Şah la Fermă

             Klaus Iohanis s-a înscris în PNL. Trebuie să recunosc e o mişcare surprinzătoare ca şi cum un mare maestru şahist, după studii îndelungi, revine la masa de joc, se uită fix la adversar, porneşte ceasul şi dă şah la regină, cu calul. Mă nene, în clipa aia ai putea crede că s-a dus dracului stabilitatea, atât cât era, pe eşicherul USL şi a venit valul!

          Ce l-o fi găsit pe Antonel, tot mai mic cum e el şi lovit de asteroid, să şi-l ia alături pe ursul ăla solid, care-l privea de sus la Conferinţa de presă? Nu-i ajunge taci-turnul ăla nesupus de Tăricelul, făcând viraje pe motocicletă în şeptelul de piese negre? Cu nebunul de Orban scăpat din lesă, cu Ghilimanul primarul şi Juvară pioni principali, în formulă completă întregind coşmarul? Taman acum la Congres?

          Nu pricep planul să mă pici cu ceară! Nu-l înţeleg.

          Şi ce-o zice Pontonel? Că pe bune, Iohanis e mai bun decât el. L-o fi adus să-i arate pisica!? Orice s-ar spune, înclin să constat, n-a fost boierescu nici cât i la tot fluturat pe Oprescu, lui Crin!...

          Şah de doi în tandem.

          Cu albele, Doctorul şi Dottore Pontonel, iar cu piesele negre, Iohanis şi tu more Antonel. Sarea şi piperul. Preşedintele şi premierul

          Mai bine table că şahul nu e de noi!

          Hai maestre, dă cu zarul!...

Viki's View Alexandru

                                Tortul provenit de la Cofetaria Cafina. Desavarsita finetea gustului !

             Astăzi Alexandru împlineşte nouă ani şi doi, după operaţia din Germania, de când merge la Napocensis.

          Realizările sunt vizibile. Ascultă, înţelege, recunoaşte şi se bucură.

          De la o vreme nu se mai bucură singur. A învăţat să ne facă părtaşi bucuriei sale şi ne provoacă, luminându-ne zilele. În deşertul care nu speram să se mai sfârşească, au apărut oaze. Dunele de nisip au rămas în urmă şi în umbra palmierilor jocurile copilăriei prind să se infiripe. Nu cu intensitate, nici pentru mult timp, dar cu atât mai plăcut spectacolul. Razele jucăuşe din ochi, îi luminează faţa şi glasul gâlgâit, se rvarsă ca apa într-un pahar prea-plin. Şi tu eşti acolo. Îi arunci mingea, sau îl stropeşti cu apa din bazin.

            Altfel, încă nu rosteşte cuvintele. La trei ani într-o sală de operaţie şase ore sub anestezie, le-a pierdut. Nu le-a  mai găsit rostul, nu le-a mai strigat înapoi. Ştiţi povestea, dacă nu, o găsiti pe blog.(Povestea lui Alexandru)

          Săptămâna viitoare plecăm în Olanda. O bună prietenă ne-a pus în legătură cu inventatorul unei terapii Viki's View, Paula Bartolomeus, care în împărăţia ceţii se luptă cu autismul smulgând copiii din braţele zmeului.

          Este asigurată doar lupta. Cu ajutorul lui Dumnezeu şi al Paulei poate vom izbândii.

          La mulţi ani Alexandru! Vorbim.

Ii şi FOTE

             Mai bine că nu a fost un spectacol grandios. Ne-am arătat lumii aşa cum suntem. Corul acela minunat al copiilor cu glasurile firave ce pâlpâiau ca nişte flăcărui vii în gerul sticlos aburind imaginile, după  ce astă vară altfel de flăcări devastatoare au ars fără noimă pe munţi, au arătat Europei după un şir de dezamăgiri că putem întoarce paginile şi într-o mică victorie.

          Mi-a fost teamă că antrenorului Covaliu, exemplarul sportiv, îi va tremura mâna şi nu va reuşi la un moment dat să dea tuşa finală şi să aprindă beculeţul, dar flacăra olimpică a umplut cupa şi ceremonia putea continua.          

