Dragobetele sărută fetele

            Cam pişicher, Dragobetele sărută fetele!

          De dragul fetelor nemăritate, dar şi a nevestelor tinere se pare, a semănat în urma sa voit, atâta ceaţă şi uitare de sine. Cum să nu-ţi placă să alergi fetele prin pădure şi ele chipurile să adune flori şi bureţi, să obosească repede, să se aşeze în „zăpada zânelor” şi să aştepte cu buzele dornice, întredeschise, sărutul promis al Dragobetelui care iată că în sfârşit a venit. Zăpada zânelor era strânsă după aceea şi adusă acasă, cu apa topită din omăt stropinduse în scăldătoare şi făcându-se farmece, pentru ca anul întreg să fie iubită.

          Şi dacă plăcerea e atât de mare în 24, ea de ce să nu se repete în 28? De dragul sfârşitului lunii  februarie şi de bucuria trezirii la viaţă a primăverii, se poate prelungii în 1 şi 3 ale lunii îngemănate, care nu-i aşa, nu-i atât de sigur că va izbândi până în 25 martie, când mai e permisă o sărutare ca să te dumireşti.

          Nici etimologia numelui nu e atât de limpede. Unii cercetători presupun că ar fi de origine slavă, „dragu” şi „biti”, s-ar traduce din slava veche prin „a fi drag”. Greu de crezut că drăgostirea aceasta să aibă doar o tradiţie de 170-180 de ani. Mai curând aş miza în urmele dace. Puţinele cuvinte, atâtea câte ne-au rămas, păstrează „Trago” - ţap şi „pede” - picioare. (Tragopete). Se zice că Dragobetele ar fi fost unul din fiii Babei Dochia. Printre zeii pierduţi ai dacilor, ce mai contează unul cu picioare iuţi!

          După credinţa poporului meu în aceste zile animalele şi păsările se împerechează. Cum şi ele ca şi noi nu au părăsit niciodată, aceste locuri în care ne-am născut, se pare că am avut acelaşi zeu.

Şah la Fermă

             Klaus Iohanis s-a înscris în PNL. Trebuie să recunosc e o mişcare surprinzătoare ca şi cum un mare maestru şahist, după studii îndelungi, revine la masa de joc, se uită fix la adversar, porneşte ceasul şi dă şah la regină, cu calul. Mă nene, în clipa aia ai putea crede că s-a dus dracului stabilitatea, atât cât era, pe eşicherul USL şi a venit valul!

          Ce l-o fi găsit pe Antonel, tot mai mic cum e el şi lovit de asteroid, să şi-l ia alături pe ursul ăla solid, care-l privea de sus la Conferinţa de presă? Nu-i ajunge taci-turnul ăla nesupus de Tăricelul, făcând viraje pe motocicletă în şeptelul de piese negre? Cu nebunul de Orban scăpat din lesă, cu Ghilimanul primarul şi Juvară pioni principali, în formulă completă întregind coşmarul? Taman acum la Congres?

          Nu pricep planul să mă pici cu ceară! Nu-l înţeleg.

          Şi ce-o zice Pontonel? Că pe bune, Iohanis e mai bun decât el. L-o fi adus să-i arate pisica!? Orice s-ar spune, înclin să constat, n-a fost boierescu nici cât i la tot fluturat pe Oprescu, lui Crin!...

          Şah de doi în tandem.

          Cu albele, Doctorul şi Dottore Pontonel, iar cu piesele negre, Iohanis şi tu more Antonel. Sarea şi piperul. Preşedintele şi premierul

          Mai bine table că şahul nu e de noi!

          Hai maestre, dă cu zarul!...

Viki's View Alexandru

                                Tortul provenit de la Cofetaria Cafina. Desavarsita finetea gustului !

             Astăzi Alexandru împlineşte nouă ani şi doi, după operaţia din Germania, de când merge la Napocensis.

          Realizările sunt vizibile. Ascultă, înţelege, recunoaşte şi se bucură.

