Întâmplări de la clasa zero

            Toma de felul lui e leu. Din când în când, mutrişoara lui ia o poziţie războinică şi slobozeşte câte un răget scurt. Nu tocmai într-atât de înfricoşător! După o experienţă din asta, reuşită doar pe jumătate zice către maică-sa:

          – Mami, nu-i aşa că în adâncul sufletului meu eu pot să trag un răget ca un leu adevărat!? Numai că acum, nu ştiu!...

*

          În tramvai Toma şi mamaiu stau pe scaune. Am uitat să vă spun nepotul meu e în clasa zero. Alături o puştoaică. Păr cârlionţat, frumoasă de pică. Minim clasa cincea.

          – Mamaiu, îi zic ce mi-a zis Puiu?... Face semn cu capul către fetiţă.

          – Zi-i treaba ta, îi răspunde mamaiu neutră.

          Stă o clipă, trage aer în piept şi făcându-şi curaj către fetiţă, cu glas mieros:

          – Bună dulceaţă!...

          Dulceaţa deschide către el nişte ochi miraţi, albaştri. Toma cu sufletul îngheţat:

          – !?...

          Mamaiu tot neutră:

          – Poate că n-ai zis bine!

*

          Fetiţa în curtea şcolii:

          – Mama lui Toma, Toma m-a pupat! Nu era reproş, doar un zâmbet complice. Eu ce să zic, către el mustrător:

          – Toma de ce pupi fetiţele? Serios:

          – Pentru că o să fie nişte mame grozave. Ca tine mami!

–       ...

*

          Învăţătoarea, către mama lui Toma:

          – Azi la after school Toma nu a fost cuminte de loc.  A tras copii de picioare! El către mine:

          – Da mami dar eu eram hingher şi ei câini! A doua zi când să-l ia de la after, doamna:

          – Iar a tras copii de picioare!

– Da mami, dar nu mai erau câini. Erau pisici...

*

          Cucereşte– mă!

          – Tataie, hai să te învăţ să cucereşti o femeie! Mă uit atent. Mă interesează.

          Îmi arată cu două degete de la mâna dreaptă, arătătorul şi mijlociul în formă de V, deschise către ochii lui. Apoi, cu aceleaşi degete împinge aerul către ochii mei. Îşi dă bretonul rebel la o parte înconvoind puţin degetele şi aruncând zvâcnit, capul pe spate. Şi în sfârşit, depune pe aceleaşi degete, lipite de data asta, o sărutare, lansând-o de pe buze către mine.

          – E rândul tău, cucereşte-mă!

Din lotul Albaştrilor. Nicolae Radu. La noi e bine

Din lotul Albaştrilor.
Rubrica prietenilor.                   Din nou Nicolae Radu

 

                La noi este bine.

            Ne bate o fericire de ne lasă urme.

Bucuria ne înconjoară fruntea cu spini.

Dragostea ne înţeapă cu vârful de lance.

            La noi e bine.

            Îngeri cu coarne de ţap, ne spală picioarele crăpate cu apă de baltă clocotită, suntem răstigniţi pe cruci metalice abia scose din cuptor. Se aruncă asupra noastră cu pietre colţuroase, ne zvârcolim neputincioşi sub ploaia de rocă.

           

            Insă la noi este bine.

            Câmpiile înverzite sunt departe. Izvorul, copacul, floarea, le desenăm din îndepărtate amintiri. Nu mai ştim nimic despre cei  pe care odată îi iubeam, sau speram că ne iubesc... Iubirea – o fotografie ştearsă, făcută cine ştie când.

Odată cu deşertul, soarele ne arde şi pe noi. Noaptea până şi luna are razele fierbinţi.

           

            La noi este bine.

            Ne ciocnim unul de altul, nu  ne interesează, nu ne zâmbim, nu are rost să ne vorbim. Bărbaţi, femei, nu mai avem vârstă. Oglinda orizontului spălăcit de albastru, ne răsfrânge pe mine şi  pe tine inutil. Cel de alături sunt tot eu. Vedem aceleaşi filme care povestesc despre mine, cărţile pe care le citim au acelaşi personaj, tot eu. Nu mai sunt războaie, accidente, violuri. Ştirile au dispărut.

