Carstoiu, Martha şi proverbele

           Ascultam aseară la B1, cu Ion Cârstoiu rezumând în emisiunea Ultimul cuvânt, cum doi boschetari au violat-o pe Românica, nu într-un şanţ ci în plin parlament sub cupola Casei Poporului, în ochii bulbucaţi ai senatorilor şi deputaţilor, isterizaţi în galerie de poftele stârnite de nurii dedzgoliţi ai tinerei femei, cu televiziunile şi camerele de luat vederi chemate să transmită partida în direct pe toate canalele.

          Senatorul Voicu şi mulţi alţii ca el, au vrut să sară peste bănci şi-au arătat pumnii şi nemulţumirea ameninţător către justiţie şi preşedinte. Câte valenţe ar fi căpătat spectacolul, dacă nu s-ar fi consumat atât de repede şi, dacă Andreea Martha nu ar fi fost reţinută în procesul de proxenetism. Ea, desigur, ar fi putut organiza cu alt fast şi strălucire momentul, de nu s-ar mai fi uitat Europa atăt de urât la noi.

          Îţi dau un sfat maestre, poate că la Găgeşti nu s-a auzit proverbele:            

          „Când treci prin ţara orbilor închide şi tu un ochi!”.

          „Numai un pic nu-i bine şi iară-i rău!”

          După Referendum, eu zic, prima prioritate nu pe Năstase să-l scoatem de la puşcărie, ci pe Martha, doar ea ne mai poate unii.

Litera visului

Lumea văzută de Ion I

Publicat Revista Arges nr.07. 2012

Litera visului. Fragment.

Ion Toma IONESCU

După-amiază liniştită. Plimbare fără ţintă printre formaţiunile de blocuri noi, cu puţine spaţii verzi amenajate. Dominante în cadru, terenurile virane răscolite de cauciucurile basculantelor, cu răni încă vii, supurând cărămizi şi cabluri groase de sârmă ce subliniază graba şi neglijenţa celui care a cusut operaţia. N-a fost timpul material suficient să se cureţe şi să se îngrijească locul, ca să poată fi aplicat pansamentul steril.

În faţa mea, un scriitor cunoscut al urbei sprijinindu-se în baston, profesor, pensionar ca şi mine, uşor grăbit să iasa din cartier spre o margine. Cartierul Trivale e aşezat pe un deal deasupra pădurii şi se intră în el din partea opusă, după ce ai urcat coasta, lăsând cumva în stânga Stadionul Dobrin şi Cimitirul Eroilor pe lângă clădirile fostei unităţi militare de tancuri care se interpun orizontului. Acolo e multă verdeaţă, dar gardul înalt nu-ţi dă voie să admiri priveliştea. Dupa clădiri, şoseaua trece continuindu-si drumul spre Dragăşani.

Spre acea margine a cartierului ne îndreptăm, acolo unde domină azi o biserică nouă ridicată cu ajutorul contribuabililor cu dare de mână din cartier şi nu numai.  Cunosc unul, patronul Editurii Pământul, cel cu concursul de proză modernă, şi el şi-a lăsat obolul aici pentru liniştea sufletului de după, trăitor la Smeura într-o vilă cu multe camere... Nu ştiu, n-aş vrea să supăr, filozofez. Trăieşti aşa în spaţii succesive, ca-ntr-un tren, mai multe vieţi? Părerea mea, tot una! Şi aia care e, ţi-o risipeşti deschizând uşi şi n-ai măcar cum te muta zilnic din cameră în cameră, ca să schimbi sau să împărtăşeşti perspectivele.

Mi-a spus un ţigan după ce şi-a ridicat palatul, în prima noapte nu l-a luat somnul, a doua zi şi-a mutat înapoi cortul în curte, iar în living, ca să-l întrebuinţeze şi-a băgat caii, drept e, o mândreţe de cai.

În acea margine m-a scos omul meu cu bastonul, cel de care mă legase inconştientul cu fire nevăzute, în după amiaza ce se arăta a fi plicticoasă până atunci...