          Mi-a fost teamă să nu văd în prim plan politicienii că se înghesuie pentru a murdării ecranul. Să nu-l văd acolo pe Ghişe fluturând vre-un steag. Mi-a fost teamă ca Ponta să nu se lungească în discurs. (Mă întreb, dacă i-o fi cerut scuze în particular doamnei Udrea, pentru injurile vis a vis de bazele sportive şi patinoar).

          Le-am mai văzut cu plăcere pe tulnicărese şi cam atât. N-am să zic nimic de Ina.

          M-am bucurat să-l văd  acolo pe Jacques Rogge, preşedintele Comitetului Olimpic Internaţional şi pe Patrick Hickey preşedintele Comitetului Olimpic European, amândoi făcând onoare cu prezenţa lor Festivalului Olimpic al Tineretului European, Braşovului şi României ca ţară organizatoare. Şi mărturisesc m-am simţit bine să-l zăresc printre spectatori pe hocheistul Ion Ţiriac.

          Tinerii aceea frumoşi ai Europei care au defilat cu steagurile vor lega desigur prietenii înainte de a se întrece în competiţie. Tinerii aceea frumoşi vor mai revenii desigur. Unii dintre ei chiar se vor îndrăgostii când în barurile oraşului, spre seară, vor descoperii în ii şi fote, minunăţii...  

          Personal cred că va fi bine să te îndrăgosteşti la Braşov într-o Europă Unită.

Poziţia copilului

Tudor Caranfil: "Poziţia copilului" este primul film românesc care primeşte trofeul Ursul de Aur

 *

          În placentă, la naştere, e importantă poziţia copilului. Natura sau Dumnezeu au lucrat mult pe partea asta şi în general au potrivit lucrurile astfel ca atunci când vine sorocul, să iasă copilul cum a fost stabilit, cu capul înainte nu cu picioarele. Uneori gândul nesăbuit al mamei, temerile ei excesive, sau nerăbdarea pruncului (după mine e doar mâna hazardul) scot înainte picioarele. Asta nu e bine! Chinurile sunt mai îndelungi şi ţipătul la întâlnirea cu lumina e ostoit de vlagă.

          Dar şi mai târziu, voinţa mamei are orgoliul să creadă că poate decide în numele copilului, poate să fie liberul lui arbitru. Cum să fi arbitrul propriului tău fiu, într-un meci!?

          Extrapolând, poţi fii! S-au mai văzut femei arbitrii.

          Îţi pui costumul negru. Fiul tău e în meci. Eluieri, greşit sau nu, 11 metrii. Îi faci semn discret să ia mingea. El se supune şi o duce la puncutul cu var. Vrei să dea gol. El mai mult decât orice pe lume în momentul acela, vrea să dea în bără. Îşi ia elan şi porneşte, numărând paşii. Ţinteşte bara. Îţi îngheţă pentru o clipă fluierul în gură. Ţi-a stat inima. Mingea loveşte bara. Mai fluieri o dată, repetarea loviturii. Lumea se frământă pe scaune în tribună. Telefoanele ziariştilor au început să zbârnăie către redacţii. Fiul tău se apropie de minge, are figura dârză, o potriveşte în iarbă, face zece paşi înapoi şi lansează din ristul bocancului trasorul, cu aceleaşi coordonate. Mingea izbeşte în acelaşi loc bara. Copilul tău se bucură făcând semnul victoriei spre tribună. Asistenţa încremenită, parcă se trezeşte dintr-un coşmar şi aplaudă. Nu se mai potolesc ovaţiile, iar tu, nu ştii ce să mai faci cu fluierul...

          Nu e subiectul filmului.

          Pot rămâne aplauzele tribunei, şi personajele, fiul şi mama – liberul arbitru. Şi desigur trebuie să intre regizorul, şi scenaristul, şi cu siguranţă actorii, şi deschideţi larg porţile. Intrarea liberă! Totuşi, am o rugăminte, faceţi ceva să nu vină guvernanţii şi parlamentarii, poate că îşi aduc aminte  de bugetul culturii.

          Stadionul freamătă. Gazonul e verde, proaspăt udat. Apare dinspre poarta unde s-a dat în bară, ca un tanc pe şenile, călcând apăsat în iarbă Ursul de aur.

