Rare sunt momentele când televizorul
te încântă umplând ecranul cu oameni, în măsura lor adevărată, egali cu faptele
ce le rămân în urmă. De obicei pe sticlă, politicienii şi pipiţele îşi expun
goliciunea neruşinată ce ne intră în piele şi în ochi, precum vălul unui
blestem care parcă nu vrea să se mai ridice. Aseară la DIGI 24, şi scriu postul
TV cu majuscule pentru tendiţa moderaţiei şi consistenţa pe care încearcă să o
imprime programelor sale, într-un regal al dialogului, Mark Gitenstein/ Emil
Hurezeanu, ambasadorul american a dat măsură staturii morale şi legăturilor
strânse, pornite din inimă şi contopite într-un corp comun cu poporul român.
Trei ani omul acesta, prin venele
căruia a curs şi curge un filon de sânge romanesc, a fost alături, a suferit cu
noi înţelegându-ne frustrările, dar şi neputinţa de a ne depăşi condiţia
resemnării pe care o purtăm în genă. Luciditatea analizei, diagnosticele
precise, dar şi acurateţea sfaturilor şi descrierea capcanelor ce ne pândesc, ne-au
îcredinţat că de partea cealaltă a camerelor ne vorbea cu deosebită sinceritate
un prieten.
S-a spus, pe bună dreptate că în lunga
vara fierbinte a acestui an Mark Gitenstein a fost partizan pe faţă al
preşedintelui. Ne-a dezvăluit că nu şi-a depăşit atribuţiile, a acţionat strict
pe parametrii care-i primea de la departamentul de stat. Deloc întâmplător,
corespundeau cu analizele proprii şi de aici nuanţele, sentimentul implicării,
de fapt era o datorie de servici făcută din convingere pentru a proteja ce mai
putea fi salvat.
La Washington în centrul de comandă al
lumii, sunt sute de lucruri care se întâmplă simultan în locuri fierbinţi.
Stând cu ochii pe hartă, strategii nu au umorul nostru, nu înţeleg glumele pe
care le fac la televizor sau aiurea vre-unul sau altul dintre politicienii
dâmboviţeni, în somn sau în cine ştie ce alcov. Pentru o bună colaborare în
NATO şi sincronizare a parteneriatului strategic, predictibilitatea e o
condiţie obligatorie. Avem din partea americanilor nu doar aprecieri, ci şi responsabilităţi
imense doar pentru că am dovedit că merităm.
Militari români alături de cei americani, înfrăţiţi
în luptă în Irak în Afganistan, câştigându-le respectul şi dovedindu-ne
capacitatea, au primit drepul de a comanda unitătile lor de elită în câmpul de
operaţiuni. Nu se câştigă uşor acest drept. În afară de noi nimănui nu i s-a făcut
onoarea să comande trupe americane. Tineri români, inteligenţi şi instruiţi
conduc proiecte majore la Silicon Valley, sau în alte locuri ce presupun înaltă
pregătire şi abilităţi ieşite din comun. Avem profesori de mare renume care
predau la catedră în cele mai mari universităţi ale lumii.
Rămaşi în ţară, ne cheltuim energiile
în bătălii interne, inutile, avem obiceiul să dăm foc la orice, să aruncăm în
aer tot ce-am construit cu greu.
Dăruiţi cu inteligenţă
şi cu o ţară plină de frumuseţi şi bogăţii, ne suntem cei mai îndărătnici duşmani.
Nefiind în stare să ne ţintim interesele mari, ne cramponăm în orgolii mărunte.
Ne entuziasmăm şi uităm prea repede. Ne lipseşte doza necesară de optimism şi
nu ştim să ne bucurăm de viaţă.
Ce a însemnat, dacă revin la intrebare
voi deja aţi uitat, pentru poporul român, în evaluarea mea, lunga lui vară
fierbinte, dacă m-aş raporta la propria ţară a fost o dramă americană sau dacă
m-aş raporta la zonă, o tragedie greacă jucată într-o noapte a minţii unui
cabotin.
Ascultând un om căruia i se citea pe faţă
nu doar sinceritatea ci şi faptul că îşi regăsise aici în suflet straturi
sentimentale ale obârşiei, am descoperit că pot gândi la fel.
Cât ar conta dacă măcar un timp l-am
credita de împărat pe Ponta. Votanţii l-au ales pe el, şi zeii în Olimp. Să
ducem săbiile la rastel şi să ne bucurăm de victoriile lui, ca de propriile
noastre victorii.
Un stol de vrăbii idioate tocmai
treceau pe-acolo:
– Nu se poate că a plagiat!