            La noi este bine.

            Dormim fără griji, visele au uitat drumul spre somnul nostru, adio coşmaruri sau chemări erotice. Am uitat să iubim. Să iubesc pe cineva de lângă mine seamănă a egoism. Să te sărut, e ca şi cum mi-aş săruta propriul trup. Singurul lucru care ne mai frământă  este întrbarea : când vom deveni ţărână?

            Speranţă ucisă.

            Moartea nu are nevoie de  noi, s-a plictisit de chipul meu. 

Caută pe cineva care să nu-mi semene.

Lecturile Cafenelei . Partea II-a

Notă:

            Ca şi cum m-aş fi întors la locul crimei, continui să scriu partea a doua din Lecturile Cafenelei. Umblă prin târg, un zvon zurbagiu că s-au făcut presiuni să nu mai fiu publicat!... Minciuni!. Patruzeci de ani, tot am stat!

            E un mister de nepătruns. Parcă m-am întrerupt cumva profund, Mă tot întreb şi nu ştiu să răspund. Orice s-ar spune, el e steaua. Eu doar în umilinţa mea, podeaua.

            VeDe geniul acela în mine o strălucire bizară de se dă jos de pe soclu? A desluşit el cu  binoclu vre-o piatră rară de jad, în umbra mea literară?

            Mă străduiesc să înţeleg şi, pricep după sforţări îndelungi că statuia omului cu picioare lungi, lăsată în soare, e ori de gheaţă, ori de ceară. O statuie din marmură de Carara sau piatră, nu latră toată vara.

            Într-o discuţie pe net cu Claudia, mi-a povestit o pildă legată de faptul că prieteni buni devin cei mai crunţi duşmani. E celebră în lumea artiştilor, ura dintre regizorul David Esring şi Horea Popescu. Se urau de moarte şi se ajunsese întratât, incât Horea Popescu îşi lucra prietenul, umbla cu pâra la instituţiile securisto-comuniste băgându-i beţe în roate şi încercând să-i dejoace toate planurile.

            Esring era Moştenitor al rangului de Mare Rabin la Praga. Un fel de rege al evreilor, dar a renunţat la titlu cedându-l fratelui mai mic numai ca să se poată dedica teatrului.

            „Esring era cel mai bun regizor pe care l-am vazut în viaţa mea!” povestea buna mea prietenă.  ”Stăteam ascunsă în loja de lângă scenă la repetiţii şi parcă îl vedeam, cu învăţăceii săi, pe Isus”. A fost o perioada când Claudia, căsătorită cu actorul Viorel Georgescu locuiau în teatru. Îşi făcuseră garsonieră dintr-o cabină a actorilor în înţelegere cu conducerea teatrului, neavând alte posibilităţi locative. Era greu, cu teatrul în sânge şi cu teatrul în casă, să piardă spectacolul arderii(crucificării) maestrului.

            La un moment dat Esring, s-a împăcat cu Horea Popescu. Viaţa lui devenise plicticoasă şi ternă, nu avea cine să-i întreţină arderea de sine. Şi-a chemat actorii şi le-a spus că va pleca din ţară. Trebuia să-şi caute un duşman. Fără el, îşi pierduse ambiţia creativă şi, farmecul vieţii pierise. La reputaţia ce şi-o câştigase, putea ajunge la orice teatru din lume. Şi-a ale Essenul. Acolo a intuit...

            În loc de concluzie:

            Poate că bunul meu prieten (e de bine!), ca nobilul mare regizor nu mai avea duşmani şi m-a ales pe mine. Şi poate că n-a greşit.

Din nou revista aici

Lecturi la Cafenea

                    Intru în Cafenea şi privesc peste umăr. Un singur om, multiplicat fără număr în diverse  ipostaze, a ocupat toate scaunele şi, extaziat de plăcere, bea o bere. Sporovăieşte râzând cu vrăbile şi cu o sclipire în ochi de om blând, fixează săbiile dansând. Nu, n-am să cad pradă ispitelor căutând pe sub mese clipa (risipa) lolitelor. Mi-a plăcut aici, trebuie să recunosc! În Cafeneaua lui miroase a mosc şi a gutui.