Un grup de oameni, mai degraba ciudaţi, strânşi pe locul de azi al bisericii, discutau liber, ca-ntr-o adunare a unei congregaţii, despre poeziile samizdat citite inainte de a ajunge noi. Din păcate, n-am prins lectura tânărului V D, alesul acelei zile, înalt, slab, cu ochi afundaţi în orbite. Omul meu se salută cu toată lumea în timp ce-l ascultă afabil pe Jean Voiculescu, profesorul inconfundabil ce dădea din mâini, cu gesturile lui repezite ce se zbăteau fluturând ca aripile unei păsări al cărei tril îngâtuit se stropşea într-o răguşeală dramatică. Ascult şi eu, trecător rătăcit, câteva minute, pertinenţa retorică plină de substanţă pe care nu avea cine să mi-o traducă. Sunt sigur că dacă ar fi dorit să scrie notele critice, nervos cum era, mâna lui tremurată ar fi rupt mai întâi vârful, după care corpul de lemn, strivind creionului chimic şi aruncându-l cât colo, împreună cu cocoloaşele zdrenţuite de hârtie.

Astfel s-a pierdut pentru posteritate marea lui operă critică. Un dezastru natural, un vulcan fără îndoială activ ce scuipa împrejur magma în stare brută a comunicării pe care n-a apucat s-o cerceteze nimeni.

Se întâmplă să-l urmeze la cuvânt un grai gângurit. Nici acolo n-am înţeles mare lucru, dar Ludmila Ghiţescu, poeta trasfug, reintegrată sub dealurile cu pomi fructiferi ale Argeşului, cu origini basarabene, totdeuna se străduia să împace pe toată lumea în puţinele ei cuvinte într-o română uşor stâlcită, pe care şi le alegea cu greu din bagajul rusesc cu care trecuse, copilă fiind, fugind de represalii cu un curaj nebun, graniţa. Am înţeles doar că „i-au plăcut vrăbiile şi, tânărul samizdat promite că poate fi un bun păsărar”. Pun ghilimelele în confuzia creeată în timpul curent de un plagiat celebru, să se ştie că i-am pus în gură propriile mele cuvinte.

În continuare a comentat omul cu bastonul care de altefel, ca şi mine, nu ascultase poeziile. Nu conta, căci şi acesta era un vorbitor imposibil. Se petrecea ceva cu mine, poate că eu am probleme cu auzul si nu pot pricepe decât că acolo se producea în faţa mea un viitor mare poet şi ceilalţi dezbateau dacă i se cuvine în avans cununa cu lauri.

Mă retrag strecurăndu-mă fară sa fiu observat. Dau ultima roată cu privirea. Papa Octav mă salută, surprinzător, el fiind totdeauna pierdut în stare lui agregată de creaţie. Il zăresc şi pe Popa Argeşanu purtându-si nederanjat şi mândru infirmitatea (o cocoaşă teribilă căpătată într-un accident), ca pe-o cravată elegantă, ca pe propria poezie, între două tinere studente. Ultima persoană care-mi atrage privirea este  Mona Vâlceanu cu chipul de-acum, nu cel tânăr şi blond din Zodia Fecioarei despre care fac vorbire. Ea n-a reuşit să-mi spună nimic atunci. Măcar acum editura ei nu putea fi ştearsă din peisajul literelor. Las la latitudinea redactorului şef acest ultim pasaj, nesemnificativ, care dacă deranjează poate fi scos din context.

Ceilalţi îmi păreau nişte umbre răsturnate în picioare.

Ciudăţenia întâmplării continua să mă apese. Trec strada pierdut, fără să bag în seamă circulaţia. De ce se mutase cenaclul Rebreanu din Palatul Culturii în stradă? Ce-aveau să zică tovarăşii? Si nici pe Ion Gheorghe Păun nu l-am zărit să fi scris procesul verbal. Plecase cu registru la securitate, sau la CNSAS? Poate că ochii şi urechile vaşnic deschise puteau fi pe moment încurcate, dar băieţii se repliau din mers, n-aveau cum să nu prelucreze informaţia şi atunci mişcarea browniană, circuitul Cenaclului Rebreanu în natură, nu era inutil?