          De la o vreme nu se mai bucură singur. A învăţat să ne facă părtaşi bucuriei sale şi ne provoacă, luminându-ne zilele. În deşertul care nu speram să se mai sfârşească, au apărut oaze. Dunele de nisip au rămas în urmă şi în umbra palmierilor jocurile copilăriei prind să se infiripe. Nu cu intensitate, nici pentru mult timp, dar cu atât mai plăcut spectacolul. Razele jucăuşe din ochi, îi luminează faţa şi glasul gâlgâit, se rvarsă ca apa într-un pahar prea-plin. Şi tu eşti acolo. Îi arunci mingea, sau îl stropeşti cu apa din bazin.

            Altfel, încă nu rosteşte cuvintele. La trei ani într-o sală de operaţie şase ore sub anestezie, le-a pierdut. Nu le-a  mai găsit rostul, nu le-a mai strigat înapoi. Ştiţi povestea, dacă nu, o găsiti pe blog.(Povestea lui Alexandru)

          Săptămâna viitoare plecăm în Olanda. O bună prietenă ne-a pus în legătură cu inventatorul unei terapii Viki's View, Paula Bartolomeus, care în împărăţia ceţii se luptă cu autismul smulgând copiii din braţele zmeului.

          Este asigurată doar lupta. Cu ajutorul lui Dumnezeu şi al Paulei poate vom izbândii.

          La mulţi ani Alexandru! Vorbim.

Ii şi FOTE

             Mai bine că nu a fost un spectacol grandios. Ne-am arătat lumii aşa cum suntem. Corul acela minunat al copiilor cu glasurile firave ce pâlpâiau ca nişte flăcărui vii în gerul sticlos aburind imaginile, după  ce astă vară altfel de flăcări devastatoare au ars fără noimă pe munţi, au arătat Europei după un şir de dezamăgiri că putem întoarce paginile şi într-o mică victorie.

          Mi-a fost teamă că antrenorului Covaliu, exemplarul sportiv, îi va tremura mâna şi nu va reuşi la un moment dat să dea tuşa finală şi să aprindă beculeţul, dar flacăra olimpică a umplut cupa şi ceremonia putea continua.          

          Mi-a fost teamă să nu văd în prim plan politicienii că se înghesuie pentru a murdării ecranul. Să nu-l văd acolo pe Ghişe fluturând vre-un steag. Mi-a fost teamă ca Ponta să nu se lungească în discurs. (Mă întreb, dacă i-o fi cerut scuze în particular doamnei Udrea, pentru injurile vis a vis de bazele sportive şi patinoar).

          Le-am mai văzut cu plăcere pe tulnicărese şi cam atât. N-am să zic nimic de Ina.

          M-am bucurat să-l văd  acolo pe Jacques Rogge, preşedintele Comitetului Olimpic Internaţional şi pe Patrick Hickey preşedintele Comitetului Olimpic European, amândoi făcând onoare cu prezenţa lor Festivalului Olimpic al Tineretului European, Braşovului şi României ca ţară organizatoare. Şi mărturisesc m-am simţit bine să-l zăresc printre spectatori pe hocheistul Ion Ţiriac.

          Tinerii aceea frumoşi ai Europei care au defilat cu steagurile vor lega desigur prietenii înainte de a se întrece în competiţie. Tinerii aceea frumoşi vor mai revenii desigur. Unii dintre ei chiar se vor îndrăgostii când în barurile oraşului, spre seară, vor descoperii în ii şi fote, minunăţii...  

          Personal cred că va fi bine să te îndrăgosteşti la Braşov într-o Europă Unită.

Poziţia copilului

Tudor Caranfil: "Poziţia copilului" este primul film românesc care primeşte trofeul Ursul de Aur

 *

          În placentă, la naştere, e importantă poziţia copilului. Natura sau Dumnezeu au lucrat mult pe partea asta şi în general au potrivit lucrurile astfel ca atunci când vine sorocul, să iasă copilul cum a fost stabilit, cu capul înainte nu cu picioarele. Uneori gândul nesăbuit al mamei, temerile ei excesive, sau nerăbdarea pruncului (după mine e doar mâna hazardul) scot înainte picioarele. Asta nu e bine! Chinurile sunt mai îndelungi şi ţipătul la întâlnirea cu lumina e ostoit de vlagă.

