Poezia pe pilot automat

Poetul e un soi de pilot,

la manşa avionului său supersonic,

lansând pe cerul albastru

fumul alb.

Cei mai mulţi rămân (piloţi)

cu ochii ţintă pe ecranele ceasurilor,

urmărind cum cresc bionic

unghiile pisicii,

în torsul întins pe bord.

Doar aceia care fac lupinguri

şi tonouri în picaj,

văd ascuns în cristalele de gheaţă

firul de lână  subţire,

numai bun de-mpletit.

Azi, 21 martie, pe câmpu-nverzit,

cu scripeţi de fier,

poezia în vers alb, clasic,

se lasă din cer

ca o mantie.

(lână? sau mătase...)

(doi/unu?... Şase/şase. Sic!)

Meteorologii au prognozat

cod galben de ninsori.

Institutul Blecher a anunţat

Noaptea poeziei

la ora 20,

în tranvaiul 26.

Mă trec fiori.

Terapie Viki's view si turism

                                                        Alex, Paula Bartholomeus si Frederik

              Viky's View sau Re-atach se numeşte terapia nouă pentru care am fost cu Alex în Olanda. Nu ştiam prea multe despre metoda de lucru, dar Claudia buna prietenă din tinereţea mea albastră mi-a întărit credinţa că lipsită de şansa de a fi aplicată, nici o încercare nu-şi poate arăta efectele. Terapeuta care a lucrat cu Alex este Paula Bartholomeus. Ţinea de terapie ca noi, bunicii împreună cu părinţii, cercul de toate zilele unde se simte bine când nu se pierde în lumea lui, să-i fim alături.

            Când revenim de undeva, acasă, Alex are un obicei. Se aşează în faţa uşii şi ne împinge să intrăm, parcă numărându-ne. Ultimul sunt eu, urcând mai greu pe scări şi cercetând răspunsul la una din marile întrebări ale vieţii; dacă cerul e mai sus decât etajul patru? Se sprijină de balustradă şi îmi vorbeşte din ochi:

            _ Hai măi tataie nu mai vii odată!

            Paula şi cu Frederik, partenerul ei, înainte de a lucra cu Alex a stat de vorbă cu fiecare dintre noi. Cu mine, am simţit, la început a fost ceva mai greu. Eu de mic atunci când m-au dat la şcoală, am vrut să mă fac scriitor român contemporan şi n-am cultivat decât limba originară, n-am vrut să mi-o stric cu englezisme.

            Biata Paula a luat notă că, din Shakespeare, în original nici o iotă!... Despre olandeză nu putea fii vorba.

            În scaune, faţă-n faţă, m-a pus să închid ochii. N-a fost simplu să înţeleg, am căscat mai întâi gura ca la dentist, m-am strâmbat imitând-o, până la urmă vocea ei caldă, strânsul repetat al pleoapelor şi zâmbetul calm ca  strălucirea lunii, m-au condus în întunericul pe care şi-l dorea.  Mi-a luat cu mâinile ei mici mâinile mele mari aşezându-le cu palmele în jos pe măsuţa dintre noi. I-am simţit, pervers bătrân coapsele atingându-mă uşor. Apoi, vârful degetele ei palpând şi căutând încheieturile de deasupra degetelor mele. Vocea a rostit un cuvânt cu literele dublate care aducea cumva cu numele soţiei, Iooni, iar degetele au început să bată un ritm anume, întâi mai lent şi din ce în ce mai susţinut, sunetul tobelor mă învăluia, se îndepărta şi iar se apropia de parcă fluidul comunicării se întrerupea şi răzbăteau mai puternice ploaia, sau vântul.

            Claudia mă  pusese oarecum în temă, trebuia să-mi concentrez gândurile legat de dorinţe, de fapte, de sentimente, în raport cu numele rostit. Ce trăiri, ce idealuri, mai mult sau mai puţin împlinite, după 40 de ani de viaţă pe care ne-am ales-o singuri din ce s-a putut!... Cu bune şi rele. Desigur, ce femeie nu şi-ar fi dorit mai mult!?

            Pentru ea, acum, doar Alex contează, noi ceilalţi, mai puţin.

            Pe Cristina am înţeles-o bine când i-a rostit numele. Zbuciumul ei de mamă, niciodată deznădejdea, entuziasmul oprimat, setea de izbândă şi totdeauna credinţa că va reuşi. Bătaia tobelor îşi găsise ritmul pe platourile înnalte, cu Alex de mână, departe de zgomotele mărunte, ei doi nu încetau a vorbi.

            Alex! A rostit clar Paula. Tobele îşi rostogoleau sunetele se strângeau ca un brâu şi se deferecau iarăşi libere. O muzică îngerească parcă îmi acoperise auzul şi un singur gând ca un luceafăr ţintuia imensitatea noapţii în care acceptasem să rămân captiv.    „Alex trebuie să se vindece de autism! Alex trebuie să vorbească!

            Nu aş putea evalua cât timp a trecut. Frederich a stat lângă noi fără să scoată un cuvânt. Paula mi-a strâns mâna şi mi-a spus, începusem să înţeleg, că totul a fost bine. I-am oferit o carte, Bursa îngerilor şi mi-a promis că o va citi. La rându-i mi-a oferit cartea semnată de ea, Viki’s View. Van overleven naarbeleven: een baanbrekende methode. (Am primit-o puţin interzis. În limba asta ciudată, despre pictori numai de bine, despre fotbalişti la fel. Mă întreb, făcut mic dintr-o dată (micnicit) în afara Jurnalului Annei Frank oricât m-am stors, nu ştiam să mai fi scris cineva.

