miercuri, 27 martie 2013

Piţurcă, Dodel şi Tăbliţele de la Tărtăria.



            
              A fost rezolvat în sfârşit misterul Tăbliţelor de la Tărtăria. Se pare că cele trei artefacte descoperite la Gura Luncii, sunt însemnările făcute de vizionarul Piţurcă în 1961, la vârsta de cinci ani împliniţi, cu privire la strategia tehnico-tactică pe care avea s-o aplice peste timp ca antrenor în meciul cu Olanda. Singurul lucru rămas nelămurit pe terenul Știinţei este, cum ajunsese copilul din comuna Orodel (Dolj), pe dealurile dintre Orăştie şi Alba Iulia. Cum s-a extras el din mrejele jocului de barbut, îl practica încă din fragedă pruncie, ca să-i poată explica arheologului ce manevrase până atunci coada lopeţii în şantierul arheologic şi se odihnea la umbră, fără să dea măcar de un ciob de oală schema subtilităţilor ce avea să le aplice în meciul de peste ani cu batavii. Norocul lui că trecând pe lângă o cărămidărie şterpelise în traistă trei cocoloaşe de humă. Pe vremea aia nu se inventase plastilina şi nici tableta.

           Foto: tubeclip.wordpress.com
           S-au pastrat trei tăbliţe din huma aia. Cea discoidală de fapt e o minge de fotbal pe care se poate observa clar dispunerea în teren a echipei naţionale de fotbal. Semnele arată clar într-o scriere pictografică, disponibilitatea lui Dodel de a fi pretutindeni. Urmăriţi repetitivitatea iniţialei D a Dodelului.

          Ce-a de-a doua tăbliţă îl reprezintă tot pe Dodel. El e capra aia care ară terenul de joc.
                Foto: descopera.ro

          Pe cea de-a treia tăbliţă copilul Piţurcă şi-a scris demisia, în caz de s-ar întâmpla cumva, Doamne fereşte, din cauza schimbării climatice şi alinierii astrelor să piardă pariul.
                Foto: descopera.ro

          Destinul, sau mâna divină, a făcut atunci să se oprească acolo un autobuz plin cu excursionişti olandoi. Nu ştiu dacă printre ei nu se afla şi Louis Van Gaal, antrenorul batavilor. Cu prezenţă de spirit şi simţind pericolul, viitorul mare antrenor şi-a strâns documentaţia, şi-a pus-o în traistă, şi nu s-a oprit din alergare până la cărămidărie, unde într-un cuptor în care ardea focul, a aruncat printre cărămizi şi tăbliţele. Mai poftim de poţi stabilii prin metoda cu carbon radioactiv, din cauza acelui tratament termic, vechimea obiectelor!...

          După îndelungi dezbateri, cercetători de pe întreg mapamodul au prezumat vârta asociată tăbliţelor ca fiind, undeva la 5500ÎEN. În acest fel s-a dovedit că scrierea aceea de pe tăbliţe poate fi asimilată, ca prima scriere de pe pământ, înnaintea celei sumeriene.


          E de înţeles de ce Piţurcă nu-şi va pune în practică demisia după pierderea pariului, 0-4 aseară  pe Amsterdam Arena. Ar trebui să deconspire ce scrie în a treia tăbliţă.  
          Nu poţi, nu-i aşa, arunca în aer interesul ştiinţific şi nici pe cel naţional!

marți, 26 martie 2013

Ursul la malul mării



            Dan Tapalagă este unul dintre puţinii analişti care îmi inspiră încredere. Cu mintea lui înceată de ardelean merge pe firul apei, uşor legănat, împotriva curentului de obicei până la izvor, cu piciorul gol să simtă sub talpă greutatea trupului său de urs. Drumul e periculos şi te poţi rănii de pietrele ascuţite, iar în locurile cu apă învolburată ţi se poate înmuia glezna. Dar încăpăţânarea sa totdeauna îl duce la obârşia apelor.