            – Ce vă mai face prietenul? m-a întrebat ieri un trecător. Îi explic răbdător că nu mai suntem amici. Nu mai avem dureri comune.

            – Cum, l-a pierdut şi pe ultimul, pe bune!?... Ce să mai zici!

Notă:

Probabil că voi continua sa scriu, în ciudă ... 

Aici revista:

Frontiere deschise pentru urşi. Etapa III-a proza arhiscurtă

            
             Parcă au înnebunit urşii, de când ministresa mediului a afişat în pădure Proiectul de deschidere a frontierelor. Ce-or fi înţeles bietele animale de pe tăbliţele bătute în cuie pe tulpina capacilor, e greu de aflat. Au hibernat când sa-nvaţat  abecedarul. Oricum, recrudescenţa urşilor a luat amploare. Ei tot atacă, fie oaie, fie vacă în disperare. Un reporter curajos de la B1 i-a întrebat cu voce tare ce-a răsculat natura? Cum s-a sluţit Nirvana? Dintr-un tufiş, un mormăit a precizat: 

         –Ne-a stârnit. Plumb-ul lui Rovana. Iscălitura pe afiş...

Din albumele Maiei MARTIN

Sursa: Biblioteca Maia Martin

Cu toţii ca idioţii. Campanie la români.

Toamna asta e belalie rău de tot! A ridicat strocul şi avansează pe turnantă să prindă momentul votului, cănd se vor încreţii apele şi vor îngheţa toate acele de ceasornic ale preşedintelui. În ultima vreme, supermarketurile scot oferte tot mai ciudate în ton cu candidaţii partidelor politice, de zici că şi-a băgat coada Bănelul lui Nicoliţă, driblând furibund în faza celebră când i-a dat pe spate pe ăia de la Real Madrid, de asistau neputincioşi bieţii oameni cum îi driblează strecurându-le mingea printre  picioare şi o loveşte măiastru cu exteriorul, direct în autogol.

Cât am să trăiesc, n-am să uit cum se rostogolea balonul oval în plasa lui Tătăruşanu, la firul ierbii de se lungeau privirile spaniolilor, paralizate, incapabile să înţeleagă cum de au dat peste un asemenea NOROC.

Paralizat, stau şi eu acum în faţa unei vitrine, răzemat de zid, incapabil să-mi exprim mirarea de bine care vine direct în mine din pachetul promoţional, antum, lansat de USL. Pachetul ăla ce se vede prin geam nu e un lucru banal, e un program complet electoral, strălucit. Nu mai e nevoie de studii de piaţă, de sondaje, de strategii, de buget şi şampanie pentru vot la sfârşit. Fasolea cu costiţă afumată la conservă, e viaţă adevărată. În campanie, sparge tot! E mai tare ca impozitul de paişpe la sută!

Părerea mea, îi spun cititorului, nu se discută! Nu căuta intenţia lui Bănel Nicoliţă şi nici pe cea a autorului, poate fi idiot. Să intrăm în joc şi să votăm fasolea cu costiţă şi berea NOROC. Asta e tot!

Autori interzişi. Insomnii. Autor Nicolae Radu

Din lotul "Albaştrilor". Rubrica prietenilor.

            Notă: Voi continua să public aici pagini care nu au văzut niciodată lumina tiparului. Pagini ale prietenilor mei, personaje din cartea  "Dosarul Albaştrii" restricţionaţi publicării şi în zilele comuniste şi se pare că şi acum. Azi revine Nicolae Radu.

*

           Anticarul zâmbeşte pe sub mustaţa bogată.

          – A, Cehov...! Bun, bun... Teatru... Livada cu vişini, Unchiul Vania. Pescaruşul...Bine. Doi litri de lapte şi o conservă de peşte... Lapte proaspăt. E bine, domnule ?

          Domnul dă trist din cap.