          Dar şi mai târziu, voinţa mamei are orgoliul să creadă că poate decide în numele copilului, poate să fie liberul lui arbitru. Cum să fi arbitrul propriului tău fiu, într-un meci!?

          Extrapolând, poţi fii! S-au mai văzut femei arbitrii.

          Îţi pui costumul negru. Fiul tău e în meci. Eluieri, greşit sau nu, 11 metrii. Îi faci semn discret să ia mingea. El se supune şi o duce la puncutul cu var. Vrei să dea gol. El mai mult decât orice pe lume în momentul acela, vrea să dea în bără. Îşi ia elan şi porneşte, numărând paşii. Ţinteşte bara. Îţi îngheţă pentru o clipă fluierul în gură. Ţi-a stat inima. Mingea loveşte bara. Mai fluieri o dată, repetarea loviturii. Lumea se frământă pe scaune în tribună. Telefoanele ziariştilor au început să zbârnăie către redacţii. Fiul tău se apropie de minge, are figura dârză, o potriveşte în iarbă, face zece paşi înapoi şi lansează din ristul bocancului trasorul, cu aceleaşi coordonate. Mingea izbeşte în acelaşi loc bara. Copilul tău se bucură făcând semnul victoriei spre tribună. Asistenţa încremenită, parcă se trezeşte dintr-un coşmar şi aplaudă. Nu se mai potolesc ovaţiile, iar tu, nu ştii ce să mai faci cu fluierul...

          Nu e subiectul filmului.

          Pot rămâne aplauzele tribunei, şi personajele, fiul şi mama – liberul arbitru. Şi desigur trebuie să intre regizorul, şi scenaristul, şi cu siguranţă actorii, şi deschideţi larg porţile. Intrarea liberă! Totuşi, am o rugăminte, faceţi ceva să nu vină guvernanţii şi parlamentarii, poate că îşi aduc aminte  de bugetul culturii.

          Stadionul freamătă. Gazonul e verde, proaspăt udat. Apare dinspre poarta unde s-a dat în bară, ca un tanc pe şenile, călcând apăsat în iarbă Ursul de aur.

          Dar mai întâi să aplaudăm echipa: Calin Netzer, regizorul, Razvan Radulescu coscenarist, Bogdan Dumitrache, Luminita Gheorghiu, Florin Zamfirescu, Natasa Raab, Ilinca Goia, Adrian Titieni, Cerasela Iosifescu, Mimi Branescu, Vlad Ivanov şi soprana Leontina Vaduva. (Urale îndelungi, ovaţii, Hai Romania!)

Aloma

Pictura Bogdan Mihai Radu

             Eram prieten cu verişoara ei, căsătorită. Ne mai văzusem de câteva ori întâmplător, niciodată singuri. Fără să împărţim cuvinte suficiente legăturii ce se putea înfiripa într-o conversaţie. Ochii ni se întâlniseră mai des, împlinind nevoia instinctivă de a împărţi pe categorii de percepţii obiectele sau senzaţiile scrise să se întâmple în jurul tău. Hazardul îţi scoate în cale imagini al căror contur se aşează altfel, te urmăresc şi te fac să revii la ele din când în când.

          Atingeam cu privirea ca din întâmplare întâi buzele, îmi luam avânt şi coboram desenând cristiane în jos pe trup. Traseul era perfect, stratul de zăpadă subţire verde mentă al capotului, nereuşind să ascundă şi să niveleze perfecţiunea liniilor ce se rotunjeau sau se alungeau suple dedesupt. Ştiam bine că nu aveam voie sa folosesec pârtia, dar ochii ei nu mă mustrau când o fracţiune de clipă se întâlneau întâmplător cu ai mei. Schimbam direcţia, ocolind cu grijă contactul, de teama să nu scânteieze ceva în câmpul electric.