          Am folosit în ultima carte, încă netipărită, Jurnalul Apocalipsei, ca motou disipat în toate capitolele un text de-al lui, care a reuşit să-mi adune într-un fel şi să-mi pună în valoare gândurile. În mare parte ne potrivim în opinii, doar că eu sunt mai sentimental.

          Aseară însă, publicat pe Hot News, am citit un articol semnat de el în care umbra unei femei se răsturnase în soarele ce cobora spre asfinţit.

Nedumerit, am încercat să-mi explic. Misoginismul să fie? Nevoia de schimbare? Făţuirea aurei de imparţialitate? Sătul şi scârbit, i se pusese rana din spate pe sare. Ursul părea un păstrăv atins de o împrejurare climatică, silit să înnoate la vale. Treaba cu păstrăvul m-a luminat în sfârşit.

          Aşadar Tapalagă, atins de codul portocaliu de viscol a luat-o pe firul apei în jos către plaja. Altă perspectivă. Dacă pui un Sisif să coboare îi plângi de milă. I se par picioarele prea lungi, aerul îi ţiuie în ureche, inima în degringoladă pare că s-a înbolnăvit de streche.

          Sincer, eu cred că Tăpalagă s-a îndrăgostit de chipul Elenei Udrea şi a visat-o vara la malul mării când îşi scutură ea de pe pielea arsă de soare nisipul si umbra sării.

          E obligatoriu să-l citiţi şi peTapalagă.

luni, 25 martie 2013

Blaga, Piţurcă şi Registrul fericirii



            Fiecare om are două registre. Unul subţire, unde caligrafiază cu înflorituri de condei, adăugând şi câteva poze care să-i amintească momentele faste ale vieţii sale. Nunta, naşterea copiilor, prima sa carte apărută în librărie şi două trei evenimente de consens general al fericirii publice. Şi celălalt registru, gros, materializat într-un set de volume numerotate pe căprării cu cifre romane, adevărate tomuri ce fac să trosnescă lemnul bibliotecii. Fiecare casă de român nu se există să nu posede în dotare un dulap unde să-şi ţină dezamăgirile.

          Pe parcurs, din primul registru, revizuind, eşti obligat să constaţi că au rămas doar coperţile destinul parşiv obligându-te să rupi filele. Cum să păstrezi în rochie albă de mireasă nevasta? După scandalul ce ţi l-a făcut, neînţelegând că Mimi asta blondă, cînd a găsit-o în furou, tocmai era în teste la birou. Cum s-o angajezi la relatii cu publicul fără să-ţi faci o părere personală, avizată, întreagă!? Năroadă, ce să zici, nevasta n-a putut să înţeleagă!... Era corvoadă, nu plăcere imorală vinovată. Ca şef, sunt nişte obligaţii de servici.

          Despre contextul general vreau să vorbesc de fapt în acest post, nu particularizez că n-are rost. Nu spun o noutate cât de terfeloagă a ajuns registrul fericirii publice de la guvern. Nu intră nimeni înăuntru, chiar dacă uşile sunt larg deschise. În şedinţa de Guvern, azi, Pontonel a apreciat că n-a fost  bună comunicarea şi în frunte cu el, tot personalul a plecat la televizor să comunice că şi registrul, şi fericirea, există.

          Trec mai departe şi mă înfiinţez la ghişeul dezamăgiri. Aici dau de o coadă lungă din alte vremuri. Fiecare doreşte să înscrie câte ceva. Nemulţumirea e generală. Spiritele sunt aprinse. Trag cu urechea. Se vorbeşte mai mult despre Piţurcă şi Blaga. Înţeleg până la urmă că Piţurcă, pentru a mai şterge ceva din eşecul de la Budapesta, va trebui să-l introducă în formaţie pe dreapta pe Blaga, în meciul de marţi cu olandezii. Şi obligatoriu s-o readucă în sânul echipei pe Udrea pentru pregătirea fizică.

