sâmbătă, 29 septembrie 2012

Prizonier. Poem dramatic cu şifonier.



              Stau întins în iarbă şi pândesc fluturele. El desenează liber poeme în nisipul albastru. O dâră albă cu intorsaturi de frazare îşi potriveşte ritmul după bătaia aripilor.
          – Ionescule, bietul de tine în dimineaţa asta pare că nu te-ai spălat pe faţă de vise!
          – Mai lasă-l dracului de blog şi treci la cărat mobilă!
          – Ai dormit cu ferestrele deschise şi te-au năpădit fluturii! Voci aspre din toate părţile.
          – Da mamă, dar nu vreau să-i pierd. Stii ce spun cărţile că trăiesc o singură zi. 
           Îl iau pe Alexandru să-i prindem vii!

miercuri, 26 septembrie 2012

Otevistul Păcală în sacul lui



           I se urâse şi lui Păcală! După ce legase la gură sacii umpluţi cu prostia consătenilor săi otevişti şi îi scufundase în Dunăre la cererea lor expresă, în loc adânc, măsurat cu prăjina(nu mă indoiesc că ştiţi povestea!).
          N-a fost de loc uşor, milos cum e, să îmbrace după aceea anteriul popii. Lacom, popa se aruncase în valuri printre cei dintâi, să ia grosul din ce lăsase Păcală „să  mai ia şi altul(!)”
          Şi a trebuit să meargă apoi bietul Păcală din casă în casă, să mulţumeasca vădanele. Toate aruncânduşi hanţele de doliu şi înghesuindu-l ruşinate pe blana de vacă să încerce pantoful Elodiei. (Ţineţi minte, după ce Păcală vânduse unui creştin cu nevastă mai slobodă, nu pielea ursului din pădure ci pielea junincii sale de prăsilă, toată suflarea satului şi-a tăiat vacile fără milă să le vândă şi ei pieile la târg. Dar numai una e piele vorbitoare!... Acu, ce să mai facă, să le-arunce? Le-au pus pe jos în loc de covoare să le fie moale la picioare.
          Aşadar, plictisit Păcală şi cam rupt de şale, l-a-ncercat necuratul de cele sfinte, s-a gândit să părăsească satul dumisale în zori şi să devină ori magnat, ori preşedinte.
          Şi-a-ncălecat pe un cal de mare şi-a plecat la Olchim să cumpere covrigi cu sare. 
          Taman ieşise Ponta pe Dealul Negru de supărare să scoată ţara la mezat cu antetul de la guvern şi aprobare în parlament. Disperat că-s vremuri proaste şi nu scoţi bugetul cu copy paste şi şah etern, evident.
          Premierule, dacă vrei poţi! Tainul mai târziu. E suficient pentru toţi, n-are rost altă socoteală... Ţara la hoţi, că la ciocoi a fost!
          Şi la popor Dane? Ce facem cu ăia săraci?
          Poporul e prost coane şi îl punem în saci! Zise Păcală.

luni, 24 septembrie 2012

Vidanjorii





Arde Oltchimul!
Ce soartă!
Un plagiator şi-un vidanjor,
fac tumbe şi giumbuşlucuri la televizor.
Se hlizesc la popor
cu minciuni şi trucuri.

Îşi deşartă
zoaiele
şi-au adus tulumbe
deversând în aval,
murdărind pâraiele.
Lustragii de canal!

Carnaval
şi paradă.
Scălămbăieli
de saltimbanci,
în plină stradă
prăduind caşcaval.

Arde Oltchimul cu noi cu tot!
Popor de doi franci
şi-un zlot!...
Hai la vot!


duminică, 23 septembrie 2012

Mulţimi vide




Drumul din spatele umbrei aşa cum e viaţa
umblă cu capul spart.
Un pian imens potriveşte sunetele,
bile de sticlă albastră
rostogolite pe trepte către plajă.

Trece un tren pe calea ferată
şi lumina mătură în noapte
ferestrele vagoanelor.
La o crosnie de traverse –
cine să le numere, le purtăm în spate –
te plezneşte pe faţă un spot luminos.

Ai putea crede că nu se mai opreşte locomotiva,
E un ritm terestru cu intermitenţe
ca la naşterea unei femei gravide.

Adevar, adevaruri - Colocvii Argesene

La Pitesti sub egida Centrului Cultural se desfasoara lunar un colocviu cu tematica totdeauna interesanta. Doua sunt persoanele care au avut aceasta initiativa si care merita aplauzele: Poeta Magda Grigore si Directoarea Carmen Dumitrache. Sa aplaudam deci si sa oferim flori... virtuale desigur.


Realizator film Carmen Dumitrache - Director Centrul Cultural

sâmbătă, 22 septembrie 2012

Prinţesa nordică





Cu mersul tău de prinţesă nordică
te-am zărit într-o carte cu litere de iarbă,
amândoi pe insulă.
Uşoară ca un fulg de zăpadă,
alergând desculţă şi potrivind într-un puzzle cuvintele.

Atât de caldă, ca vântul învăluit în
parfumul florilor de cicoare!

