Diluvii USLine

            Uluit şi neputincios, ca un umil bec aprins, pâlpâind în faţa valului negru al unui tsunamii care se apropie, ascult vorbele mincinoase ale premierului deversate din televizor. Insul mă zăpăceşte zilnic zâmbitor, susţinând că minciunile lui dintr-o mie de motive nu sunt nocive, sunt simple floricele de porumb, în cel mai rău caz, adevăruri speculative, replici inofensive date minciunilor năucitoare ale preşedintelui.

            Bâzâie filamentul în becul de pe stâlp şi sticla e gata să se facă ţăndări.

            Limba premierului zburdă descriind mari volute pe un fel de hârtie adezivă de prins muşte. Întreaga reţea integrată a aparaturii de înregistrare a dezastrelor, e paralizată, pentru că din direcţia opusă ameninţă coşmarul somnambul al autoproclamatului prezumtiv viitor preşedinte, retras momentan într-un mic recul în Elveţia, să-şi mai scuture napalmul de pe cuvinte, de dragul păcii în USL.

            Navighez între două dezastre pe o plută de piatră cu un bec filând, inconjurat de cianurile Roşiei şi parcă mi se pare că văd în zare licurici zburând între Piaţa Universităţii şi Palatul Victoria.

            Trag nădejde să nu fie o amăgire prea mare!

Roşia Montana şi calul lui Făt-Frumos

            Scrisul pe blog e ca prelungirea artificială a vieţii la aparate. Când nu mai ai curajul să ieşi în stradă, te temi de câinii comunitari/ sau de unităţile de jandari/ ce-au săltat/ peste coperişul de nori/ de deasupra guvernului/ podul de flori/ al infernului/ şi au legat/ un lanţ viu,/ apolitic,/ de fier/ să-l prindă în braţe pe premier/ în punctul critic,/ când va fi chemat/ de poporul mioritic,/ într-un târziu,/ la bilanţ./

            Uns, întâiul miner al ţării/ la Roşia Disperării/ şi-a scos casca din şifonier/ieri,/ era premier,/ a uitat/ că a fost sezonier/ deputat/ şi s-a stropşit la parteneri./ Aşa au aflat liberalii/ destinul/ crud/ că alui Crinul/, nu va mai fi împărat/ peste Românica. Apud/ Ponta/ au hotărât generalii/ PSD, ăia care conta.../

            Tu pe blog, ce poţi face?/ pe nebunul./ Scrii ce scrii, până ţi se tace şi se ia furtunul...

            Dacă există un blestem ca un văl de ceaţă peste obrazul Românicăi, el e întreţinut cu acribie să rămână acolo de hahalere şi mincinoşi mitici.

            Nimeni nu mai ştie cum arată fata, sub ţesătura vălului! Mai e frumoasă, educată, bogată, Cosânzeana? Mai poate însufleţi calul şi pe Făt-Frumos ca s-o apere de mulţimile de zmei care-i dau târcoale?

            Dar să revin la ziua de ieri. Premierul, travestit cu masca lui Făt-Frumos, şi-a luat calul şi casca, şi a descins pe jos în galerie la Roşia Montana, unde Ileana Cosânzeana, mai de voie mai de nevoie, încheiase contractul de căsătorie pe hârtie cu unul dintre zmei. Dar zmeul nu consumase uzufructul, pe motiv că apeductul cu cianură, nu se parafase la mediu.   

            Ileana Cosânzeana/ a văzut/ că el,/ Făt-Frumosul Pontonel,/ e găurit/ şi gol/ ca un păunel/ umplut/ cu nămol./ I-a oferit/ un săculeţ de aur/ din tezaur/ pentru Daciana,/ cu rugămintea să tacă/ din gură/ că în zonă e oleacă/ de cianură./ L-a primit,/ n-a avut ce face,/ dar a mai cerut unul,/ un săculeţ/ de nutreţ/ preţios/ caşcaval/ pentru nebunul/ de cal/ al lui Făt Frumos./

            –Altfel, ăsta e în stare să se bată singur cu zmeul şi să-l doboare...

Egali cu semiluna, un vis?...

 Repriza I

           Toată ziua de azi am ezitat din superstiţie să scriu ceva pe blog. Mi-a fost teamă de turci pentru că ei ne cunosc bine. Stau mărturie cărţile de istorie. În prima repriză, de ce m-am temut s-a întâmplat. Se cuvine să ne strângem oştile. Îl punem pe Maxim în locul lui Stancu şi-l mai aducem şi pe Bucur, schimbând faţa echipei. Asta e băieţi, cu Dumnezeu inainte!