          – Aşa... Să vedem ce mai avem pe aici ... Dostoievski... Crima şi pedeapsă. Două volume. Interesant. O conservă cu carne de vită în suc propiu, doua pâini, o casoletă cu salată de icre de crap... aşa... şi o sticlă de doi litri cu apă minerală carbogazoasă. Nu pot mai mult, credeţi-mă ! Mulţumit ?

          – Mulţumit, oftează celălalt.

          – Umberto Eco. Numele trandafirului. Din păcate mai am trei, patru exemplare. Deci... Un cozonac cu rahat şi stafide, cinci ouă...E bine ?

          – E bine.

          – Şi aici... Stephan King. E bun... se vinde... Un kilogram de cartofi şi o jumatate de kilogram de roşii. Ultimul preţ.

          –Fie, acceptă bărbatul.

          Anticarul îi întinde mâna.

          – Mai poftiţi pe la noi, domnule. Paşte fericit!

          – Mulţumesc. Şi dumneavoastră la fel.

          Bărbatul ia cele două sacoşe cu alimente, se face că nu vede cum anticarul îşi freacă mâinile a mulţumire. Deschide uşa, lumina caldă, mirositoare a lacramioare şi liliac timpuriu, al unui aprilie de sarbatoare, îl învaluie protector. Anton, Umberto, Feodor, Stephan îl aşteptau pe bancă. Ii luară sacoşele cântărindu-le în mână. Păreau mulţumiţi de schimb.

          – Hai, să mergem acasă! Cu greu îşi croiră drum prin lumea ce se grăbea besmetic cu braţele încărcate de cumpărături.                                                                                                                            

          Acasă... O veche hală, acum părăsită, la capul căreia din cartoane şi folie, înjghebase un acoperământ. Un căţel negru îl aştepta, lătrând vesel şi dând din coadă. Bărbatul  se apleacă, îl mângâie cu iubire, blând.

           – Am rezolvat-o, Bobiţă! Aveam ce pune pe masă în sfânta  noapte a învierii Domnului...

          Mă trezesc speriat. Adormisem îmbrăcat. Chiar adormisem?

Căţelul mă privea curios. Intorc capul spre teancul de cărţi. Cehov, King, Dostoievski, Eco erau acolo la locul lor.

La Centrul Cultural se întâmplă lucruri

            În asemenea întâmplări, când se împart premii, un păianjen uriaş ţese cu suveica lui aberantă, fir subţire într-un hăţiş bine controlat în care tensiunile se descarcă iscând în sinapsele fiecărui participant un pumn de licurici clipind neîntrerupt, nehotărâţi încă dacă vor decide până la sfârşit să se alăture focurilor de artificii. Greu de presupus îşi pot părli la o adică aripile. Sala ca un puzzle viu, dispusă  pe centrii de afinităţi, fremăta în aşteptare. Mai curând dornică să asiste la naşterea în mod natural, sau prin cezariană a unui mic scandal.

            N-a fost să fie!

            Premiile USR Filiala Piteşti au împăcat toate taberele. E drept că în mine potolisem cu greu, când mi s-a spus, frustrarea, prevăzută se zice de regulament, de a nu putea să particip în concurs cu Dosarul „Albaştrii”, carte editata în anul de referinţă 2011, nefiind membru al Uniunii. Nu era prima oară în viaţă când mi se decartau cărţile. Şi-apoi, nu sunt înnebunit după jocuri, în societate am jucat totdeauna doar pe beţe de chibrit. Mă număr printre cei ce susţin că e mai bine cu orgoliul stins. Cunosc pe cineva care umblă  tot timpul cu orgoliul lui pe umăr. Cât să ţină şi flacăra aia!

            Juriul alcătuit din Jean Dumitraşcu, Mircea Bârsilă, Augustin Doman şi Sergiu I. Nicolaescu, cer scuze dacă am uitat pe cineva, a făcut bine reparând o nedreptate. Au decernat premiul „Miron Cordun”omului în primul rând, Valentin Predescu, autorul cărţii „Persona non-grata”. Ce titlu potrivit!