vineri, 22 martie 2013

Grupul Albaştrilor



             Nu mulţi scriitori au bucuria să se întâlnească cu personajele propriei cărţi. Eu am gustat din această stare atunci când am lansat Dosarul Albaştrii. Eram prima oară după patruzeci de ani strânşi la un loc, fără aportul major al organelor. Am încercat să prind între coperţile cărţii ficţiunea trăită de noi în perioada 1971-1974, când scenariştii securităţii ne-au aruncat în vâltoarea unui coşmar, redescoperit schematic în paginile Dosarului de Urmărire aflat  la CNSAS.
            L-am citit uimit, pe nerăsuflate, ca pe un roman de aventuri dintr-o viaţă paralelă. A fost nevoie să-mi reamintesc lucruri pe care tot timpul mă străduisem să le uit. A fost nevoie să stau de vorbă, după zeci de ani, cu fiecare dintre actori, să-mi caut foştii prieteni, să le aflu adevărul, căci teama şi temerile puseseră între noi distanţe şi zeci de ani.
            Nu s-au aflat la evenimentul lansării toate personajele cărţii. A lipsit Nicolae Radu, Anca fosta lui soţie şi Mariana Ştefan. Mariana Dobrescu, Dumnezeu s-o ierte a lipsit motivat. Iar de Ges, n-am dat. Lipseşte şi din carte, adevărul ei.
            Prezenti în fotografie de la stânga la dreapta: Călin Vlasie, Vasile Iordache, Ion Toma Ionescu, Geo Jugănaru, Claudia Duminică Keoterman, Lucian Băjenaru şi jos Gicu Cârstea.


joi, 21 martie 2013

Poezia pe pilot automat




Poetul e un soi de pilot,
la manşa avionului său supersonic,
lansând pe cerul albastru
fumul alb.

Cei mai mulţi rămân (piloţi)
cu ochii ţintă pe ecranele ceasurilor,
urmărind cum cresc bionic
unghiile pisicii,
în torsul întins pe bord.

Doar aceia care fac lupinguri
şi tonouri în picaj,
văd ascuns în cristalele de gheaţă
firul de lână  subţire,
numai bun de-mpletit.

Azi, 21 martie, pe câmpu-nverzit,
cu scripeţi de fier,
poezia în vers alb, clasic,
se lasă din cer
ca o mantie.
(lână? sau mătase...)
(doi/unu?... Şase/şase. Sic!)

Meteorologii au prognozat
cod galben de ninsori.
Institutul Blecher a anunţat
Noaptea poeziei
la ora 20,
în tranvaiul 26.

Mă trec fiori.

miercuri, 20 martie 2013

Terapie Viki's view si turism

                                                        Alex, Paula Bartholomeus si Frederik


              Viky's View sau Re-atach se numeşte terapia nouă pentru care am fost cu Alex în Olanda. Nu ştiam prea multe despre metoda de lucru, dar Claudia buna prietenă din tinereţea mea albastră mi-a întărit credinţa că lipsită de şansa de a fi aplicată, nici o încercare nu-şi poate arăta efectele. Terapeuta care a lucrat cu Alex este Paula Bartholomeus. Ţinea de terapie ca noi, bunicii împreună cu părinţii, cercul de toate zilele unde se simte bine când nu se pierde în lumea lui, să-i fim alături.

            Când revenim de undeva, acasă, Alex are un obicei. Se aşează în faţa uşii şi ne împinge să intrăm, parcă numărându-ne. Ultimul sunt eu, urcând mai greu pe scări şi cercetând răspunsul la una din marile întrebări ale vieţii; dacă cerul e mai sus decât etajul patru? Se sprijină de balustradă şi îmi vorbeşte din ochi:

            _ Hai măi tataie nu mai vii odată!

            Paula şi cu Frederik, partenerul ei, înainte de a lucra cu Alex a stat de vorbă cu fiecare dintre noi. Cu mine, am simţit, la început a fost ceva mai greu. Eu de mic atunci când m-au dat la şcoală, am vrut să mă fac scriitor român contemporan şi n-am cultivat decât limba originară, n-am vrut să mi-o stric cu englezisme.

            Biata Paula a luat notă că, din Shakespeare, în original nici o iotă!... Despre olandeză nu putea fii vorba.

