoperind doi sâni căzuţi, stafidiţi.

–Îi vezi? Îşi cuprinse cu amândouă mâinile într-o atingere duioasă fructele muşcate de gerul anilor. Un bărbat tânăr, de departe mai frumos ca tine, a înebunit cu capul între ei, ameţit de căldura şi mireasma lor.

Mi-am închipuit parfumul şi greu m-am stăpânit să nu strâmb din nas. Devenise pătimaşă, coborî una din măini şi îşi ridică rochia, sus de genunchi, descoperind proteza galbenă a piciorului stâng.

– Piciorul ăsta a fost sărutat de la degetul mic până...

– Ajunge! Am întrerupt-o speriat, dar şi puţin amuzat de ceea ce putea să urmeze.

Femeia se potoli pentru un moment, se trânti într-un fotoliu, îşi aprinse o ţigară, un fum de tutun prost se împrăştie în cameră. Îşi desfăcu baticul şi pielea capului, fără pic de păr, luci albăstrui în lumina lămpii cu neon de pe birou. O făptură pe chipul şi trupul căreia anii îşi făcuseră de cap.

–N-ai iubit niciodată! Îmi spuse cu o tristeţe neobişnuită în glas. Începu să povestească stârnită – când cu însufleţire, când în şoaptă cu vocea dulce de femeie îndrăgostită – despre întâlnirile ei cu bărbaţi. Pe unii îi cunoşteam, de alţii auzisem – despre orele nesfârşite de dragoste sălbatică sau duioasă – numai vocea ei trăda pasiune, restul trupului rămânea inert, nepăsător.

– Visezi! Am spus după un timp mai mult pentru mine.

–Aşa crezi tu! A izbit violent cu mâna ei uscată braţul fotoliului. S-a ridicat apoi hotărâtă de plecare. Am luat repede aparatul de fotografiat de pe birou.

– Să nu faci asta! A şuierat veninos. Nu-ţi dau voie s-o faci!

    Prea târziu. Lumina albă a blitzului a înfuriat-o mai rău. A încercat să smulgă aparatul cu ghiarele, după luptă, m-a implorat... Prea târziu!

–Tu ai vrut-o! Şi-a strâns cordonul pelerinei şi a plecat lăsându-mi în cameră mirosul de tutun prost şi  tescovină.

Nici nu am simţit când Ada a intrat pe uşă. Developasem filmul şi întindeam fotografiile încă umede pe sticla biroului privind năucit.

– Cine e? M-a întrebat Ada în timp ce nările ei fremătau simţind mirosul străin.

Am tăcut un timp. Din fotografii, goală sau sumar îmbrăcată, în poziţii triviale, inocente sau provocatoare, o femeie tânără, păr roşcat, lung, numai bucle mă privea cu ochi mari de un verde misterios, nas fin, buze senzuale...

– Cine e?

– O babă nebună, am reuşit să spun.

Şi palma Adei îmi fulgeră obrazul.

– Mincinosule! A ţipat. Eşti un animal, un animal obsedat!

Aproape plângea de furie.

– Ai avut nesimţirea s-o aduci aici, în casa noastră. I-am simţit parfumul de când am intrat.

Parfumul!... Mirosul acela de tescovină şi tutun prost, plecase din cameră. In locul lui plutea o boare marină, amestecată cu iz  fin de flori exotice.

– Şi-a lăsat şi baticul aici, sigură că va reveni.

Ada îmi aruncă în faţă pânza roşie. Nici măcar nu încercam să mă scuz, să-i explic... Ce să-i explic!?

Ştirul sălbatic şi crocodilii

Ascultându-l deunăzi pe Răzvan Ungureanu la emisiunea lui Robert Turcescu de la B1, am realizat  că demersul său singular, e aproape imposibil în cacofonia politică de azi. Ca şi cum ar încerca să dreseze o colonie de crocodili, să se hrănească doar cu ştirul verde şi crud de pe câmpul mănos al patriei. Cât ar fi fost zăpada de grasă iarna trecută, cât praf din deşerturile africane ar fi adus ploaia primăvăratică, ştirul, ca plantă afrodiziacă folosită mai întâi de vechii azteci, nu are cum inlocui persistenţa mirosului de stârv din memoria cronofagă a crocodilililor ce se lăfăie, seară de seară în televiziunea mogulilor, ca pe plaja Nilului.