             Zarul e la Piţurca nu la Terim.

Repriza II

             Nu mai am ce comenta. Cu postarea asta am dat-o şi eu în bară. A treia bară. Şi dacă ar fi să fiu consecvent, insuccesul se datorează tot guvernului, dar mai ales primarului Oprescu. El are a se teme. Nu l-am înţeles de ce s-a bucurat când a adus iarba din Ungaria şi a dat cu căciula după câini, mai devreme.

Vin tiriştii

            Am văzut o finală de tenis la US Open între doi titani. Chiar dacă  Serena Williams şi Victoria Azarenka ar fi două splendide exemplare feminine, forţa fizică şi mentală arătată pe terenul de tenis, nu poate să fie decât a unor titani. Nu insist asupra încleştării dramatice, inegalabilul spectacol în jocul puterii al celor două călăreţe ce-şi scuturau coama fornăind şi apoi într-o deplină contopire cu racheta îşi schimbau armele de luptă...

            Din păcate, trebuie să cobor pe subiectul pe care-l abordez azi de la înălţimile zeilor, pe plaiul mioritic al Roşiei Montana. Ce văd aici? Doi lideri şterşi de putere, incapabili de a-şi asuma ceva, luând decizii după sondaje de opinie, presiunile străzii, faceebok sau consilieri siniştrii. Doi lideri ca două fetiţe jucând şotronul pe marginea drumului până vin tirurile...
Intrebare:
Ce-or avea în tiruri?

Maria. Fragment din volumul in pregătire Guşterele

LA MULTI ANI TUTUROR MARIILOR CARE SARBATORESC AZI!

 Și pentru Marinii care trec pe aici Gânduri bune!

                                            *

Cu ochii în sus pe tăpşanul de peste Priba, în marginea pădurii, copil, urmărind pasărea de oțel ce mă străfulgera până-n adâncurile ființei mele, alergam manifestându-mi spontan ruga fierbinte în cuvintele acelea descoperite la partenerii de joacă mai mari, văr’miu Cornel şi Maria (o Marie, mereu alta, care îmi urmăreşte destinul), păzind împreună caprele, caprele erau ale ei, neînțelegând pe moment de ce ei doi nu mă însoţeau şi alergau în direcţia opusă, pierzându-se în tufișuri:

„Avion cu motor, ia-mă și pe mine-n zbor!”.

Și nu mă lua. Nu ținea cont de dorința mea. Curând apăreau din pădure cei doi, strălucind. Susțineau că zburaseră deja un tur. Povesteau cu însufleţire cum toate ceasurile într-un anumit moment înțepeniseră în carlingă. Noroc că pilotul nu și-a pierdut firea.

Uimirea mea tâmpă se oglindea neîncrezătoare în ochii Mariei, eram prea mic. Maria se aşeză în iarbă şi îmi făcu semn să mă apropii. M-a tras în jos şi mi-a pus capul în poala ei, după care cu o voce din altă lume începu să depene o poveste. Ştia atât de multe poveşti! Şi când Făt Frumos dădea de pământ a treia oară cu zmeul, odată se punea cortina trăgându-şi fusta peste capul meu. Stăteam acolo ascuns. Trebuia să număr până la 100. În timpul ăsta ea devenea zână şi pleca la izvor să aducă stropi de apă vie pentru Făt Frumos.         

Nu era deloc neplăcut acolo, pielea ei albă era moale, pulpele i se deschideau şi mă strângeau cu genunchii uşor ridicaţi. La un moment dat strânsura se slăbise, un colţ al stambei se ridicase puţin, soarele pătrunsese pe dedesupt şi cu coada ochiului l-am zărit pe Cornel în umbră. Aplecat deasupra Mariei o săruta. M-am oprit din numărătoare. Cinzeci şi cinci, a oprit şirul numerelor. Maria s-a desprins împingându-l pe Cornel. Mi-a dat drumul depărtându-şi genunchii şi trăgându-şi fusta la loc. Buzele ei erau umede.

           –I-a fost sete lui Cornel şi i-am dat lui să soarbă picăturile fermecate. Eu mă bosumflasem cu figura răvăşită. Deja vedeam zmeul răpunându-l pe Făt Frumos.