Gând

Fericirea e

ca un animal de pradă

care pândeşte

dar nu te-atinge

ca să nu-i simţi

ghearele

Madinga si Mungiu. Ce scoatem în lume

Ce scoatem în lume!? In alb si negru.

După dealuri. Subiectul acela cu preotul de la Tanacu a venit de după dealuri, dintr-o văgăună a sufletului. În numele credinţei conform bunului obicei al pământului, contemplăm, lăsându-ne înfrânţi de limitele omeneşti. Mungiu a venit cu truda şi încăpăţânarea de a înţelege esenţa tragică a condiţiei umane. După „Patru, trei, doi” nu putea să facă altfel.

Nu am văzut După dealuri, nu am citit nici cartea  care a stat la baza scenariului, dar parcurgând ecourile din presa străină, faptul că filmul la prezentare a fost şi hulit(părând pe anumite porţiuni cu lungimi), şi aplaudat, şi inconfortabil, mi-a dat siguranţa că echipa de români de sub comanda celui mai matur dintre tinerii mari regizori europeni, român şi el, putem spune, a făcut şi de data asta o trebă bună. Aparatul de filmat a concentrat în cadrele îndelung studiate, dincolo de imagini, tot ce putea pătrunde în întuneric cu lumină scormonitoare.

Dar să revin la lungimi. Ce îţi oferă viaţa – egal cu sine, în afară de ea însăşi – potrivit la măsură ca să nu pară prea dureros!? Prea nedrept, prea cenuşiu ca să nu fie negru – când e adevărată!?. Rochia albă de mireasă, o porţi o zi şi poate nici atunci în deplină strălucire.

          La Canes, Mungiu a dansat cu două mirese. Cristina Flutur si Cosmina Stratan

Madinga. La Baku azerii au cai de rasă şi mult petrol. (E drept nu ţâşnind pe străzile străvechii metropole). Anul ăsta şi-au permis şi Eurovision.

Să-i scoţi din case şi din tradiţiile lor nemişcate de secole pe azeri cu Costi Ioniţă în birja lui vopsită strident(măcar de-ar fi fost o sanie cu zurgălăi şi căluţi de-ai noştrii!), în care Madinga slobozeşte într-o păsărească străină un ritm de manele, mi se pare o impietate de-a dreptul. Oricât au dezbrăcat-o pe focoasa Madinga pe scenă şi cât s-a-ncins alaiul (era frumoasă nu zic nu!), la miezul nopţii când a fost să fie baiul, azerii n-au vrut să fure mireasa

          La Baku, azerii n-au furat mireasa!

          Ce scoatem în lume!?

Mitul fericirii

Preluare Centrul Cultural Pitesti

E greu sa te desprinzi de Lolite si de stolul de vrăbii

                  

                            Moto: Întotdeauna se întâmplă ceva peste puterile mele.

Virgil Diaconu

Trebuie să-i mulţumesc bunului meu prieten Virgil Diaconu pentru că mi-a făcut onoarea unei cronici aplicate şi pertinente în paginile revistei sale Cafeneaua literară. Acelaşi product, rezultat ca urmare a bunăvoinţei dumisale, a avut amabilitatea să-l pună în operă şi la Biblioteca Judeţeană cu ocazia lansării cărţii mele de poezie Bursa îngerilor, în ropotele de aplauze ale asistenţei şi sub privirea tâmpă a unei june, viitoare Lolită ce se lăsase prinsă de vraja glasului cald şi întorsătura delicată a frazei maestrului.

Limbajul analitic la obiect şi unele citate din cronică denotă întradevăr faptul că lectura cărţii a fost dusă cu stoicism până la capăt (mă simt copleşit!), însă din păcate lipsa punctuaţiei din poeziile mele(vina mi-o asum.), l-a ţinut pe drum, cred, într-o continuă alergare. I s-a luat respiraţia şi concentrat să caute  semafoarele,  n-a mai văzut peisajul. Pierdut în trafic s-a enervat profesionist ca un şofer de tir şi-a început să înjure otova: poliţiştii de la circulaţie, pe securişti, pe jandarmi şi poeţii trişti fără punctuaţie, de jure. 
       Maestre, ne ştim de 40 de ani, puteai s-o laşi dracului de Bursă deoparte, nu mă supăram! Criza asta a grecilor ne-a agitat pe toţi.

(Dar dacă în mărinimia lui ,gândesc, a vrut să producă în jurul cărţii un mic scandal şi nu ştiu eu să apreciez bunele intenţii? Sau dacă a vrut să-i facă vânzare editorului Călin Vlasie, poate că e pe mână cu el!...)