            În scaune, faţă-n faţă, m-a pus să închid ochii. N-a fost simplu să înţeleg, am căscat mai întâi gura ca la dentist, m-am strâmbat imitând-o, până la urmă vocea ei caldă, strânsul repetat al pleoapelor şi zâmbetul calm ca  strălucirea lunii, m-au condus în întunericul pe care şi-l dorea.  Mi-a luat cu mâinile ei mici mâinile mele mari aşezându-le cu palmele în jos pe măsuţa dintre noi. I-am simţit, pervers bătrân coapsele atingându-mă uşor. Apoi, vârful degetele ei palpând şi căutând încheieturile de deasupra degetelor mele. Vocea a rostit un cuvânt cu literele dublate care aducea cumva cu numele soţiei, Iooni, iar degetele au început să bată un ritm anume, întâi mai lent şi din ce în ce mai susţinut, sunetul tobelor mă învăluia, se îndepărta şi iar se apropia de parcă fluidul comunicării se întrerupea şi răzbăteau mai puternice ploaia, sau vântul.

            Claudia mă  pusese oarecum în temă, trebuia să-mi concentrez gândurile legat de dorinţe, de fapte, de sentimente, în raport cu numele rostit. Ce trăiri, ce idealuri, mai mult sau mai puţin împlinite, după 40 de ani de viaţă pe care ne-am ales-o singuri din ce s-a putut!... Cu bune şi rele. Desigur, ce femeie nu şi-ar fi dorit mai mult!?

            Pentru ea, acum, doar Alex contează, noi ceilalţi, mai puţin.

            Pe Cristina am înţeles-o bine când i-a rostit numele. Zbuciumul ei de mamă, niciodată deznădejdea, entuziasmul oprimat, setea de izbândă şi totdeauna credinţa că va reuşi. Bătaia tobelor îşi găsise ritmul pe platourile înnalte, cu Alex de mână, departe de zgomotele mărunte, ei doi nu încetau a vorbi.

            Alex! A rostit clar Paula. Tobele îşi rostogoleau sunetele se strângeau ca un brâu şi se deferecau iarăşi libere. O muzică îngerească parcă îmi acoperise auzul şi un singur gând ca un luceafăr ţintuia imensitatea noapţii în care acceptasem să rămân captiv.    „Alex trebuie să se vindece de autism! Alex trebuie să vorbească!

            Nu aş putea evalua cât timp a trecut. Frederich a stat lângă noi fără să scoată un cuvânt. Paula mi-a strâns mâna şi mi-a spus, începusem să înţeleg, că totul a fost bine. I-am oferit o carte, Bursa îngerilor şi mi-a promis că o va citi. La rându-i mi-a oferit cartea semnată de ea, Viki’s View. Van overleven naarbeleven: een baanbrekende methode. (Am primit-o puţin interzis. În limba asta ciudată, despre pictori numai de bine, despre fotbalişti la fel. Mă întreb, făcut mic dintr-o dată (micnicit) în afara Jurnalului Annei Frank oricât m-am stors, nu ştiam să mai fi scris cineva.

            După prima şedinţă cu Alex (au mai fost încă două în următoarele zece zile) au venit şi veştile. Se pare că Alex are o traumă post operatorie care se manifestă, dar nu e în sine, autism.

            Ce a urmat? Un periplu prin binecuvântata Olandă(aţi remarcat din text ce bine se cuvântă la olandezi!), de hatârul Nikonului, care să-mi arate cu adevărat unde suntem rămaşi, noi ca naţie şi de ce nu ne vor în Schengen, ei. Postez trei fotografii pentru fiecare oraş.

            Ce va urma? După fix o lună ne întoarcem 10 zile să continuăm terapia şi să-i stricăm tabieturile olandeze Claudiei şi soţului ei Martin.

            După încă o lună Paula şi Frederik vor veni la Bucureşti şi vor sta de vorbă cu terapeuţii lui Alex de la Napocensis.

