Focuri în munţi. Partea a cincea

              Închei periplul Tranfăgărăşan cu focul din munţi. Canicula, sau intenţia criminală a vreunui nevolnic, au zgândărit rana vie a flăcările pe culmi. Fumul şi cenuşa au sufocat verdele arbuştilor şi culoarea neagră a pierzaniei a luat în stăpânire versanţii pe zeci de hectare. 

            Mi-am amintit dintr-o dată, de bătălia politică, inutilă şi distrugătoare!

Ţara pe roţi, se oprea câteva clipe ca noi, să filmeze, sau să cadreze imagini ale dezastrului în Nikon şi, pleca mai departe.

            Pompierii, nu aveau cum urca pe munte. Elicoptere, cu saci de apă pregătiţi să fie aruncaţi peste bord, nu zburau nicaieri. Numai puterea lui Dumnezeu care stăpâneşte ploaia!...

            Am plecat şi noi mai departe coborând către Cârtişoara, la pensiunea unde ne plătisem cazarea pe internet.

            Numai ce am ajuns şi am încins grătarul.

          

Pe Transfăgărăşan. Partea patra.

              Tocmai citisem ştirea că Transfăgărăşanul a fost declarat lider într-un clasament al celor mai spectaculoase şosele montane ale lumii. Peste bijuteriile Italiei, Emiratelor Arabe Unite, Elveţiei, Norvegiei sau Argentinei. Nu suntem obişnuiţi să fim plasaţi în fruntea clasamentelor de orice fel şi, recunoscuţi de toată lumea că am atins acele culmi prin propriile eforturi. Mâna şi viziunea de artist a lui Dumnezeu a creat acele frumuseţi neasemuite, dar şoseaua şerpuind pe versanţi şi tunelul care sparge inima de piatră a muntelui pe o lungime de aproape 1 km, a fost realizată de militarii români, aproape de necrezut, în doar patru ani între 1970-1974.

            Ca orice edificiu măreţ construcţia lui a cerut jertfe şi dacă, nu departe la Curtea de Argeş în peretele mânăstirii, Manole a mângâiat-o pe Ana în iubire, zidind-o ca să întărească zidul, vorbind de inima de piatră a muntelui, se spune că peste 400 de militari şi-au ostoit tinereţea în picioare la săvârşirea tunelului şi Transfăgărăşanului întreg. Oficial, Ceauşescu a recunoscut patruzeci de cruci pentru finalizarea obiectivului militar de rezistenţă strategică.

            Ulterior, ezitant, noua democraţie sau ce-o fi fiind, a cutezat să îmbrace şoseaua în haine turistice, nu de calitate, nu elegante cum ar merita şi, doar în sezonul de vară ca să nu devină prea costisitor. Vara şi pielea femeilor se cere mângâiată de razele soarelui. Nu e nevoie de veşminte.

            Desăvârşite privelişti, curbe periculoase, perspective mirifice, sărbătoare a culorilor, creste şi stânci ce-ţi îngheaţa respiraţia, te cutremură ca om şi te apropie de Dumnezeu.

(Urmeaza sa public o selectie de fotografii. Mai tarziu...) 

Am urcat la Balea. Partea treia.

                 Imaginile ascensiunii la Bâlea cascadă au grăit singure îndeajuns despre frumuseţea locurilor. Se pare că am depăşit cu bine la 64 de ani, emoţiile şi limitele.               

             Antrenat zilnic pe scaun în faţa calculatorului pe povârnişul literei scrise, nicidecum pe terenul nesigur al muntelui, cu piciorul tremurând din genunchi pe pietre şi braţul agăţat de colţul vreunei stânci, sau de rădăcina unui copac ce-şi oferă cu generozitate sprijinul celui care îndrăzneşte să ia în piept urcuşul, pe poteca strâmtă către cascadă, am reuşit până la urmă.

            Desigur în competiţia cu Alexandru am pierdut partida, dar sincer m-am bucurat la fel ca el de apa limpede şi rece care se prăvălea zgomotos înfiorând toată valea.

            Plăcut obosiţi, am urcat apoi la Bâlea Lac. O rană a pământului unde stăpâneşte frigul. Si aici o să las imaginile să vorbească singure.

Am urcat la Balea Cascada. Partea doua.