Degeaba profesoraşul cel viteaz a umplut pentru prima dată cisternele cu detergent ecologic de rufe şi le-a adus în faţa Casei Poporului, nimeni nu e dispus din generaţia lui, să spele podelele din lemn masiv de pin, îmbibate cu excrementele deversate pe holurile Casei Poporului, direct dinspre sălile de reuniuni ale grupurilor parlamentare.

Întors din concediu (se pare că a făcut ceva alpinism în California), junele Ponta dinpreună cu străjunele Crin, i-au luat crocodelului ăla mic al lui Voiculescu, ore de medditaţie transcedcentală, să-l pregătească intensiv pentru secţia maghiară de la UMF Targu Mures. I-au pilit colţii ca să poată să sfâşie la moţiune, dar insul s-a dovedit că n-are pic de aplomb şi a rămas să latre în toamnă, la clasa 0.

Poate că electoratului votant, ăla care se hrăneşte constant cu ştirul, untişorul şi urzicile tradiţionale, i-au plăcut ideile premierului. Poate ca rădăcinile mişcării de dreapta, trecute prin Colegiul Noua Europă al lui Pleşu, nu sunt atât de firave şi rarefiate. Poate că intelectualii se mai pot întoarce din ale străinătăţi, cu expertiză zoo-botanică, să dreseze colonia de crocodili. Poate...

Notă:

      Acest post garnisit de cuvinte cheie(ştir,crocodil,detergent ecologic de rufe), piratate din Wordtracker pentru îmbunătăţirea traficului, ar putea fi hrană pentru pasărea ceţii, nicidecum un pamflet...

A aparut Cafeneaua. Lectura placuta

Enlarge this document in a new window
Digital Publishing with YUDU

Cafeneaua literara nr 04. Click imagine sau linck

Cronica la Cafenea

Un film care merita sa fie vazut

 

          Am lipsit câteva zile de pe blog şi vreau să-mi marchez întoarcerea oferindu-vă de pe email-ul meu un cadou, pe care la rândul meu l-am deschis acum. Sper să vă stârnesc interesul. Click pe link

Asasinarea lui Nicolae Labis
 

Afrodita de Mizil

Picasso

Întorc un ochi electoral, miop, către kilometrul zero şi disting o mulţime pestriţă strânsă ciorchine pe cele două maluri ale Dâmboviţei. În spatele primelor rânduri de militanţi ce flutură eşarfe roşii, galbene şi portocalii, iniţiativa privată a dat drumul grătarelor cu mititei. Azi s-a dat liber de la Parlament, ca pe întreg teritoriul capitalei să nu funcţioneze legea picnicului. Fumul gros a acoperit banerul uriaş pe care ecologiştii l-au legat între doi plopi. Bine că nu se mai cunoaşte scrisul! Iar ne făceau ăştia capul calendar cu Montana lor Roşie! În spate, la Cireşica, poliţia călare şi-a pregătit urnele mobile şi se antrenează repetând exerciţiul de numărătoare a voturilor.

Dar de ce întârzie candidaţii? Tot mai agitate, privirile scrutează încrezător în amonte către Lacul Morii. Şi ca la un semnal, se pornesc uralele din toate piepturile. Electoratul scandează o odă a bucuriei, încurajând sacadat, fiecare democraţia lui.

Pe culoarul unu Chiliman şi Paleologu dau din coate în aceeaşi canoe. De pe doi, generalul Onţanu saluta regulamentar mulţimea, cu mâna la spate. Pe trei, încă viu, Robert Negoiţă fâlfâie nişte panglici colorate, însoţit de marjoretele de la Jean Monnet. La patru, sărind agil din barcă-n barcă, Piedone face bezele precum papagalul la teatru. Pe culoarul cinci, Vanghelie ca un Adonis trage la rame cu Miss Afrodita de Mizil, iar Prigoană, copil, strânge în braţe grijuliu semnul lui electoral, pe căţeluşa – Puşa.

Nu-l văd pe doctor! Ba da, apare plutind undeva după soare, suspendat pe o parapantă. Se zice că Mazăre i-ar fi vândut Ponta (pontul), ca pe-o poantă.

Mă frec la ochi oftând către durere.

De ce-or fi primărind, doar hahalere!?

PUSA, catelusa pierduta (lost dog). Autor: RAZVAN ONOFREI
    
  Vezi  mai multe  video    din   animale

Noul roman albastru _ fişe

Fugise din ţară imediat ce s-a stricat Caritasul. Invenţia diabolică ce stârnise isteria celor mulţi, dornici de înavuţire prin metoda simplă că „de-aia s-a făcut revoluţia”, să-ţi pice nu-i aşa, bunăstarea din cer. Prăduise câteva mii de năpăstuiţi aşzaţi la coadă de bună voie să-şi doneze bruma de averi pe listele de subscripţie, ca să devină peste noapte acţionari capitalişti.