          Auzisem de neînţelegerile cu soţul. Prietena mea îmi vorbise puţin şi de boala ei. Stăteam în camera simplu mobilată pe un scaun, sorbind cafeaua dintr-o ceşcuţă subţre, galbenă. Prietena mea, cu spatele la Aloma îşi citea email-urile pe o măsuţă unde se afla calculatorul, astfel că o puteam privi în voie, stând pe pat cu picioarele atârnate, cu capotul acela verde mentă şi florile albastre neglijent aruncate peste căldura ce o degaja corpul destins. Din grabă, nu îşi încheiase toţi nasturii. O trezisem din somn, trecuse de 11. Prietena mea aştepta un răspuns de la o firmă unde îşi depusese CV-ul.

          Aloma avea o oboseală pe faţă, o paloare misterioasă. Îi scormoneam cu privirea avidă chipul. Se abandonase de parcă voia să-şi continue somnul. Un sân mai obraznic, rotund, împingea să iasă din umbră în câmp deschis. Şi dintr-o dată lucrurile au părut să se tulbure. Un spasm puternic i-a smucit corpul prăvălit ca un arc pe spate şi parcă era traversată de o undă de şoc. Mişcările dezarticulate se amplificau în segmentele membrelor. După clipa de uluială, realizez pericolul de a cădea din pat. Încerc s-o reţin, dar îmi tremură mâinile şi nu am destulă forţă în braţe.

          Prietena mea speriată mă ajută şi ea cât poate. Îi descheie capotul până jos şi îl trage de mâneci de parcă în el s-ar fi aflat tot răul din lume. O udă cu apă. Eu lupt în continuare să stăpânesc trupul acela stărnit de stihie. O iau în braţe, îi acopăr cu pieptul sânii, o acopăr întreagă cu corpul meu. Îi strâng picioarele cu picioarele mele, parcă începe să se adune, mai întâi ca o vâltoare, apoi ca o apă liniştită. Intârzii câteva clipe scufundându-mă şi eu în ea. Totul a durat preţ de trei minute. Fără îndoială cele mai lungi

          Mă desprind greu şi o privesc liniştită de pe celălat mal, de desupra ei. Prietena mea se uită la mine mustrătoare, citind mai repede decât mine nefirescul situaţiei şi aducând un cearşaf să o acopere. Mă dau jos din pat. Dărâmat mă aşez pe scaun. Prietena mea îşi căpătase stăpânirea de sine şi a sunat la salvare. Am simţit că nu mai era nevoie de mine şi m-am ridicat să plec. Am spus de la uşă:

          – Ne vedem mâine! Nu ne-am mai văzut niciodată

Reţeta pâinii

           Reţeta fabricării pâinii nu e deloc complicată. Ba dimpotrivă. Se amestecă drojdia cu puţină sare şi făină, se pune apă cât cuprinde şi se dă drumul la malaxor. Se învârteşte bine malaxorul, cât are în program, ştie el mai bine decât noi(!), apoi se porţionează şi se bagă la cuptor aluatul. Minutele de coacere sunt fără îndoială bine stabilite şi cuptoarele eliberează din pântece, odată cu pâinea, mirosul ce se propagă şi se lasă  cu stratul de brumă dincolo de gardul dinspre vinalcol. E semnalul care scoate în curte câţiva muncitori ce duc la schimb, către gardul dinspre fabrica de pâine, un braţ de sticle. Schimbul se face sub privirea îngăduitoare şi tulbure a celor doi paznici ce stau de vorbă.   

          –Auzi mă Vasile, cică ar fi căzut zidul Berlinului.

          Aici intervine organul vigilent al securităţii statului, ce şi-a întins tentaculele primind de undeva  din reţea informaţia. Echipa de control complexă(Colonelul Postolache şi Căpitanul Ghiţă) venită ad-hoc în schimbul de noapte şi-a făcut treaba responsabil, a cântărit sacii de făină, drojdia, cantitatea de sare, metrologizând şi cântarul căci luaseră cu ei în trecere, de la vecinii de peste gard, o sticlă cu un lichid special ce avea o masă îmbuteliată, fix de un kilogram.