Ceva mă sâcâie la un picior, e o buburuză roşie cu şase puncte negre. Mă aplec şi în acel moment mă simt lovit din spate. E o lovitură uşoară. Botul maşinii parcă îmi răstoarnă piciorul, ridicându-l cu grijă. Mă aflu întreg deasupra capotei, trezit din reveriile mele. Mă pipăi, mişc degetele mecanic răspunzând testului mental. Zile in şir, cam de patruzeci de ani, trăiesc cu gândul că voi avea un accident. Ştiu sigur marca masinii, o Pobedă veche, incompatibilă prozei moderne, înmatriculată în Bulgaria şi fără îndoială scoasă din circulaţie. Se va urca pe trotuar cu adresă precisă. Simţisem de mai multe ori greutatea roţii şi izbitura de zid. Ce nu aflasem încă era stăpânul bolidului roşu.

Dincolo de parbriz, la volan, o femeie mă suduie cred, dar nu aud nimic. Se dă jos tulburată din buburuza ei rosie de mai devreme. Trăsăturile i se îndulcesc, e tot mai frumoasă şi mai tânără. Grijulie imi controlează piciorul. Nu e nici o picătura de sânge, mă îndeamnă să-l pun în pământ. Licăreşte o durere scurtă ca o părere. Păşesc tot mai sigur lângă tânăra care mă însoţeşte acum. Îmi povesteşte că e prima ei ieşire singură la volan dupa naştere. Şi-a permis să-şi lase copilul acasă cu o asistentă, câteva ore, să facă o tură să ştie dacă mai poate conduce automobilul părăsit acum cu uşa deschisă pe marginea drumului. Mi-a spus unde locuieşte, pe lângă piaţă după ce treci de mustărie, colţ cu gardul şcolii. Întâmplător aproape unde locuisem şi eu. Mi-a cerut să-i dau voie să facem câţiva paşi împreună. Simt că mă place şi parcă ar vrea să mă recompenseze că nu am murit să-i stric viitorul. Mă ia de mână şi provocatoare îşi poartă rochia albastră, subţire, transparentă, de vara cu lejeritate într-un dans continuu. Strada e pustie, nimeni în jur să ne tempereze pornirile. Formele rotunjite de sarcina din care se eliberase căpătaseră deja supleţe, dar liniile nu lăsau să se întrevadă că fusese gravida pănă cu doua luni în urmă.

– Poţi să ma săruţi daca vrei şi ridicand mainile imi oferii subraţul catifelat bine mirositor. Apoi se lipi de mine sărutându-mă pe gură. Parcă intram într-un izvor tânăr şi pielea mi se întindea înflorind stropi de rouă. Totdeuna mi-am dorit să mă las sedus, nu eu sa fiu cel cu iniţiativa. Buzele ei mă pierduseră sau mă regăsiseră definitiv. N-aş mai fi vrut să mă desprind. Visul mă ţinea strâns, neştiind dacă mă va duce până la sfârşit.

Flacăra preşedintelui

             

            Flacăra democraţiei aprinsă de Traian Băsescu la Cluj pe 14 iulie şi purtată prin ţară de tineri de dreapta a fost aruncată în Dunăre de primarul Orşovei, Ion Manea. Istoria acestor zile caniculare a mai înfierbântat un cap care s-a crezut erou al neamului.

          Unii spun că Manea ăsta, ar fi trădat cauza vrând să îngroape în valuri dovezile de plagiat ale preşedintelui. E limpede pentru toată lumea de bună credinţă că „flacăra democraţiei” a copiat „flacăra olimpică”! Alţii, insinuiază că e un complot dirijat de la Moscova, cu fenomene paranormale şi dacă arde Ceahlăul, nu e firesc să ardă şi Dunărea? Se pare că Wesley Clark, în substrat, a vrut să ştie dacă mai curge petrol pe Dunăre.

          O sumedenie de diversiuni ale puciştilor încearcă să ne tulbure dreapta judecată. Mai sunt câteva zile până la Marea fraudă şi încă nu suntem lămuriţi care ne sunt regulile şi cum jucăm. De ce a fost nevoie ca premierul Ponta să-şi ea consilier pe probleme strategice de securitate, pe generalul in retragere Wesley Clark, în prezent membru în Consiliul director al companiei BNK Petroleum, dar o persoană controversată care, la comanda Nato în timpul războiului din Kosovo, a fost protagonistul unor evenimente ce puteau declanşa un al treilea război mondial.