          Dar mai întâi să aplaudăm echipa: Calin Netzer, regizorul, Razvan Radulescu coscenarist, Bogdan Dumitrache, Luminita Gheorghiu, Florin Zamfirescu, Natasa Raab, Ilinca Goia, Adrian Titieni, Cerasela Iosifescu, Mimi Branescu, Vlad Ivanov şi soprana Leontina Vaduva. (Urale îndelungi, ovaţii, Hai Romania!)

Aloma

Pictura Bogdan Mihai Radu

             Eram prieten cu verişoara ei, căsătorită. Ne mai văzusem de câteva ori întâmplător, niciodată singuri. Fără să împărţim cuvinte suficiente legăturii ce se putea înfiripa într-o conversaţie. Ochii ni se întâlniseră mai des, împlinind nevoia instinctivă de a împărţi pe categorii de percepţii obiectele sau senzaţiile scrise să se întâmple în jurul tău. Hazardul îţi scoate în cale imagini al căror contur se aşează altfel, te urmăresc şi te fac să revii la ele din când în când.

          Atingeam cu privirea ca din întâmplare întâi buzele, îmi luam avânt şi coboram desenând cristiane în jos pe trup. Traseul era perfect, stratul de zăpadă subţire verde mentă al capotului, nereuşind să ascundă şi să niveleze perfecţiunea liniilor ce se rotunjeau sau se alungeau suple dedesupt. Ştiam bine că nu aveam voie sa folosesec pârtia, dar ochii ei nu mă mustrau când o fracţiune de clipă se întâlneau întâmplător cu ai mei. Schimbam direcţia, ocolind cu grijă contactul, de teama să nu scânteieze ceva în câmpul electric.

          Auzisem de neînţelegerile cu soţul. Prietena mea îmi vorbise puţin şi de boala ei. Stăteam în camera simplu mobilată pe un scaun, sorbind cafeaua dintr-o ceşcuţă subţre, galbenă. Prietena mea, cu spatele la Aloma îşi citea email-urile pe o măsuţă unde se afla calculatorul, astfel că o puteam privi în voie, stând pe pat cu picioarele atârnate, cu capotul acela verde mentă şi florile albastre neglijent aruncate peste căldura ce o degaja corpul destins. Din grabă, nu îşi încheiase toţi nasturii. O trezisem din somn, trecuse de 11. Prietena mea aştepta un răspuns de la o firmă unde îşi depusese CV-ul.

          Aloma avea o oboseală pe faţă, o paloare misterioasă. Îi scormoneam cu privirea avidă chipul. Se abandonase de parcă voia să-şi continue somnul. Un sân mai obraznic, rotund, împingea să iasă din umbră în câmp deschis. Şi dintr-o dată lucrurile au părut să se tulbure. Un spasm puternic i-a smucit corpul prăvălit ca un arc pe spate şi parcă era traversată de o undă de şoc. Mişcările dezarticulate se amplificau în segmentele membrelor. După clipa de uluială, realizez pericolul de a cădea din pat. Încerc s-o reţin, dar îmi tremură mâinile şi nu am destulă forţă în braţe.

          Prietena mea speriată mă ajută şi ea cât poate. Îi descheie capotul până jos şi îl trage de mâneci de parcă în el s-ar fi aflat tot răul din lume. O udă cu apă. Eu lupt în continuare să stăpânesc trupul acela stărnit de stihie. O iau în braţe, îi acopăr cu pieptul sânii, o acopăr întreagă cu corpul meu. Îi strâng picioarele cu picioarele mele, parcă începe să se adune, mai întâi ca o vâltoare, apoi ca o apă liniştită. Intârzii câteva clipe scufundându-mă şi eu în ea. Totul a durat preţ de trei minute. Fără îndoială cele mai lungi

          Mă desprind greu şi o privesc liniştită de pe celălat mal, de desupra ei. Prietena mea se uită la mine mustrătoare, citind mai repede decât mine nefirescul situaţiei şi aducând un cearşaf să o acopere. Mă dau jos din pat. Dărâmat mă aşez pe scaun. Prietena mea îşi căpătase stăpânirea de sine şi a sunat la salvare. Am simţit că nu mai era nevoie de mine şi m-am ridicat să plec. Am spus de la uşă:

          – Ne vedem mâine! Nu ne-am mai văzut niciodată