          Terminând treaba, aşteptau acum lângă malaxor, la o masă improvizată acoperită cu catifea albastră adusă din sala de şedinţe, degustând lichidul din recipientul standard şi întocmind procesul verbal. Dimineaţă la ora 7 rezultatul controlului trebuia să se afle în mapa de piele de bivol pe biroul primului secretar. Întâmplarea face că pe primul om al judeţului îl chema Bivol, fapt pentru care atunci când a venit la noi din CC, ăia de la Gospodăria de partid au schimbat tot mobilierul din cabinet achiziţionând un interior îmbrăcat în piele

          Interesant ce se întâmplă pe cealaltă partea a malaxorului. Doi dintre cocători, l-au luat de picioare pe un al treilea şi-l  aruncă periculos în vasul uriaş, cu capul în jos, susţinându-l deasupra, iar acesta cu mînile reuşeşte să umple cu aluat două găleţi roşii, pline ochi, împrumutate de la punctul amenajat pentru securitatea incendiilor şi le transportă pe neobservate încuindu-le în vestiar

          Mai departe procesul de producţie se derulează normal. Se coace pâinea şi se constată la ieşirea din cuptor, o producţie la numărător semnificativ mai mică decăt la numitor, adică în normativ. Personalul cocător dă din umeri şi mai numără o dată la cererea expresă a organului, stupefiat de necunoscutele fracţiei.

          Între timp apare pe alee legănându-se agale, specialistul în panificaţie, şeful de schimb chemat de urgenţă să depaneze o ţeavă care se înfundase la vecinii de la vinalcol şi era pericol de explozie în zonă. I se descrie situaţia după care, sigur pe vorbele sale, personajul cere să fie verificată trasabilitatea de pe etichetă a sacilor de făină.       

           –E făină de anul ăsta nea Mitică!          
           –Păi bine mă bivolilor! adresarea era făcută direct către oamenii lui, cocătorii, nu se exista nici un dubiu. Voi nu ştiţi că anul ăsta a fost an secetos!?... Îşi dădu repede seama de greşeală, se întoarse şi-şi ceru scuze faţă de tovarăşul Prim Bivol, chiar dacă acesta nu era de faţă, explicând că în speţă, e doar o potriveală proastă, nu e nici un grad de rudenie.         

          –Zilnic le explic la învăţământul politic şi vedeţi că nu se  lipeşte nimic de ei!

          Mai desfundară o sticlă de-aia specială şi se aşezară să incheie, edificaţi, procesul verbal anexând o notă de fundamentare asupra calitţii făinii din anul acela, lipsită de umiditatea din sol.

          În ce priveşte moralul salariaţilor, la final propune eliberaarea din funcţie a personalului de la poartă, pe motiv dovedit că ascultă Europa liberă (n-aveau de unde să ştie, onor portarii, din altă parte că s-a dărâmat Zidul Berlinului). Restul colectivului sunt fără îndoială oameni la locul lor şi au avut o abordare partinică pe perioada controlului, dovedind că şi-au capacitat toate eforturile strânşi uniţi în jurul ideii, „fie pâinea cât de rea, noi cu drag mâncăm din ea!”

          Mulţumite că şi-au făcut datoria, organele cercetează mai întâi portbagajul, să nu fi fost din greşeală pâinea caldă aşezată prea aproape de sticle şi să degradeze conţinutul standard. Când ies din curte, cei doi portari reuniţi în poziţie de drepţi îi salută cu respect       

          –Să trăiţi Domnu Colonel! Să vă dea Dumnezeu sănătate!         

          –Auzi mă Ghiţă, parcă mi-e milă de amărâţii ăştia doi. Hai să scriem din nou sfârşitul. Că doar nu ăştia doi dărâmară zidul.

O ţară de infractori

 Nota: Imi cer scuze, acest text a fost repostat. Il stersesem dintr-o eroare.           

           

           De mult timp zilele ţării mele nu se mai aşează ca nişte file scrise în cartea de istorie, ci între paginile unui tabloid.