          Pe 29 iulie noi unde mergem, la război, sau la referendum? Unii spun să stăm acasă la televizor, alţii zic să mergem la urne. Sărman popor!

NU!

            Parcă aparatul meu de filmat înregistrează ce vrea el. Pare o petrecere câmpenească, mulţimea flutură steaguri, braţele ridicate agită deasupra capului pancardele pe care srie NU. Iaşul e apărător al democraţiei, există doi căpcăuni care ameninţă ţara.

          Recompun secvenţele unui film, moldovenii par să vadă mai bine şenila tancului sovietic. Voronin e atât de aproape. El e aproape singurul care i-a aprobat pe pucişti, noii mineri ce şi-au pus bocancii pe grumazul democraţiei.

          Nu se vede prea bine tragismul situaţiei. E o tulburare atât de mare încât dictatura se poate instaura prin vot. Singura opţiune cu adevărat salvatoare ar fi să restabilim covârşitor o direcţie de perspectivă. Fără incertitudini, dar cine ne-o arată?

          „Aveam nevoie de referendumul ăsta ca mâţa de mere creţe.”. L-am citat pe Dorel Vişan, într-o reuşită sintagmă a momentului. Nu prea avem de ales din păcate. Simţul civic ar trebui să ne scoată la vot. Să vii înapoi la Cotroceni votat negativ, ar continua scandalurile! Trebuie să depăşim indiferenţa mioriticului şi să spunem NU!

          Fără reguli, legi şi obligaţii nu avem cum convieţuii!

Plagiatul lui Ponta. Nevăzute fire.

            Măcar să fi luat poziţia mutului!

          N-aş mai fi ieşit cu declaraţii în faţa presei, nici dacă mi s-ar fi acordat premiul Nobel pentru minciună şi, ar fi trebuit să mulţumesc părinţilor pentru harul cu care am fost înzestrat şi eventual lui Năstase, oriunde s-ar afla, că de la el am învăţat elanul. Aş fi construit cu Hrebenciuc şi ăilalţi şobolani ai partidului o gaură de şarpe mai acătării în palatul Victoria şi, aş fi chemat-o pe Marta să-mi aranjeze din când în când câte o aventură galantă, ca să-mi păstrez tonusul. În rest aş fi făcut guvernare. Guvernare ireproşabilă de dimineaţa până seara târziu, să închid gura stolului gureş de ziariste.

          „Da domnule a plagiat, dar uite că la guvern a învăţat să pună ghilimelele! Ghilimele la autostrăzi, ghilimele la nivel de trai, ghilimele la lei paralei flămânzi gata să-nghită miei-dolari şi miei-euro blânzi!”

          S-au aş fi ieşit cinstit la televizor la Vorbe grele cu Ciutacu:

          „Eu sunt Iuda, întunericul minţii! A fost ceva peste puterile mele. Eu n-am plagiat, m-au trădat arginţii şi nişte amărâte de ghilimele!”

          Sincer, eu nu cred că Ponta mai e tartorul acum în USL. El e mic copil  răsfăţat, ţinut la pieptul matern de Abramburica. Ea e artizanul loviturii de stat. Ea l-a dat jos pe Pop pentru ineficienţă! Tristul ministru  Pop, a întârziat ordonanţa de urgenţă a guvernului până şi-au băgat coada Baroso cu ai lui din Europa infernului. Sindicalistul Pop s-a străduit săracu, cu demisiile, dar n-a apucat să desfiinţeze la timp toate Comisiile din marea cursă şi, una dintre ele, trădătoarea, a apucat să dea verdictul de plagiat pe sursă.

          Crin având jucărie la Cotroceni nu s-a mai băgat.

          Sinistra creatură, prin ordin de ministră a dat pe gură:

          „Dacă va fi nevoie desfiinţăm şi Academia şi Universitatea! Instaurăm libertatea! La dracu, desfiinţăm şi BAC-ul şi doctoratele, la o adică implicit  ghilimelele şi scăpăm de toate belelele!”