            Ceilalţi câştigători sunt:

            Cristina Onofre pentru placheta „Templierii lucrurilor simple”(Ce inspirat a mulţumit Cristina: „Vă iubesc pe toţi!... vă demonstrez!... Nici nu ştiţi ce bine pot s-o fac!...”  Duceţi-vă, „pentru că nici nu ştiţi ce pierde-ţi!”... la librărie şi citiţi-i cartea.

            Premiul “Iustin Moisescu” l-a obţinut ÎPS Calinic pentru tomul autobiografic “Toată vremea-şi are vreme”  Înalt Prea Sfinţitul prezent doar cu gândul, fizicu-i trecător plecat cu probleme importante la Curtea Regală.

            Premiul Cartea Anului la secţiunea Proză a fost atribuit scriitorului satiric George Rizescu pentru volumul “Mic tratat de prostologie”. De unde se poate trage concluzia că prostia e mană cereească.

            Premiul Cartea Anului pentru Critică literară şi Istoria literaturii i-a fost oferit criticului literar Nicolae Oprea pentru cărţile „Poetul trivalent” şi „Arte poetice româneşti”. Sper să fiu înţeles. Aici n-am găsit comentarii. Sunt încuiate toate cu cheile intrarii în Uniune.

            Spre deosebire de altădată, plicurile garnisite de Consiliul Judeţean Argeş reprezentat de vicepreşedintele Ion Popa au umplut de data asta nu numai inimile dar şi buzunarele merituoşilor premianţi. De-ar fi în fiecare ab alegeri!

            Dar scandalul? Micul prinţ? Pruncul? Chiar nimic, nimic!? Să ne fi deplasat atâta lume degeaba?

            Undeva acolo, un sâmbure tot a plesnit, dar s-a mascat elegant. Maestrul de ceremonii Mirce Bârsilă, dupa mine(,) cel mai important poet din zonă (un alt poet important zice ca nu ştiu să pun virgula, are şi el dreptate!)şi printre cei mai importanţi din ţară, a împlinit tocmai azi 19 octombrie 60 de ani. Un sincer la mulţi ani! De 3 ori 30 măcar! Că se poate!

            Parcă i s-ar fi cuvenit mai mult. De ziua lui i s-a dat, doar corvoada conducerii întregului ceremonial. Ca să repare, Augustin Doman a ieşit la rampă anunţând, ştia pe surse, că „a fost hotarăt ca la Tărgul de carte de la Paris, literatura română deci România să fie invitatul special.” Suspans, unde e legătura!...”Treizeci de scriitori români cu cărţi traduse în limba franceză vor fi acolo la stand. Şi printre ei Mircea Bârsilă. Nu aflase Mircea.”

            Încă o dată: Felicitări Mircea Bârsilă! Şi să foşnească şi plicul celui uitat!

            Se întâmplă la Centrul Cultural lucruri frumoase!

USL campioana ţării, e?...

              Meciul de pe Arena Naţională, a fost pierdut de USL, după convingerea mea, la un scor mult mai categoric decât cel de marţi dintre România şi Olanda. Nu e o metaforă şi nici o găselniţă încondeiată de mine, eu neavând în fişa postului obligaţia să fac rating.  De aceea consider că nu e un lucru trăznit să restabilesc apele în oglindă, scoţând în lumină adevărul că ceeace ar părea la prima vedere o mare victorie, e de fapt o penibilă şi ruşinoasă cacialma.

          Am să încerc să fiu aplicat şi metodic. Pentru început voi „limpezii” câteva răspunsuri unor întrebări simple(mai potrivit mi s-ar fi părut”decantez”dar m-am gândit să nu creadă lumea că sunt vre-un cantautore ca Victor Socaciu).

„Ce a fost de fapt acolo pe Stadionul Naţional?”

          Însuşi locul ales pentru marea desfăşurare ne spune că a fost un meci, ar fi răspunsul la îndemână.

          „Ce echipe jucau în acel meci?”

          Din câte am văzut pe teren era o singură echipa. Echipa USL, ce şi-a luat cu grijă toate măsurile permise şi nepermise de regulament ca să fie adulată de public.