          În devălmăşia instaurată în decembrie 89, primii care s-au dumirit  au fost securiştii, activiştii PCR şi borfaşii. Cu ruleta şi ţăruşii ascuţiţi în braţe şi-au împărţit frăţeşte parcelele ţărişoarei. Ceilalţi devălmaşi, pălmaşii, au rămas în spatele uşii cu gura căscată la televizor, nemaiştiind pe cine să aplaude şi pe cine să înjure. Intelectualii(de jure) şi-au cultivat angoasele, cercetănd şi certându-se între ei cu privire la cine sunt cei ce au deflorat revoluţia de a curs atâta sânge.

          Dar nu sunt eu îndreptăţit, nu am pregătirea necesară să însăilez nici măcar un hronic, darmite o analiză cu tentă istorică.

          Dacă te iei după televizor, suntem o ţară de infractori cu umori.

          Trebuie să fi nebun ca mine să te uiţi toată ziua pe micul ecran. E aceeaşi tristeţe cu repetiţie, prostituţie în bulboane, breaking news-uri de la justiţie, baloane de săpun de la guvern şi ca să fie şahul etern, rezon şi concret preşedintele şi premierul, îşi fac înţepături de sezon pe buget.

          Stau şi aştept inept verdictele. Iese Năstase de la Jilava? Scapă Fenechiu după isprava cu transformatoarele? Copos mai vede soarele? Borcea revine la Săftica? Felix când ajunge la mititica? Ciuvică îşi plăteşte sancţiunea? Da Becali? Şi-a făcut rugăciunea?...

          În ţara asta chiar nu se mai întâmplă nimic important?

          Iaca se întâmplă! Constant, apare pe burtieră o floare la butonieră!...

          Breaking News:

          Elena Udrea candidează la şefia PDL. Suntem plini de umori, ce v-am spus!

Du-te maică la Dubai!

             Şi caii se împuşcă nu-i aşa? Cu întrebarea asta a venit Gigi în mare grabă de la Palat sau de la Senat, nu are importanţă fix de unde, coborând din Maybach-ul său personal argintiu şi sărutând mâna (aprigei)straşnicei sale mame cea care prelungise până la el, sămânţa mândrului neam al makedonilor.

          Scandalul recent ce a dat foc Europei, mai abitir decât bugetul, a pornit tot din ţara albionului, acolo unde ceaţa aia ce le intră în ochi de parcă nu le-ar fi ajuns Whiski-ul, a făcut pe nişte vânzători să amestece în galantare nobila carne tocată a cailor cu ignobila carne de vacă. Drept e că nici nu prea se vedea bine pe etichetă!... Cele două abatoare din România implicate, primiseră ca ajutor guvernamental înnainte să le bage în insolvenţă, tuşul rămas de la Referendum. Practic, dacă am sta să analizăm, e de vină tot preşedintele Băsescu, el a cerut românilor să nu participe la vot, de a rămas tuşul neconsumat.  

          Fiecare ţară cu limitările şi simbolurile ei. Nu vreau să bat câmpii şi să vă abat de la subiect, doar atât mai vreau să vă întreb, cum e văzută vaca la indieni!?... Diferenţă de abordare desigur.

          De ce s-a speriat însă Becalii? şi s-a grăbit să-i ceară sfatul mamei sale? Să ne-aducem aminte că taman azi era procesul lui la
Înalta Curte cu furtul acela al cailor(din herghelia de cai putere) cu automobil cu tot. Abia apoi a survenit sechestrarea vinovaţilor.

          Ǎştia de la justiţie sunt în stare de orice! Fac legăturile lor, scormonesc afacerile şi precis vor ajunge şi la numele lui implicat în afacerile cu oile. Cinstit cum e, el nu s-a ferit niciodată şi-a dat pe faţă în numele firmei, numele său. BE de la oaie şi CAL probabil de la carnea de cal.

          La ascultat bătrâna, probabil ca pe vremuri Mama lui Ştefan cel Mare („Du-te la oştire...)şi i-a zis:

          – Du-te maică la Dubai, ce mai stai!

S-a dat sentinţa. Trei ani cu suspendare. Băiatul ăsta simpatic este membru în Comisia juridică a Senatului.