Tocmai îşi pierduse slujba de la securitate, fiind renumit prin chiolhanurile şi scandalurile ce prejudiciiau faţada şi aşa şifonată, pe care domn profesor Măgureanu încerca s-o repare, spoind-o cu bidineaua. I s-a tras, atunci când în biroul comandantului Constandache, a pătruns o cioardă de ţigani revoltaţi că domnul căpitan i-a înşelat, încălcând nu ştiu ce înţelegere parafată în restaurantul Muntenia. Purtau la ei ca pe un trofeu legitimaţia nefericitului ofiţer, aflată-n păstrare, obligat să admită cu acel prilej, că statura s-a îndesată ce se rostogolea  în plină stradă ca un butoi dogit, lăsând în urmă un miros specific, nu cadrează cu noile principii ale instituţiei în curs de reabilitare.

S-a înscris în barou câteva luni, până când boemul petrecăreţ s-a gândit că nu i-ar sta rău, cu intuiţia şi simţul lui organizatoric dezvoltate la secu, să devină înger şi să ia în mână hăţurile unei intreprinderi de înşelătorie publică, dintre cele multe ce răsăriseră ca ciupercile după ploaie.

Şi-a tras firmă capitalistă, Philadelphia – nu era timp de sediu, zgârie-norii urmau să traverseze oceanul mai târziu  – în două barăci de şantier, rămase părăsite la marginea oraşului, în câmpul de lângă Sala Sporturilor, împrăştiind zvonul că americanii au venit în sprijin cu fonduri pe care domnul căpitan le va gestiona, cum ştie el mai bine, pentru acţionariatul înghesuit ordonat să se înscrie pe listă, ca să-şi inmulţească de opt ori veniturile.

Practic cred că aici s-a greşit (una dintre greşelile tinerei noastre democraţii), când s-a ales optul ca cifră exponenţială. Eu zic, dacă s-ar fi ales cifra şapte (şapte minuni... ne-am dorit prea mult!), altfel ar fi mers lucrurile şi s-ar fi scris istoria. Aşa, bietul căpitan, dupa câteva săptămâni a trebuit să se retragă fugind cu banii şi oprindu-se direct în America, probabil că în Philadelphia. Şi-a luat cu el şi ştampila. 
Se pare că ştampila nu l-a ajutat prea mult pe pământ american, căci după ce şi-a tocat mărunt capitalul, e destul de scumpă viaţa pe-acolo, îl regăsim la un moment dat în haine ponosite la poarta ambasadei Romaniei, întrebând insistent pe unul de-al lor, oficial american, din greşeală, cum poate să dea de colonelul Mugurel. Care „colonel”?... că Mugurel n-are cum, Mugurel...  îl ştia, consilier diplomatic.

Şi uite-aşa i-a stricat cariera amicului, ăsta fiind obligat să revină la Bucureşti, că doar ne angajasem ca ţară, să schimbăm vechile obiceiuri.

Mă interesa istorisirea lui V. stând pe bancă în faţa teatrului, sub razele blânde ale soarelui primăvăratic, tot mai atent din momentul când am simţit că el vorbea de personaje cu care mă intersectasem în Dosarul Albaştrii.

– Azi m-am întâlnit cu Mugurel după mulţi ani, nu l-am cunoscut şi-a lăsat barbă, are casă în Bucureşti. A pierdut la pensie în jur de 10 milioane, i-au rămas 40, din cauza vorbelor acelora care i-au întrerupt cariera. N-a fost cum îmi ziceai tu, niciodată, consul, ci doar „consilier”

Gândesc albastru, am 10 milioane pensie. Eu cât oi fi pierdut?...

Sâmbăta lui Lazăr

               Mamei mele aceste rânduri

Maria, sora Martei era cea care i-a şters picioarele Domnului cu părul ei lung ca iarba necosită şi i-a dat cu mir. Pe fratele lor îl chema Lazăr. Locuiau în Betania, nu departe de Ierusalim şi la ei poposea ades Mântuitorul în tihna unor frumoase clipe, căci cei trei se potriviseră în inima lui. Se spune că tatăl lor ar fi fost chiar fariseul Simon în casa căruia s-a săvârşit Cina cea de taină, nimic nu poate fi sigur înainte de a se fi înstăpânit credinţa.