          Ieşim la referendum şi în numele democraţiei instaurăm Prostia.

          Sus Parlamentul! Jos Romania!

Eroare de paralaxă

 Eroare de paralaxă

Ce lucruri extraordinare s-au întâmplat! S-a lucrat la guvern în dracii ăi mari şi, după îndelungi dezbateri şi contestaţii ale sindicatelor, în sfârşit a fost găsită măsura potrivită să putem traversa în bune condiţiuni criza. Azi, ordonanţa de urgenţă semnată de Boc a intrat în vigoare şi se aplică.

Populaţia va primi nu ajutoare băneşti, nici acţiuni la Fondul Proprietatea, nici majorări de salarii şi pensii, nici TVA micşorat ci pur şi simplu, n-aţi ghicit, ochelari de criză. Ochelari stereoscopici, invenţia ce a revoluţionat economia, scena politică cu parlamentarismul ei democrat, justiţia şi implicit nivelul de trai al contribuabilului votant.

Românii cu ochelari 3D sunt o altă naţie. Au parcă, cumpătarea şi rigoarea de neamţ, simţul realităţii suedezului Ingmar Bergman, bonomia lui Bourvil, neutralitatea austriacului, apa de ploaie a englezului, talentul de fotbalist al brazilianului, verdele pur al irlandezului şi tot petrolul şeicilor arabi.

O dată cu primirea ochelarilor, românului i s-a deschis sufletul şi un cont în băncile elveţiene. Numai astfel a fost posibilă reconcilierea naţională. I-am văzut mai alaltăieri pe Victor Ponta şi Crin Antonescu onorând invitaţia preşedintelui la Cotroceni şi mi s-a umplut sufletul! Cum se pupau ei cu Elena Udrea, înainte de a ajunge la preşedinte să-i propună din partea cualiţiei opozante, un al treilea mandat!

Şi la parlament, să fi văzut PSD-ul cum oferea independenţilor Generalului Oprea, toate funcţiile de conducere din Senat, iar în Camera Deputaţilor, cu mâna lor liberalii au distrus toate numărătorile electronice de vot, ca o recunoaştere tacită a inutilităţii tehnologice când dispui de un geniu numerologic de anvergura Robertei Anastase.

Nu mai zic de Economie! Adusă la turaţie maximă, sub focarul lentilelor, duduie mai tăricel ca pe vremea Tăriceanului!… Întreg teritoriul ţărişoarei binecuvântate, s-a împânzit pur şi simplu de autostrăzi. Dar, parcă tot reţeaua suspendată din capitală, a lui Oprescu, e Perla Coroanei!

Şi justiţia,  sub oblăduirea Lidiei Bărbulescu şi Vioricăi Costiniu, nu putea să facă nici ea notă discordantă. Ţi-e mai mare dragul cum deliberează toate procesele şi împarte, draga de ea, dreptatea cu cântarul ăl bun, pe care l-au elogiat în ultimul raport anual ăia de la Consiliul Europei care se pregătesc să mute la Bucureşti ca recunoaştere a marilor progrese, Curtea de la Haga.

Despre nivelul de trai, nici în Paradisul ăl mai fiscal n-ai fi visat! Însuşi Patriciu şi-a mutat toate conturile în ţară şi l-a rugat  pe Boc să preia pe bune, holding-ul Adevărul gratis, cu datorii cu tot.

Sincer, nu mai credeam să fie posibilă atâta prosperitate!  Sarmalele, micii şi berea, vinurile ăle mai alese, le-au scos românii la porţi de–a fost nevoie de intervenţie la patriarhie, să fie schimbat calendarul ortodox, să avem Paştele şi Crăciunul în fiecare zi.

Si când te gândesti toate acestea nu puteau să existe dacă AMD n-ar fi venit la timp cu placile video, cu procesoare grafice din seria 6000 si anume AMD Radeon HD 6870 si AMD Radeon HD 6850. Şi desigur ochelarii stereoscopici.