          „Unde se găsea în acel moment şi cine era echipa adversă?”

          Echipa adversă fără îndoială era o selecţionată pe scheletul PDL. Se pare că avea un meci şcoală, se antrena cu alte cuvinte, cu o megaechipă să zicem că ar fi fost FC Barcelona. Şi, să mai presupunem că luase aprobare de la Mitică de la Ligă, aşa cum a făcut şi Dinamo nu de mult, pentru amânarea etapei ca să poată oferii un spectacol de ţinută în compania marilor vedete europene gen Mesi, Wilfried Martens şi Vivien Reding

          Practic lucrurile au stat cu totul altfel, pentru că PDL-ul programase înainte de începerea campionatului acest eveniment şi, ca s-o spunem pe-a dreaptă nici măcar nu era acţiunea lor, în această întâmplare erau doar sparing parteneri. Cei care au plătit şi organizat tot au fost boşii de la FC Barcelona, noi ca ţară având doar de câştigat. Doar că USL-ul a forţat disputarea meciului din campionatul naţional în ziua respectivă, cerând federaţiei în caz de neprezentare în teren a adversarului, să câştige partida la masa verde cu 3-o.

          „În discursurile şefilor de la USL, mai ales Pontonel şi Antonel dar şi rezerva de lux accidentată de DNA, prinţul Ialomiţei Dragnea întâiul (unu e numai 1!), s-au arătat încântaţi de afluenţa de spectatori, proferând că în tribună e poporul(cei şapte milioane patru sute), singurul care are temeiul să decidă în ţara lui când se desfăşoară meciurile, iar ceilalţi care nu sunt în Arena Naţională, sunt duşmani ai poporului ce şi-au vândut ţărişoara şi se căciulesc la porţile Europei ca nişte vasali al lui Merkel şi Barroso. Ce spune oglinda fermecată, cine erau spectatorii?”

          Toată consideraţia pentru spectatori! Ei cu siguranţă şi-au câştigat dreptul la opinii şi flori. Se distingeau mai multe categorii. În primul rând galeria, cei pe care i-a unit imnul Jos Băsescu din toţi rărunchii şi, berăria...

          Mai apoi, candidaţii şi unchii. Doamne cum am uitat ştirea că s-au lansat candidaţii cu acest prilej!... Şi Gabi Firea cu câţi s-a pupat!Ce vârtej!

          O altă categorie au venit la costum şi cravată şi, nu mă miră nicicum, cu amintirea în suflet a parangheliilor de altădată (ale lui Ceauşescu). Lipsea doar tabloul cu Ponta şi Antonescu. Data viitoare  îl vor trece la accesorii! 
          Cei mai mulţi fără îndoială erau baronii şi aplaudacii din teritorii. S-a cerut de sus cu aprobare de ştate, mai mulţi! Şi dacă se poate cu figuri de oameni culţi, cu şcoală şi inima curată. N-au avut cât a fost nevoie!... Au adus şi slugile de pe plantaţii. N-a fost timp pentru tuns şi frezat! Bieţii de ei, oameni de ţară, s-au îmbrăcat cu ce au avut mai curat şi s-au dus la gară. Mulţumiţi, dar trişti! Câştigaseră un ban cinstit, au văzut şi stadionul... Frumos! Au băut şi berile, dar trebuiau să-şi aducă şi muierile! Bine că măcar au venit ei!

*

          Am văzut la televizor aseară un sociolog care comenta grandoarea. S-a dat impresia de forţă şi unitate, o psihoterapie de grup benefică şi mobilizatoare pentru adepţi, iar USL-ul fercheş şi tuns, în meciul alegerilor ca atare va funcţiona uns

          Mie mi s-a părut că spectacolul a fost găunos şi jalnic. Un zmeu de carton şi prost gust cu mai multe capete seci, care în numele poporului se ia la trântă cu Europa. Şi nu că mă pricep, nu că fac eu pe deşteptu, dar am văzut mereu când vine mingea la ei, îşi dau cu stângu-n dreptu de te trec fiori reci.

          Ca să fiu de basm am sfârşit cu un pleonasm