Bolnav, Lazăr s-a stins şi surorile I-au trimis vorbă. A ajuns la patru zile după înmormântare într-o sâmbăta însoţit de ucenici pe care-i luase cu el ca să creadă. Le-a spus: „Prietenul meu Lazăr, numai doarme! – şi îl voi  trezi din mormânt!. Cel ce crede în Mine chiar dacă va muri, va trăi!”.

A dat piatra de pe mormânt la o parte şi a tunat cu glas mare: „Lazăre, vino afară!”

 Şi a ieşit Lazăr afară legat la mâini şi picioare şi înfăşurat în maramă. „Dezlegaţi-l şi lăsaţi-l să meargă!  Şi au crezut, cei mulţi care erau acolo, văzându-l pe Lazăr cum merge.

Mai târziu, la urgisirea creştinilor când Sfântul Ştefan, unul dintre ucenici a fost omorât cu pietre, l-au căutat şi pe Lazăr – cel înviat din morţi – ca să-l omoare, dar el fugise împreună cu surorile lui în Insula Cipru. Acolo l-au găsit Sfinţii Aposoli Pavel şi Barnaba în prima lor călătorie misionară, hirotonisindu-l episcop.

Se zice că după ce a fost înviat din morţi în sâmbăta aceea, Mântuitorul a uitat să-i aducă înapoi şi zâmbetul, pe faţa. Cât timp fusese mort în acele zile, văzuse iadul.  

Lazăr ar mai fi trăit 30 de ani.

Ruşinică nea Mitică

N-am mai abordat de mult, care va să zică, subiectul la rubrica Vuvuzele. E momentul, căci a venit Iepuraşul de Paşte cu sechestru aproape DeNeA Mitică, la Ligă. Oracolul, terestru de la Bălceşti, pentru cine cunoaşte dintre Mireni, a pus-o de Mămăligă. A fost prins, în sfârşit, pe picior greşit, când şi-a dat cu stângu-n dreptu’ tratându-i de Mititei pe Olteni: „Nişte derbedei!”. N-a nimerit-o ăl mai Mare dintre Mitici sau ăl mai Mitic dintre Lichele cum vrei să-i zici, maestru în Şuşanele.

Zice nea Mitică, cu Şarm din umbra unui Jandarm:

„Măi fraţilor la mine la Ligă, când vor veni Procurorii nu le dau Mămăligă, ca Infractorii, le pun pe masă Cozonac şi de-aia Grasă de Cotnar în pahar de cristal. N-au ei curajul să-nchidă Fenomenul, că e bal, se Ştie!! Le pun banda cu refrenul, Mitică la brutărie!

Fotbalul fără Mitică e ca o Curvă fără Ruşinică...

Masla lui Che. Note de lectura

            Editura Eubeea. 2011

Aşezarea între coperţi de carte ale unor reacţii scrise la evenimente, fie şi sub forma unor pamflete care au făcut deliciul cititorului de ziar sau de blog, este cu siguranţă un risc asumat. Una e să descifrezi clipele şi atitudinile la locul faptei, cu laba de urs în geantă şi alta să dai perenitate şi suflu unei aventuri trecătoare, inevitabil cu locuri comune şi final previzibil.

Mărturisesc, atunci când Virgil mi-a dat Masla lui Che, colorată de Ilie Chelariu în 2011, la editura Eubeea, s-o citesc şi să scriu despre ea, am luat-o fără nici o reţinere şi cu multă curiozitate, eu însu-mi fiind curtat de oarece gânduri de a intreprinde un demers asemănător.

Puţine sunt posibilităţile unui pamfletar să te ţină aproape de produsele sale, asezonate tendenţios după gustul său.

Dacă un bucătar(am ales bucătarul doar pentru ca rimează cu pamfletarul), poate perpeli în foc un pui de găină muindu-l în mujdei de usturoi, îl ajută vinul bine ales să ţi se pară masa copioasă.

În politică, pamfletarul trebuie să lucreze cu animale mari, scârboase şi greu de digerat de care nu poţi lua distanţă şi a căror grohăituri te însoţesc, dimineaţă, prânz şi seară în mocirla şi circul televiziunilor. Greu de potrivit mirodeniile, bruma de umor cât ar fi de suculentă nu ajunge să nuanţeze propriile consideraţii şi convingeri, formate deja în mintea consumatorului de sticlă(TV in loc de vin). Cu ce să-l mai surprinzi şi să-i stârneşti interesul.