            Deocamdată asta e tot. Liber Nikonului.
 Amsterdam
Giethoorn


Zwolle

 Apeldoor
 Delft
 Haga

marți, 19 martie 2013

Biblioteca multi media Maia Martin. Ion Toma Ionescu

Biblioteca multimedia Maia Martin



           Eu i-am zis Maia Îngerilor, ca semn de preţuire pentru că există şi se adevereşte printre noi, cu faptele încărcate de lumina gândului său bun şi frăgezimea culorii proaspete pe care o împarte dimineaţa în jurul ei, ca pe o pâine aburindă. Îngerii nu se arată aievea. Ne-am întâlnit doar în Bibliotecă, ascultându-i tremurul învăluitor al vocii însoţit de acorduri divine şi foşnet de pagini.

          Doar pictând, în tablouri, nu-şi mai poate ascunde aura de un galben strălucitor. Toate culorile par a fi mai întâi înmuiate în blândeţea mierii şi numai după aceea întinse pe pânză.

          Las semn bucuriei de a ştii...

luni, 18 martie 2013

Mânia zeilor



           Undeva la Haga, am văzut prin geamul unei Galerii, arta în stare pură. Mitul modern al unui nou Sisif pedepsit de zei să urce o piatră pe Colina Infernului a spart, în mintea întraripată a artistului, sculptor, pictor ce-o fi fost el (dimensiunea operei depăşind limitele unui concept anume ). Libertatea debordantă a novatorului neputând fi îngrădită, mai degrabă alăturarea viziunii sale făcând parte dintr-un sistem integrator îngăduit filozofilor.

          În perplexitatea mea măruntă, am scrutat privind îndelung prin geam să mă luminez asupra măreţiei sensurilor. Din păcate, un soare pieziş interfera acuitatea demersului. Totuşi, matricea vieţii reprezentată de cojile de ouă împrăştiate într-un echilibru al scenariului în cadru, din care plasma osmotică se deversase, amestecând gălbenuşurile colcăind de embrioane gata să se războiască cu timpul, rostogoleau cipul din mintea lor ca pe o piatră sisifică. Fiecare pe propria lui colină.

          În faţa coloanei, ca un cap de pod, un om singur lipsit de cap, călărit de un alt om singur(dedublarea) şi el fără de cap, cu un rucsac în spinare plin cu ouă. Surprinzător, lipseşte violenţa din acest tablou. Nicăieri nu curge sângele, ceeace înseamnă că aşa a vrut artistul, să împace personajul dual cu destinul. Capetele, nevăzute în tablou sunt desigur bolovanii, pedeapsa zeilor, rostogoliţi deja dincolo de colină.

          M-am întrebat de ce uşa galeriei era închisă, dar tot eu mi-am dat răspunsul. Mulţimea de vizitatori prosternată de admiraţie, din cauza aglomeraţiei, ar putea călca pe cojile de ouă.

          S-au schimbat planurile. Perspectiva are altă lumină. Azi arta e pe jos, nu pe sus ca-n Capela Sixtină.

          M-am întors acasă după concediul meu datorat lui Alex si Claudiei. Mă urmăresc încă impresiile. Şi cele două personaje, fără cap din tabloul cu ouă de la Galerie. Fac legături, mă uit la televizor, mă pun la punct cu evenimentele. Aflu că la Paris la Târgul de carte unde România este ţara invitată special merge Pontonel, singur fără Antonel, călare pe Calorifer.

          În plin absurd la Montparnasse Ionescu & Brancuşi făcându-şi anamneza:

          – Ce ştii, îşi ia şi teza?

vineri, 15 martie 2013

Ce-mi zice mie Gogol



           Am citit întâmplător în revista Acolada nr.2, , februarie 2013, un panseu de dimensiuni mai lungi semnat de Dumitru Ungureanu, pe care acum dacă vreau să-l citesc trebuie să-l caut ceva mai mult, ca pe un stâlp sătul de propria-i casă, plecat în lume să prindă alte rădăcini şi să asculte dimineaţa în coroana sa nouă, înverzită, glasurile păsărelelor. Ca şi cum te-ai putea întoarce în pădure măcinat de scorbura timpului pe dedesubt.

