Litera visului

Lumea văzută de Ion I

Publicat Revista Arges nr.07. 2012

Litera visului. Fragment.

Ion Toma IONESCU

După-amiază liniştită. Plimbare fără ţintă printre formaţiunile de blocuri noi, cu puţine spaţii verzi amenajate. Dominante în cadru, terenurile virane răscolite de cauciucurile basculantelor, cu răni încă vii, supurând cărămizi şi cabluri groase de sârmă ce subliniază graba şi neglijenţa celui care a cusut operaţia. N-a fost timpul material suficient să se cureţe şi să se îngrijească locul, ca să poată fi aplicat pansamentul steril.

În faţa mea, un scriitor cunoscut al urbei sprijinindu-se în baston, profesor, pensionar ca şi mine, uşor grăbit să iasa din cartier spre o margine. Cartierul Trivale e aşezat pe un deal deasupra pădurii şi se intră în el din partea opusă, după ce ai urcat coasta, lăsând cumva în stânga Stadionul Dobrin şi Cimitirul Eroilor pe lângă clădirile fostei unităţi militare de tancuri care se interpun orizontului. Acolo e multă verdeaţă, dar gardul înalt nu-ţi dă voie să admiri priveliştea. Dupa clădiri, şoseaua trece continuindu-si drumul spre Dragăşani.

Spre acea margine a cartierului ne îndreptăm, acolo unde domină azi o biserică nouă ridicată cu ajutorul contribuabililor cu dare de mână din cartier şi nu numai.  Cunosc unul, patronul Editurii Pământul, cel cu concursul de proză modernă, şi el şi-a lăsat obolul aici pentru liniştea sufletului de după, trăitor la Smeura într-o vilă cu multe camere... Nu ştiu, n-aş vrea să supăr, filozofez. Trăieşti aşa în spaţii succesive, ca-ntr-un tren, mai multe vieţi? Părerea mea, tot una! Şi aia care e, ţi-o risipeşti deschizând uşi şi n-ai măcar cum te muta zilnic din cameră în cameră, ca să schimbi sau să împărtăşeşti perspectivele.

Mi-a spus un ţigan după ce şi-a ridicat palatul, în prima noapte nu l-a luat somnul, a doua zi şi-a mutat înapoi cortul în curte, iar în living, ca să-l întrebuinţeze şi-a băgat caii, drept e, o mândreţe de cai.

În acea margine m-a scos omul meu cu bastonul, cel de care mă legase inconştientul cu fire nevăzute, în după amiaza ce se arăta a fi plicticoasă până atunci...

Un grup de oameni, mai degraba ciudaţi, strânşi pe locul de azi al bisericii, discutau liber, ca-ntr-o adunare a unei congregaţii, despre poeziile samizdat citite inainte de a ajunge noi. Din păcate, n-am prins lectura tânărului V D, alesul acelei zile, înalt, slab, cu ochi afundaţi în orbite. Omul meu se salută cu toată lumea în timp ce-l ascultă afabil pe Jean Voiculescu, profesorul inconfundabil ce dădea din mâini, cu gesturile lui repezite ce se zbăteau fluturând ca aripile unei păsări al cărei tril îngâtuit se stropşea într-o răguşeală dramatică. Ascult şi eu, trecător rătăcit, câteva minute, pertinenţa retorică plină de substanţă pe care nu avea cine să mi-o traducă. Sunt sigur că dacă ar fi dorit să scrie notele critice, nervos cum era, mâna lui tremurată ar fi rupt mai întâi vârful, după care corpul de lemn, strivind creionului chimic şi aruncându-l cât colo, împreună cu cocoloaşele zdrenţuite de hârtie.

Astfel s-a pierdut pentru posteritate marea lui operă critică. Un dezastru natural, un vulcan fără îndoială activ ce scuipa împrejur magma în stare brută a comunicării pe care n-a apucat s-o cerceteze nimeni.

Se întâmplă să-l urmeze la cuvânt un grai gângurit. Nici acolo n-am înţeles mare lucru, dar Ludmila Ghiţescu, poeta trasfug, reintegrată sub dealurile cu pomi fructiferi ale Argeşului, cu origini basarabene, totdeuna se străduia să împace pe toată lumea în puţinele ei cuvinte într-o română uşor stâlcită, pe care şi le alegea cu greu din bagajul rusesc cu care trecuse, copilă fiind, fugind de represalii cu un curaj nebun, graniţa. Am înţeles doar că „i-au plăcut vrăbiile şi, tânărul samizdat promite că poate fi un bun păsărar”. Pun ghilimelele în confuzia creeată în timpul curent de un plagiat celebru, să se ştie că i-am pus în gură propriile mele cuvinte.