Eu îl înţeleg pe Virgil, bunul meu prieten. Trudeşte singur la o revistă (de ce-o fi singur?), de ani buni îşi elaborează Poetica singurul tom de estetică a poeticii (sale), cred, a rămas singurul luptător cu stihiile post moderniste, singurul poet social, singurul critic adevărat (dă cu Cărtărescu de pământ şi în numărul ăsta al Cafenelei, nu contează că acelaşi articol l-a mai trimis la cinci reviste). Singur împotriva tuturor.

Îmi pare rău maestre, îmi vine greu s-o spun, dar din înălţimea turnului unde bat doar cetele tale de vrăbii iartă-mă, n-ai înţeles nimic. Am să pun aici semnele de punctuaţie într-un tablou, ia-le, aşează-le unde trebuie şi citeşte cartea din nou. 

Sau mai bine nu! Hai să citim împreună din versurile tale că acelea (aici ne potrivim), ne plac la amândoi.

„Copacii din grădină se dau cu capul de pereţii casei.
Şi eu mă închid în camera mea.
Nici n-am văzut când m-am lovit de cana cu apă.
De cana cu apă, din care se vede bine că a băut cineva…”

Da să şti maestre, stai liniştit, n-am băut eu apa din cană!... Un artificiu desigur neconvingator.
În continuare cronica:

Scris de VIRGIL DIACONU

O poetică eşuată Citeşti o carte „de versuri” şi te întrebi dacă ea este în acelaşi timp şi o carte de poezie… Şi, dacă da, prin ce anume te convinge autorul de acest fapt? Cum şi-a compus el textele care te-au determinat pe tine să recunoşti că producţiile lui sunt poezie? Aceste întrebări îi pot fi puse oricărui poet şi, desigur, şi lui Ion Toma Ionescu, autorul cărţii Bursa îngerilor, apărută la Editura Paralela 45, în 2012, anul Revoltei care a schimbat vechiul Guvern PDL cu noul Guvern PDL, deci cu dobermanul de la SIE. Anul când dobermanul a fost dat jos la rândul său din fotoliu de către opoziţie. Tehnica poetică a lui Ion Toma Ionescu este relativ simplă: el decupează din real, îndeosebi din natură şi existenţă, aspecte, scene, fragmente, clipe, pe care le asamblează într-o altă ordine, într-o logică ce face ca textul său să fie marcat uneori de o anumită îndemânare combinatorie şi, de cele mai multe ori, de fragmentarism. Autorul pare că se inspiră din tehnica lui Hieronymus Bosch, care îşi compune tabloul din mai multe tablouri/secvenţe. Textele sale amintesc deopotrivă de tehnica filmului, care pune cap la cap scene distincte. Iată în acest sens Natură moartă: tuşe albastre cu iz vineţiu adumbrind pânza în lumina ştearsă iedera arămie mângâie zidul lung ca un lujer cuţitul scrijeleşte scoarţa copacului linişti răpuse zvon de culori năvălind ca un stol de sturzi pe şevalet inima (de stârv) a artistului pulsează surd Un imaginar sărac Tablourile sau colajele pe care le compune Ionescu sunt, prin viziunea lor, cuminţi, fără explozii imagistice. Un eu calm, neutru, uneori absent din lucrare, o fiinţă discretă şi mai ales devitalizată ne însoţeşte peste tot. Paşii iubitei sunt „furişaţi”, sunt „ca o adiere de pleoape” (p. 9), cuvintele-s „de mătase”, oamenii sunt smeriţi („oameni smeriţi”, p. 14), „tinereţea îngână lumină lină”, oamenii au „feţe pustii”, privirile sunt în gol, „vieţile s-au scurs”, durerile sunt ascunse sau înfrânte. Alături de această lume fără nerv, viziunea nu sare nici ea din pagină şi nu răstoarnă steaua, iar personajul compunerilor care joacă la bursa îngerilor este (nimerit spus!) „cu strigătul în lanţ”. Un imaginar sărac îl determină pe autorul Bursei… să folosească versul scurt, vers care numără în medie două cuvinte. Ionescu ne oferă şi texte ale căror versuri au un singur cuvânt, iar dacă ar face o regulă din ele, zece cuvinte scrise de autor ar echivala cu zece versuri, iar 100 de cuvinte ar însemna 100 de versuri… Un adevărat poem mamut! Oricum, cu versuri compuse din două cuvinte, autorul reuşeşte să „acopere” mai repede paginile cărţii. Când imaginaţia nu te dă afară din casă, găseşti soluţii. Ce muzică interioară mai pot avea versurile în două cuvinte, este uşor de bănuit. Limbajul cărţii este predominant literal, denotativ, aproape lipsit de imagini poetice. Lirismul potolit, teşit, aplatizat, redus la tăcere ne arată că autorul (eul poetic) este eliberat de visuri, proiecte, frământări, tensiuni, catastrofe. Eul poetic nu este impresionat de nimic şi nu impresionează cu nimic. El nu sângerează şi pare să atingă idealul vechiului înţelept chinez: acela de a fi „simplu ca un lemn nelucrat”. Nu de dureri surde este vorba în aceste texte, ci de lipsa durerilor, a tensiunii afective, ideatice sau existenţiale.   Fără punctuaţie… Nu înţeleg motivaţia pentru care autorul, spirit de factură clasică şi aflat pe calea unei modernizări care îl strânge pe la încheieturi, exclude din textele sale punctuaţia. Ionescu nu are nevoie de punct sau de virgulă, de semnul mirării ori de cel al întrebării. Să înţeleg că el nu are imperative? Sau că nu are – în textele sale – întrebări? Dar Ionescu vrea să fie hipermodern şi renunţă la semnele de orientare în limbaj. Nu cred că poetul trebuie să atragă atenţia, să ne uimească tocmai prin lipsa punctuaţiei. Prin lipsa punctuaţiei el se face mai degrabă neînţeles şi îşi alungă potenţialii cititori. Noroc că autorul Bursei… a păstrat totuşi două din vechile şi prăfuitele convenţii ale scriiturii europene, şi anume scrisul de sus în jos şi de la stânga la dreapta… Îngeri de pământ. Îngeri ţapinari şi îngeri gardieni O problemă pe care o pune placheta Bursa îngerilor este aceea a îngerilor… Este, în aceste texte, îngerul o fiinţă de-a dreapta Domnului, este el fiinţa nevăzută care ne însoţeşte şi apără, „dublul” nostru ceresc (Pleşu), postura metafizică a eului nostru? Este acesta un mijlocitor între noi şi Domnul? Îngerul Bursei… nu are nimic metafizic. Îngerul lui Ionescu apare în cele mai real-realistice contexte: îngerii lui pot fi ţapinari („îngerii ţapinari”, p. 32), pot fi asfaltatori, pentru că „îngerii toarnă asfalt” (p. 45), schiori („îngerii pe schiuri”, p. 53), ei „se bat cu perne” (p. 54), se adună într-un „norod de îngeri” (p. 17) şi, în fine, surfesc…, pentru că autorul ne vorbeşte în două rânduri despre „un lanţ de îngeri surfând” (p. 61 şi 66). Sintagma „îngeri surfând”, pe care fireşte că nu o poţi citi decât în cartea lui I.T. Ionescu, nu cred că există în limba română. Iar dacă în postura de poet pe care o încearcă autorul are „tot dreptul” să născocească „îngerii surfând”, mă întreb cât de semnificativă poetic şi cât de izbutită fonic este această secvenţă lexicală în gerunziul prin care ni se transmite.   Nu voi omite, fireşte, nici îngerul care în textele lui Ionescu apare cu funcţia de gardian – „îngeri tăcuţi gardienii” (p. 65) –, ca dovadă că postura metafizică a îngerului cu care ne-a obişnuit Cartea Sfântă, angheologia, textele sacre sau cele patristice a fost cu totul depăşită şi că revoluţionarii din Piaţa Universităţii nu au de ce să se teamă: gardienii care îi snopesc cu bastoanele de cauciuc după ce au plecat camerele de luat vederi sunt nişte îngeri. Într-adevăr, nişte îngeri! De ce titlul Bursa îngerilor şi nu altul? Dacă îngerii lui Ion ar fi avut o aură metafizică, atunci titlul Bursa îngerilor ar fi avut o semnificaţie, înţelegând că fiinţele serafice au ajuns să fie jucate la bursa oamenilor muritori... Dar cu îngerii de pământ, antiteza e spulberată şi golită de poezie. Titlul plachetei rămâne astfel doar un titlu care sună bine şi fără acoperire în carte. În afara lumii şi a poeziei de azi În cea mai mare parte a lor, versurile lui Ion Toma Ionescu nu sunt afectate de lumea în care autorul trăieşte. Este nemulţumit acesta de ceva? Protestează el pentru ceva? Trage de urechi democratura sau nomenclatura de azi? Nici vorbă! S-ar putea ca în percepţia şi înţelegerea sa totul să fie perfect, de vreme ce nu are nicio reacţie. Nimic din sufletul şi tensiunea zilei, din aşa-zisă „viaţă de azi” ori din spiritul acestor vremuri nu răzbate în discursul său. Dar trebuie să recunoaştem că autorul modern/postmodern nu are obligaţia să dea corp poetic unor teme anume şi nicidecum să redea fidel, mimetic realitatea! În acelaşi timp, este adevărat că după tematica pe care textele autorului o propun şi dezvoltă, acesta este evaluat. Pentru că una este să scrii despre natură, să „pastelezi” la nesfârşit textul, şi alta este să îţi pui problema fiinţei tale destinale sau să ai nerv social, să spunem. Fac această remarcă în contextul în care Ionescu, altădată albastrul care a dat de furcă Securităţii cu proiectele, credinţele şi visurile lui, dovedeşte acum că a uitat totul şi că fiinţa de atunci a fost redusă la tăcere. Credinţele, visurile şi tulburările lui nu se mai văd. Realitatea pe care o pune în vers Ionescu este… desprinsă de realitate, mai bine spus de spiritul realităţii. El scrie atât în afara lumii de azi, a spiritului ei, cât şi a poeziei împlinite de azi. El scrie într-o altă epocă istorică şi poetică – undeva pe la 1800. Oricum, el nici nu s-a contaminat de spiritul poeziei moderne, nici nu l-a contaminat pe acesta cu nimic, de vreme ce poezia modernă nu are nimic de câştigat din textele pe care autorul de azi le semnează. Ne referim, desigur, la versurile din prima secţiune a cărţii, pentru că cele din cea de a doua secţiune, postmodern intitulată Lumea văzută de Ion. Împărăţia PA, este, prin cele zece texte ale ei, proză curată. Mai precis, acest al doilea ciclu se constituie din mici povestiri cu tâlc, salvate în general de pe blogul său. Toate aceste proze sunt rupte „în versuri” pentru a sugera că proza pe care autorul o scrie nu este proză, ci poezie. Un artificiu desigur neconvingător.