Lui Ilie Chelariu îi reuşeste, atunci când ia distanţa cuvenită pentru că limbajul are savoare şi pigmentează tablourile, îngroşând după caz, sau apelând la subtilităţi, în caragealescul de trei parale al momentului pe care-l parcurgem.

Foloseşte adesea în textul său stilizări memorabile, adevărate definiţii care-ţi rămân agăţate de memorie ca nişte piercinguri. Nu uită să le pregătească o intrarea cât mai plastică, plasându-le firesc într-un context general, cu stăpânirea de sine a unui om cultivat care, să zicem, a călcat într-o balegă. Să dau un exemplu:

În SUA, anual se organizează o competiţie pentru cea mai bună definiţie a unui termen contemnporan. Pentru 2010, acesta a fost political correctnes. Iată câştigătorul(şi urmează definiţia): „ Corectitudinea politică este o doctrină cultivată de o minoritate delirantă, ilogică şi promovată rapid de mass-media oficială lipsită de scrupule, care susţine că e întrutotul posibil  să apuci o bucată de căcat de partea curată”.

            Să mai extragem la întâmplare câteva definiţii:

Diplomat _Se zice că un diplomat este cineva care-ţi poate spune să te duci la dracu’ în aşa fel încât să aştepţi cu nerăbdare călătoria.

Berceni _ E adevărat că Berceni e un cartier proletar, de blocuri, în care o bună parte din populaţie crede că Guţă e mai tare ca Pavarotti, Bethoven e un câine mare, iar Berceanu un constructor de autostrăzi...

          Onoarea unei doamne _ stă în tăcerea unor domni

          Viaţă _ Asta-i viaţa, e grea da’ trece!

Sindicat _ Sindikaka trage apă.

          Firmă _ Doi inşi şi-un laptop.

Popor inundat _ Electorat lacustru.

Primim fără îndoială sfaturi pe gratis, vorba vine gratis, că n-o să te-apuci să dai banii în ani de criză pe cărţi! Te poţi aciui pur şi simplu pe lângă redacţia vreunei reviste, mai lipeşti un timbru ceva când se expediază la cei aleşi Cafeneaua literară şi poţi căpăta, din când în când, câte-o carte din cele trimise la redacţie; „Ia-o şi citeşte-o Ionescule, poate faci şi-o cronică!” Primim deci sfaturi deosebit de utile care ne îmbogăţesc :

          Nu te certa niciodată cu un prost, că te aduce la nivelul lui şi te bate cu experienţa.

Când pui brânză într-o cuşcă de şoareci trebuie să laşi loc şi pentru şoarece.

          Dacă eşti bou şi nu vrei să zbori, e bine să ţii minte că ai coarne nu aripi.

          Mai sunt şi altfel de consideraţii:

          Dar stimate cititor, între ciorba de urzici şi mâncarea de leurdă, să-ţi dăm şi o veste bună: guvernul român a promis că va asigura slujbe pentru toţi şomerii pe perioada crizei financiare! A uitat însă să anunţe că ele vor fi oficiate de preoţi... Sau:

          Parcă pentru a ne aduce aminte că dacă eşti călare pe un gard ai puţine direcţii de ales, meteorologii perfidului Albion ne-au prezis că, la iarnă, guvernul şi încălzirea globală au să ne-o tragă la gigacalorie de-or să ne sară gradele din termometre şi din portofele... Nu-i nimic, noi rămânem consecvenţi:

          În ţara asta, unde mama alegătorilor tâmpiţi este veşnic gravidă.

          În timp ce nişte oameni care vorbesc o alţă limbă, dar nu se aud din cauza unor drujbe pornite, cară scânduri din decorul ţării.

          Inevitabil nu puteau lipsi din tainul acestei cărţi bancurile, reproducem doar câteva lăsându-vă plăcerea de a le descoperii singuri la lectură.

Zice un banc, că diferenţa dintre un politician şi un hoţ e că pe primul îl alegi tu ca să te fure, iar al doilea te alege el pe tine.

În 2014, la Constanţa pe pasarela unui vas ce va pleca în jurul lumii:” _ Domnu’ preşedinte, cum a murit Românica?” „_Nu ştim încă. Tot ce ştim e că la autopsie s-a zbătut mult!”

Fără îndoială sunt şi platitudini, pagini întregi la care se putea renunţa după gustul meu, dar atitudinea civică a contat mai mult se pare decât pretenţiile estetice şi simţul artistic, sfânta mânie a lui Ilie Chelaru a ieşit în stradă să protesteze cu Masla lui.