În continuare a comentat omul cu bastonul care de altefel, ca şi mine, nu ascultase poeziile. Nu conta, căci şi acesta era un vorbitor imposibil. Se petrecea ceva cu mine, poate că eu am probleme cu auzul si nu pot pricepe decât că acolo se producea în faţa mea un viitor mare poet şi ceilalţi dezbateau dacă i se cuvine în avans cununa cu lauri.

Mă retrag strecurăndu-mă fară sa fiu observat. Dau ultima roată cu privirea. Papa Octav mă salută, surprinzător, el fiind totdeauna pierdut în stare lui agregată de creaţie. Il zăresc şi pe Popa Argeşanu purtându-si nederanjat şi mândru infirmitatea (o cocoaşă teribilă căpătată într-un accident), ca pe-o cravată elegantă, ca pe propria poezie, între două tinere studente. Ultima persoană care-mi atrage privirea este  Mona Vâlceanu cu chipul de-acum, nu cel tânăr şi blond din Zodia Fecioarei despre care fac vorbire. Ea n-a reuşit să-mi spună nimic atunci. Măcar acum editura ei nu putea fi ştearsă din peisajul literelor. Las la latitudinea redactorului şef acest ultim pasaj, nesemnificativ, care dacă deranjează poate fi scos din context.

Ceilalţi îmi păreau nişte umbre răsturnate în picioare.

Ciudăţenia întâmplării continua să mă apese. Trec strada pierdut, fără să bag în seamă circulaţia. De ce se mutase cenaclul Rebreanu din Palatul Culturii în stradă? Ce-aveau să zică tovarăşii? Si nici pe Ion Gheorghe Păun nu l-am zărit să fi scris procesul verbal. Plecase cu registru la securitate, sau la CNSAS? Poate că ochii şi urechile vaşnic deschise puteau fi pe moment încurcate, dar băieţii se repliau din mers, n-aveau cum să nu prelucreze informaţia şi atunci mişcarea browniană, circuitul Cenaclului Rebreanu în natură, nu era inutil?

Ceva mă sâcâie la un picior, e o buburuză roşie cu şase puncte negre. Mă aplec şi în acel moment mă simt lovit din spate. E o lovitură uşoară. Botul maşinii parcă îmi răstoarnă piciorul, ridicându-l cu grijă. Mă aflu întreg deasupra capotei, trezit din reveriile mele. Mă pipăi, mişc degetele mecanic răspunzând testului mental. Zile in şir, cam de patruzeci de ani, trăiesc cu gândul că voi avea un accident. Ştiu sigur marca masinii, o Pobedă veche, incompatibilă prozei moderne, înmatriculată în Bulgaria şi fără îndoială scoasă din circulaţie. Se va urca pe trotuar cu adresă precisă. Simţisem de mai multe ori greutatea roţii şi izbitura de zid. Ce nu aflasem încă era stăpânul bolidului roşu.

Dincolo de parbriz, la volan, o femeie mă suduie cred, dar nu aud nimic. Se dă jos tulburată din buburuza ei rosie de mai devreme. Trăsăturile i se îndulcesc, e tot mai frumoasă şi mai tânără. Grijulie imi controlează piciorul. Nu e nici o picătura de sânge, mă îndeamnă să-l pun în pământ. Licăreşte o durere scurtă ca o părere. Păşesc tot mai sigur lângă tânăra care mă însoţeşte acum. Îmi povesteşte că e prima ei ieşire singură la volan dupa naştere. Şi-a permis să-şi lase copilul acasă cu o asistentă, câteva ore, să facă o tură să ştie dacă mai poate conduce automobilul părăsit acum cu uşa deschisă pe marginea drumului. Mi-a spus unde locuieşte, pe lângă piaţă după ce treci de mustărie, colţ cu gardul şcolii. Întâmplător aproape unde locuisem şi eu. Mi-a cerut să-i dau voie să facem câţiva paşi împreună. Simt că mă place şi parcă ar vrea să mă recompenseze că nu am murit să-i stric viitorul. Mă ia de mână şi provocatoare îşi poartă rochia albastră, subţire, transparentă, de vara cu lejeritate într-un dans continuu. Strada e pustie, nimeni în jur să ne tempereze pornirile. Formele rotunjite de sarcina din care se eliberase căpătaseră deja supleţe, dar liniile nu lăsau să se întrevadă că fusese gravida pănă cu doua luni în urmă.

– Poţi să ma săruţi daca vrei şi ridicand mainile imi oferii subraţul catifelat bine mirositor. Apoi se lipi de mine sărutându-mă pe gură. Parcă intram într-un izvor tânăr şi pielea mi se întindea înflorind stropi de rouă. Totdeuna mi-am dorit să mă las sedus, nu eu sa fiu cel cu iniţiativa. Buzele ei mă pierduseră sau mă regăsiseră definitiv. N-aş mai fi vrut să mă desprind. Visul mă ţinea strâns, neştiind dacă mă va duce până la sfârşit.