Mă ustură ochii. Apuc să disting data postării pe Pasărea cetii a acestei scrisuri, înainte de a-mi da jos ramele ochelarilor. Joi, 18 noiembrie, 2010. Mă frec la ochi şi buimăcit mă trezesc în eroare de paralaxă. 18 iulie 2012. E o altă repriză şi noi tot în criză. Încasez în continuare pumni mai abitir ca Bute în corzi. Băsescu suspendat, Ponta premier plagiat, Zgonea preşedinte la lorzi, Năstase la mititica cu Apostu, Vântu şi Iacubov, Crin preşedinte interimar, si Romanica toată, la samovar.  

Arde pământul! Era necesar?

NU la Referendum

           Personal, nu fac nici un calcul.

          Eu sunt dintre cei care am urmărit mizeria politică pusă în operă de nişte lichele, plătite din banii noştrii, care au socotit că poporul român e orb, prost şi pactizează neputincios cu hoţii şi mincinoşii. Mi-aş dori să nu mă înşel şi poporul ăsta desconsiderat, să-i trateze pe uzurpatori, măcar la fel cum l-a tratat pe Ponta ministrul de externe englez, William Hague, chemându-l la aeroport, sau la raport... (englezul a venit cu ceaţa la el şi voit a semănat confuzie!...).

          Şi Ponta s-a dus, ca ultimul sergent din plutonul spate.

          Nu fac nici un calcul. Eu votez NU, nu pentru Băsescu, ci pentru că nu sunt orb, nu sunt prost şi nu pactizez cu hoţii şi mincinoşii.

Extratereştrii dau înapoi

            După bombardamentul cu neutroni – pe care l-au dirijat de două săptămâni asupra Romaniei politice – extratereştrii dau înapoi. Precizez că s-a urmărit uzurparea sistemului statal girat de Băsescu şi înlocuirea acestuia cu alt sistem cosmic experimental cu doi sori, Crin Antonescu şi Ponta, care să lumineze regional.

          Nu sunt specialist în energia dată de interacţiunea protonilor şi neutronilor din nucleele atomice şi nici nu pot face distincţia între fuziune şi fisiune nucleară. Procesele sunt complexe, e vorba de două nuclee mici care se unesc într-un nucleu cu masă mare (USL) şi dezvoltă concomitent o serie de particule subatomice, raze alfa, beta sau neutroni care anihilează opoziţia democratică şi, prin Uraniu îmbogăţit devin principala sursă de energie a stelelor, implicit a celor două starlete venetice.

          Europa, luată iniţial pe nepregătite nu putea rămâne fără reacţie. Altfel s-ar fi scris istoria dacă scutul antiatomic de la Deveselu era funcţional! Probabil că nici marţienii ăia n-ar mai fi îndrăznit să-şi dirijeze atacul şi nici Voiculescu nu s-ar fi visat Uraniu îmbogăţit(sau Urania, e totul posibil pe caniculă!).

          Cum spuneam, Europa nu putea admite doi sori vagabonzi stabiliţi energetic de marţieni în coasta de est a planetei. De aceea reacţia a fost dură şi atât de fermă la Bruxelles.

          De ore bune, radiaţiile alfa, beta, gama si neutronii s-au  mai potolit. Alde Zgonea şi Greblă şi-au mai aplatizat colţii fioroşi devenind mai umani, mai duioşi. Totul a fost îmbrăcat legal şi constituţional. Însăşi Curţii de nouă judecători, i-a fost asigurat că-i va fi reparat osul occipital.

          Crin şi cu Ponta adulaţi de popor au intrat şi ei într-un nor.

          S-a schimbat din mers tactica pentru referendum. La televizor moderatoarele sunt mult mai zâmbitoare. Cu soarele suspendat, parcă s-a lăsat şi puţină răcoare. S-a anunţat victorios că Ponta a scăpat şi el de plagiat, iar Crin mai curat, mai uscat, nicidecum somnoros, s-a plimbat să-şi cunoască ţara, n-a fost la miting, ci la scăldat în Timişoara.

          Ne pregătim de vot la referendum. Să-i dăm peste bot preşedintelui! El e vinovat de salarii de criză de tot!