            După prima şedinţă cu Alex (au mai fost încă două în următoarele zece zile) au venit şi veştile. Se pare că Alex are o traumă post operatorie care se manifestă, dar nu e în sine, autism.

            Ce a urmat? Un periplu prin binecuvântata Olandă(aţi remarcat din text ce bine se cuvântă la olandezi!), de hatârul Nikonului, care să-mi arate cu adevărat unde suntem rămaşi, noi ca naţie şi de ce nu ne vor în Schengen, ei. Postez trei fotografii pentru fiecare oraş.

            Ce va urma? După fix o lună ne întoarcem 10 zile să continuăm terapia şi să-i stricăm tabieturile olandeze Claudiei şi soţului ei Martin.

            După încă o lună Paula şi Frederik vor veni la Bucureşti şi vor sta de vorbă cu terapeuţii lui Alex de la Napocensis.

            Deocamdată asta e tot. Liber Nikonului.
 Amsterdam

Giethoorn

Zwolle

 Apeldoor

 Delft

 Haga

Biblioteca multi media Maia Martin. Ion Toma Ionescu

Biblioteca multimedia Maia Martin

           Eu i-am zis Maia Îngerilor, ca semn de preţuire pentru că există şi se adevereşte printre noi, cu faptele încărcate de lumina gândului său bun şi frăgezimea culorii proaspete pe care o împarte dimineaţa în jurul ei, ca pe o pâine aburindă. Îngerii nu se arată aievea. Ne-am întâlnit doar în Bibliotecă, ascultându-i tremurul învăluitor al vocii însoţit de acorduri divine şi foşnet de pagini.

          Doar pictând, în tablouri, nu-şi mai poate ascunde aura de un galben strălucitor. Toate culorile par a fi mai întâi înmuiate în blândeţea mierii şi numai după aceea întinse pe pânză.

          Las semn bucuriei de a ştii...

Mânia zeilor

           Undeva la Haga, am văzut prin geamul unei Galerii, arta în stare pură. Mitul modern al unui nou Sisif pedepsit de zei să urce o piatră pe Colina Infernului a spart, în mintea întraripată a artistului, sculptor, pictor ce-o fi fost el (dimensiunea operei depăşind limitele unui concept anume ). Libertatea debordantă a novatorului neputând fi îngrădită, mai degrabă alăturarea viziunii sale făcând parte dintr-un sistem integrator îngăduit filozofilor.

          În perplexitatea mea măruntă, am scrutat privind îndelung prin geam să mă luminez asupra măreţiei sensurilor. Din păcate, un soare pieziş interfera acuitatea demersului. Totuşi, matricea vieţii reprezentată de cojile de ouă împrăştiate într-un echilibru al scenariului în cadru, din care plasma osmotică se deversase, amestecând gălbenuşurile colcăind de embrioane gata să se războiască cu timpul, rostogoleau cipul din mintea lor ca pe o piatră sisifică. Fiecare pe propria lui colină.

          În faţa coloanei, ca un cap de pod, un om singur lipsit de cap, călărit de un alt om singur(dedublarea) şi el fără de cap, cu un rucsac în spinare plin cu ouă. Surprinzător, lipseşte violenţa din acest tablou. Nicăieri nu curge sângele, ceeace înseamnă că aşa a vrut artistul, să împace personajul dual cu destinul. Capetele, nevăzute în tablou sunt desigur bolovanii, pedeapsa zeilor, rostogoliţi deja dincolo de colină.

          M-am întrebat de ce uşa galeriei era închisă, dar tot eu mi-am dat răspunsul. Mulţimea de vizitatori prosternată de admiraţie, din cauza aglomeraţiei, ar putea călca pe cojile de ouă.

          S-au schimbat planurile. Perspectiva are altă lumină. Azi arta e pe jos, nu pe sus ca-n Capela Sixtină.

          M-am întors acasă după concediul meu datorat lui Alex si Claudiei. Mă urmăresc încă impresiile. Şi cele două personaje, fără cap din tabloul cu ouă de la Galerie. Fac legături, mă uit la televizor, mă pun la punct cu evenimentele. Aflu că la Paris la Târgul de carte unde România este ţara invitată special merge Pontonel, singur fără Antonel, călare pe Calorifer.

          În plin absurd la Montparnasse Ionescu & Brancuşi făcându-şi anamneza:

          – Ce ştii, îşi ia şi teza?

Ce-mi zice mie Gogol

           Am citit întâmplător în revista Acolada nr.2, , februarie 2013, un panseu de dimensiuni mai lungi semnat de Dumitru Ungureanu, pe care acum dacă vreau să-l citesc trebuie să-l caut ceva mai mult, ca pe un stâlp sătul de propria-i casă, plecat în lume să prindă alte rădăcini şi să asculte dimineaţa în coroana sa nouă, înverzită, glasurile păsărelelor. Ca şi cum te-ai putea întoarce în pădure măcinat de scorbura timpului pe dedesubt.

          Părerea mea, neautorizată nefiind membru al Uniunii, e că îi şedea bine la locul lui. Nu comentez opţiunile, Domnia sa ştie mai bine. Casa de unde a plecat, o casă onorabilă dealtfel, dacă mă iau după textul din Acolada, pare să fi fost bântuită.

          În „Şobolanul Akaki Akakievici”, după cum spune şi titlul, domnul Dumitru Ungureanu se foloseşte de GOGOL, prea fin, prea intelectual ca să poţi atinge, subiectul.

          Era mult mai practic dacă  se folosea de GOOGLE, pentru o alertă! Sau şi mai sigur, pe Facebook, să ceri like-uri de susţinere pentru Marea cursă.

          Cine ştie, pricepe!

P.S.
          – Ionescule, iar ai fluierat în biserică. Dracu te mai publică!