Am urcat la Balea. Partea treia.

                 Imaginile ascensiunii la Bâlea cascadă au grăit singure îndeajuns despre frumuseţea locurilor. Se pare că am depăşit cu bine la 64 de ani, emoţiile şi limitele.               

             Antrenat zilnic pe scaun în faţa calculatorului pe povârnişul literei scrise, nicidecum pe terenul nesigur al muntelui, cu piciorul tremurând din genunchi pe pietre şi braţul agăţat de colţul vreunei stânci, sau de rădăcina unui copac ce-şi oferă cu generozitate sprijinul celui care îndrăzneşte să ia în piept urcuşul, pe poteca strâmtă către cascadă, am reuşit până la urmă.

            Desigur în competiţia cu Alexandru am pierdut partida, dar sincer m-am bucurat la fel ca el de apa limpede şi rece care se prăvălea zgomotos înfiorând toată valea.

            Plăcut obosiţi, am urcat apoi la Bâlea Lac. O rană a pământului unde stăpâneşte frigul. Si aici o să las imaginile să vorbească singure.