          USL-ul şi-a pus în teci săbiile şi minciuneşte la greu; cu clovni, cu tombole, cu zâne, cu cadâne, în timp ce Zgonea iese pe post şi zgoneşte, zgoneşte, dracu ştie ce mai zgoneşte din senin că nimic nu mai e cum a fost.

          Se pare că parlamentul e plin de marţieni!

          Mai vorbim şi mâine.

"Victime urgisind victime"

            Să fiu şi eu unul dintre postaci?

          Dacă mă explic, ar însemna că îmi fac o vină? Un om la care ţin a avut o răbufnire împotriva năimiţilor de o parte şi de alta a baricadei, care mânjesc blogosfera şi presa mai mult sau mai puţin angajată politic, concurând exacerbarea televiziunilor, unde deja se luptă la baionetă.

          „Călăi urgisind victime, victime urgisind victime!”

          Aş putea comenta despre călăi, chiar mie mi se pare, nu mă victimizez, că-i pot distinge. Nu sunt importanţi, cu toate că ar putea deveni periculoşi dacă-i lăsăm să prolifereze.

          Mai periculoase îmi par ideile fixe. Lipsa îndoielii din judecăţile lor, era să scriu „judecăţile de valoare”, uitasem că valorile nu-şi găsesc rostul acum în frontul social politic în care, cu voie sau fără de voie, cu ghilimele sau nu, am fost circumscrişi.

          „Cine nu e cu noi e împotriva noastră!” Sintagma a făcut în istorie sute de mii de victime. Pe cei care susţin asta îi recunosc, sunt călăii. Ei sunt şi de o parte şi de cealaltă. Doar că de una din părţi, s-au coalizat toţi de-a valma, într-o idee fixă. Băsescu e ideea lor fixă. In numele ei mint, încalcă reguli, legi, norme şi nu în ultimul rând constituţia.

          Când marea e în furtună şi corabia  în derivă, nu e menirea echipajului să scoată din rol comandantul. Iar comandantul, are obligaţia acostând în primul port, să consulte echipajul nemulţumit dacă mai e dispus să continue împreună. Dacă nu, îi plăteşte simbria şi-l  schimbă. Doar el comandantul are datoria şi răspunderea implicită, avand un contract încheiat, să aducă la capătul cursei corabia.

          Mă întorc pe frază şi trebuie să demontez şmecheria de ambele părţi. Romania nu e o corabie, preşedintele nu-i comandant de navă şi poporul nu e un simplu echipaj să-l schimbi după ce-i dai simbria. Şi nici Referendumul nu-i cacialmaua dintr-un joc de cărţi, îmi permit să adaug.

          Pot fi crezut că nu-mi place Băsescu? Întreb! N-are staif, n-are diplomaţie, are scăpări în limbaj, nu e mediator cum pe bună dreptate a fost acuzat, e prea obişnuit ca om, cu bune şi rele. Mi-aş fi dorit ca tot românul un altfel de preşedinte.

          Dar referendumul, are dreptate, se joacă cinstit şi el nu minte!

Topul Munchausen

              Să presupunem, că la fel ca la Liga lui Mitică am putea aduce un arbitru neutru, străin, desigur extraterestru, ferit de influienţele familiilor politice şi l-am pune să arbitreze într-o competiţie a mincinoşilor în preajma Referendumului. I-am da un televizor setat numai pe canalele de ştiri, ca să nu se lase distras de atacul vreunui show păcătos şi l-am lăsa să stabilească un Top Munchausen, bazat doar pe deducţiile şi analizele personale, face to face cu actorii politici ce evoluiază seară de seară pe micile ecrane.

            Am găsit arbitrul. S-a instalat deja  pe blogul Pasărea cetii şi functionează, dar a avut pretenţii. Mă şi miram! Mi-a cerut să declanşez în paralel un scrutin printre cititorii mei, ca să-l prezinte comparativ cu analizele sale, la el acasă într-un studiu pentru lucrarea lui de doctorat.

            Multumesc de participare la vot! Sper să fie cinstit! Urna în dreapta sus. Să nu ne facem de râsul lumii cosmice! Că de râsul curcilor suntem deja prin mincinoşii noştrii.

Nota: Bifati numele mincinosului si dati clic pe vote