Weekend la Aleşd

              Mărturisesc în oraşul Aleşd nu am ajuns până acum. Căutând pe net am băgat de seamă ce am pierdut.

           

            Inaugurez azi o rubrică nouă. Ea nu se naşte acum, a mai lăsat urme cladestine pe blogul meu, cu poze şi obiective turistice ce-au adus în desfrâu Nikonul, dar a rămas nebotezată. Rubrica a crescut ca o buruiană de pripas, precum mireasa din fotografie. Cu voia dumneavoastră, cum s-o mai scufunzi goală, în cazanul popii şi în văzul obraznic al paparazzilor!... S-ajungă precum Boc la Capatos?

           

            Nici nu am sfârşit bine de rostit în gând numele fostului premier, că ideea salvatoare mi-a şi venit. Auzisem de Cascada Vălul Miresei din Răchiţele (satul în care s-a născut Boc). Până să ajungem la Alşed, trecem pe la cascadă şi scufundăm individa, acolo în apă săvârşind Marea Taină a botezului la loc mai ferit. I-am găsit şi numele rubricii (European roads) Drumuri europene. Am aflat pe surse că e posibil să plecăm toată familia în Olanda cu Alex, pentru o terapie şi cum mergem cu maşina traversănd parte din Europă, o să luăm şi Nikonul. Doamne ajută să fie lumină bună!

            Ecologişti cum suntem am făcut popas, după Sibiu când am văzut în faţă culoarea roşie, acolo unde se retează viaductul acela în buza pădurii. Pare că înfrastructura e făcută special să ducă peste pădure, direct în cer. Până se termină lucrarea cred că-mi vor creşte aripi de înger!

            Din vorbă-n vorbă ajungem în Huedin. Casa ce se vede în fotografie, e a unui conaţional de-al nostru rrom. Mândră casă! Parcă e Domul San Marco. Oprim la poartă să ne interesăm de o rută bună prin Europa, ne pregătim deja intens, strângem informaţii. Ei, rromii au bătătorit toate drumurile şi stiu. Dar n-avem noroc! Nu e nimeni acasă, au trecut cu toţii peste Canalul Mânecii. E un neam de nomazi, viu.

            Cu cât intrăm mai sus în Transilvania printre brazi, iarna devine mirifică.

            Nici la Vălul Miresii n-a dat norocul peste noi. Apa e îngheţată. Zmulg din altarul de gheaţă un ţurţure şi îl vâr pentru Taina Botezului celei nebotezate, în luminişul dintre sâni unde se adânceşte părtia şi rostesc:

            "Botează-se robul (roaba) lui Dumnezeu European roads în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfantului Duh. Amin!". Slobozim din lesă Nikonul. Pe el nu l-am lăsat să tragă cu ochiul la mărturisirea creştină, ca să nu-l îndemne necuratul la apucături  deocheate.

           

            Capătul drumului e la Aleşd. Mai oprim o dată în drum să mâncăm ceva. Nu spun unde, să nu mă amendeze CNA-ul pentru reclamă. Am auzit că circulă o propunere, se are în vedere, gândeşte legiuitorul, să se controleze  şi internetul, prea şi-au luat-o în cap ăştia cu blogurile!

            Am parcat la Aleşd în faţa unui sediu de campanie. Da! N-am venit degeaba! Nu mă mai mir că USL-ul a cucerit încet, încet Ardealul. Solidă gândire, aşezată! Citiţi vă rog scrisul din imagini cu atenţie şi observaţi cât de ofertant e locul. Cum a găsit strategul punctul nodal, punctul de întâlnire care uneşte şi satisface nevoile tuturor categoriilor sociale!? E cuprins aici, tot spectrul: începând de la dreapta cu TERMOPANE-le pentru clasa selectă; REPARǍM DRUJBE, pentru clasa mijlocie şi POMPE FUNEBRE, ghici pentru cine să fie? E o întreagă filozofie!

                               Foto: Cristina Florescu.(fotograful casei de firme...)

            Gata, m-am hotărât. Până să plec în Olanda mă înscriu în USL.