Pielea ta albă,
îmi încreţise degetele arse de sare sub carnea vie.
Nu te puteam atinge!

În schimb te puteam respira, risipindu-mă în aer
şi luminându-mă de respiraţia ta.
Te puteam înota arcuind braţele curajoase
deasupra valurilor.

Mă regăseam eşuat la ţărm ca o scoică cu cochilia spartă.
Un timp,
sunetul mării mă însoţea ca un ecou nevăzut.

vineri, 21 septembrie 2012

Ferma animalelor. Judecata la Curte

Aceasta postare a aparut initial pe blog in data de 18 august. Cer scuze cititorilor care au lecturat-o deja. Nu stiu ce manevra gresita am facut si am schimbat ordinea fireasca a publicarii. Nu vreau sa pierd materialul si pana ma dumiresc va ramane aici. E greu cu "tehnica"...
            A început ziua de mâine. Va realiza Curtea, că de ea depinde dacă azi, noaptea soarelui va continua să ardă pământul? Se va putea ridica deasupra norului de lăcuste ce a desăvârşit agonia de după pârjol? Va şti să desluşească cu chei potrivite taina ploii şi să înţeleagă mişcarea imperceptibilă a vântului? Pe harta aceea cu codul roşu, va reuşi să îmblânzească culorile? Sunt întrebări pe care le poţi pune în zeci de feluri. Sunt îngrijorări ce ne-au atins ireparabil cu raza nestăpânită a fricii.
          Ieri am fost cu Alex, îl ştiţi deja cel cu elementele de autism, la Ferma animalelor în Pantelimon. La trei ani, a intrat şi el într-o noapte a soarelui, s-a supărat pe noi traversând singur o operaţie complicată. Poate în clipele lungi nu a înţeles unde ne pierduse. Poate că văzuse doar mâna neagră înflorind bisturiul.
          I s-au răsturnat pe jos cuvintele şi zâmbetele fericite le-a pierdut în sala aceea de operaţie şi, de atunci n-a mai vorbit cu noi.
          Au trecut anii. I-am recâştigat cu multă dragoste încrederea şi zâmbetul. Parcă să zic, începem să adunăm şi ceva litere de pe jos. Nu e uşor, nu e simplu să reintri în normalitate!
          La fermă nu ne-am speriat nici de struţi, nici de bivolii ăia mari care se bălăceau în noroiul fierbinte. Am atins cu mâna boticul pufos al unui mânz şi-am încălecat fără frică poneiul. Doar cocoşul ăla cu pene colorate, mai mare glasul decât el, a reuşit să ne sperie.
          Când scriu aceste rânduri e încă noapte. Mă gândesc dacă judecătorii de la Curte l-ar fi văzut la tiroliană pe Alex cum se bucură de alunecarea pe sârmă, sau în mijlocul saltelei zburând deasupra tuturor copiilor, sunt sigur, dacă l-ar fi văzut judecătorii, judecata lor ar fi devenit normală şi mult mai simplă.

Între două veşnicii. Lansare de carte

          O dupăamiază liniştită cu profesorul universitar Ion Popescu Sireteanu la pupitru – înconjurat de trei graţii, Magda Grigore, Alora Albulescu Serp şi Denisa Popescu Martin – prezentându-şi probabil a suta carte din panoplie, dacă cineva s-ar încumeta să numere pe rastel armele dumisale paşnice cu care cu siguranţă şi-a dorit să cucerească lumea. 
           „Între două veşnicii” – un titlu inspirat şi prolificul scriitor îşi face norma cantitativă pe care şi-a impus-o de întâi stătător în topul sclavilor pe plantaţia literelor argeşene. Sala, surprinzător de plină s-a lăsat cuminte cuprinsă în cadrele studiate cu ochiul profesionist al domnişoarei Carmen Dumitrache, Directoarea Centrului Cultural şi cameramană de servici, pentru ca la montaj, să nu fie obligată la cheltuieli inutile. Timpul e preţios, poate şi pelicula, iar responsabilitatea chivernisirii bugetului îi e cu prioritate înscrisă în fişa postului. 
          Şi pentru că am amintit de sclavi pe plantaţie, venerabilul Marin Ioniţă cu multă graţie, de la înălţimea staturii ne-a dat o lecţie vie despre soarta literaturii şi sclavie. Cu elocinţă şi-nţelepciuni.    

          Merită să rămâi printre frumoşii nebuni? Să-ţi sacrifici satisfacţii posibile, să ratezi întâlniri incredibile, să nu muşti din fructele coapte, să-ţi faci ziuă din noapte lustruind stele verzi? Biet scrib nu ştii ce pierzi! 
          Măcar Siretene eşti un norocos, tinerele doamne te-au vrăjit frumos! 
          Mă uit şi eu la Denisa ca la o vrăjitoare. Stă chiar în faţa mea. În alte vremi vrăjitoarele erau arse pe rug. Timpurile s-au schimbat, au venit ploi. 
          Vraja a rămas la ea, rugul arde la noi!