          Părerea mea, neautorizată nefiind membru al Uniunii, e că îi şedea bine la locul lui. Nu comentez opţiunile, Domnia sa ştie mai bine. Casa de unde a plecat, o casă onorabilă dealtfel, dacă mă iau după textul din Acolada, pare să fi fost bântuită.

          În „Şobolanul Akaki Akakievici”, după cum spune şi titlul, domnul Dumitru Ungureanu se foloseşte de GOGOL, prea fin, prea intelectual ca să poţi atinge, subiectul.

          Era mult mai practic dacă  se folosea de GOOGLE, pentru o alertă! Sau şi mai sigur, pe Facebook, să ceri like-uri de susţinere pentru Marea cursă.

          Cine ştie, pricepe!

P.S.
          Ionescule, iar ai fluierat în biserică. Dracu te mai publică!

joi, 14 martie 2013

Unchiul Google e ungur



            Ce-mi zice mie Google?

            "După examinarea profilului tău, am stabilit că unele conţinuturi (de exemplu, texte, imagini sau nume) încalcă Politica Google+ privind conţinutul postat de utilizatori şi comportamentul acestora sau Politica Google+ privind numele.
          Pe durata suspendării, nu vei putea utiliza în totalitate serviciile Google pentru care trebuie să ai un profil activ, precum Google+, Google Reader şi Picasa"

*

          Unchiul Google, dacă analizez ce mi se-ntâmplă am toate datele să cred că e ungur. Altfel nu-mi explic de ce a suspendat dreptul la liberă circulaţie al Păsării ceţii, blogul în care scriu eu, obligându-mă la un soi de mişcare limitată, doar pe coclauri. Dau mai jos un citat din răspunsul primit când am cerut explicaţii:
          „We have re-reviewed your Google+ profile and have found that it is still in violation of our Google+ User Content and Conduct Policy: www.google.com/intl/en/+/policy/content.html. Please note that your Google+ profile appeals are limited. We ask that you update your profile to comply with our policies, and then you may request a re-review.” 
          M-a pus dracu în urmă cu două săptămâni la Nădlac să intru în Schengen cu 4 litrii de ţuică, la paporniţă. Vameşul ăla ungur, zelos, a scos PET-ul cu două degete, a desfăcut tacticos dopul şi a mirosit înghiţind în sec aroma prunei distilate în alambic. A urmat şi celălalt recipient de plastic. L-a clătinat scurt, descompunându-şi mişcările ca un Iozefinii malefic într-un truc de magie. Nările i s-au dilatat flămânde, iar buzele au articulat cu dispreţ în româneşte, stâlcit, că produsul e de contrabandă, nu are etichetă şi nu e recunoscut în comunitatea europeană neavând permis de consum.       
            Degeaba i-am explicat că e pentru uz intern, personal. Concesiv, mi-am călcat pe inimă şi i-am propus să împărţim frăţeşte. O sticlă el, una eu. Halal compromis! Să mă fac frate cu ungurul pentru doi litrii de ţuică!... 
             Nici în cel mai urât vis nu m-aş fi gândit!... Dar nici asta nu la convins. Nebunul nu s-a dat invins, m-a tratat cu refuz şi m-a lăsat mofluz. E un abuz!
          – Asta e legea maghiară. Dacă nu ţi-e clar, dai mata un telefon la Barosso pentru detalii şi informaţii! Până atunci, 80 euro amendaţii!(V-am zis că vorbea prost limba)
          – Staţi-ar în gât! O să te încondeiez pe blog. Şi o să fac reclamaţii şi la Parlament, şi la Curtea de la Haga. Te fac erou de saga.
          Din acel moment Google mi-a limitat contul, iar pe Google + şi PICASA sunt blocat.
          Am fost şi la Parlament şi la Curtea de la Haga, dovadă fotografiile postate, dar Pasărea ceţii zboară tot cu aripile tăiate.                                                                                                      De-aia vă zic, eu cred că Unchiul Google e ungur.