HERCULES PONTA LA ZEI. Miturile realitatii.

În desfrâu cu o muritoare, Zeus a avut un fiu, pe Hercules. Ca să-i dea puteri, dincolo de cele omeneşti, a imaginat un plan. I-a turnat Herei, soţia sa, 10 picături de valeriană într-un pocal cu vin Lacrima lui Ovidiu şi a adormit-o. I-a descoperit apoi sânul doldora de laptele vâscos al zeilor şi a adus pruncul să sugă. Hercules, colţos de mic şi înfometat, deh durase ceva timp până când prin mângâieri dibace şi glas mieros, reuşise s-o adoarmă, abia scăpând de poftele stârnite în trupul ei cam stătut;  cum ziceam, Hercules a muşcat ţumburucul de la ţâşnitoare şi Hera tulburată s-a trezit aruncând cu oroare pruncul străin de la sân.

Grosul laptelui a spoit cerul născându-se atunci Caleea Lactee. Un strop rătăcit a căzut pe un câmp mănos şi din el a înflorit Crinul, liberal, albastru şi frumos. Când muritorii de jos s-au uitat mai bine, au văzut un firicel mititel de ştir, o buruiană subestimată, comună, încercând să se caţere şi să se conserve în umbra Crinului şi ăstuia micu i-au zis Daniel. Acu, dreptu-i că Felix, grădinarul Antenelor i-a tot turnat la rădăcină lapte de măgăriţă şi făină de oase, dar tot mic rămase.

Aici se termină legenda, dar povestea abia începe. Crescură cei trei feciori ca fraţii: în pace, bună înţelegere şi sondaje, patru ani în opoziţie cât alţii în zece şi complotiră că ar fi momentul să se împuternicească vârtos şi să-l dea jos de pe cal pe ăla care făcea serviciul, cu DEX-ul în buzunar, dându-se intelectual.

Se înţeleseseră dinainte: Crinul să fie – preşedinte (ceva mai târziu), ăla micu – cu de-ale gurii pe felie, până rămâne pustiu la ministerul agriculturii şi pentru că Hercules ponta şi la zei (subsese la sânul Herei, deh!), notară într-un registru, el să se ocupe de ahei ca prim ministru.

Zis şi făcut! Au purces urgent la comploturi şi câtă frunză verde cumpărară voturi, în parlament.

Totul a mers ca pe roate, ţara fericită s-a dat pe spate. Serbările nu mai conteniră şi, odată leul nu mai respiră!...(Europa nu se miră.)

Nu contează! Hercule e tot optimist şi mândru lansează săgeţi otrăvitoare. Doar Crinul de la un timp parcă nu mai dansează, s-a ofilit de prea mult soare, pare cel mai trist dintre geţi într-un Olimp cucerit.

Retras într-o barcă, pe mare, nu mai doarme, n-are glas n-are stare.  Fără inamic, el, ca preşedinte...n-are arme, n-are nimic!

Ca, preşedinte, poţi conta că Ponta, ţine minte?...