12. Fragment Gușterele. Cap Lenuţa

            Venise momentul să aflu câte ceva despre viaţa romanţată a mătuşii mele misterioase şi am lăsat fragile în iarbă, lângă celelalte şiraguri pe care le adunasem până atunci. Numai ochi şi urechi. Ascultam cu urechile şi prelucram cu ochii minţii. Ţaţa a lăsat şi ea culesul plantelor medicinale miraculoase, dezlegându-şi şorţul şi înnodându-l într-o bocceluţă. S-a aşezat lângă mine în iarbă începând povestea.

            – Erau mai multe fete de la APACA în sâmbăta aia. Ştii că tanti-ta Leana a lucrat o vreme la fabrica de confecţii.(Habar n-aveam!) Se organizase un fel de serbare câmpenească pe Stadionul Ministerului Muncii din Parcul Veseliei. Breslele lucrătorilor obişnuiau asemenea reuniuni, cu un scurt program artistic înainte şi încheiate cu dans. Musai să se aleagă Regina Balului. Învăţasem ceva la liceu despre bresle, dar în mintea mea parcă nu se potriveau anii.

            – Iniţiativa în acea sâmbătă o aveau breslele din industria textilă, pielărie şi încălţăminte, numai că se infiltraseră în comitetul de organizare comuniştii care ţineau cu tot dinadinsul să dea manifestaţiei o tentă politică. (Adunând materiale documentare pentru a scrie cartea, în anii din urmă, mi-am dat seama că ce-mi povestise ţaţa atunci, se întâmplase în 13 august 1939, un moment de referinţă în istoria de cuplu a celor doi Ceauşeşti).

            – Cei care animau cu adevărat serbarea câmpenească s-au dovedit mai ales lucrătorii din cadrul Cercului Cultural al breslei cizmarilor, printre care şi Nicolae Ceauşescu pe care Lenuţa noastră îl cunoscuse de la Gica. În jur de ora zece s-au împărţit cărţile poştale. Fata care reuşea să vândă cele mai multe cărţi poştale era declarată Regina Balului. S-a dus la Nicolae. Acesta s-a uitat lung la ea.

            – În seara asta tu n-ai să participi. Şi fără altă explicaţie nu a vrut să-i dea cărţile poştale. După ce organizatorii au anunţat câştigătoarea şi i s-a pus coroana, înciudată Lenuţa noastră a izbucnit în plâns. Declaraseră regină pe o anume Elena Petrescu, o muncitoare la fabrica Jaquard. Una tânără, dar ştearsă, nu se compara cu ea, însă nu s-a sfiit să vorbească în public de la tribună. Erau acolo să zic câteva sute de oameni. Cu o voce spartă, piţigăiată, a cerut să fie eliberaţi comuniştii din închisori.

            Lenuţa a tras-o de braţ pe Marcela, prietena ei, din mulţimea care nu bănuia atunci pe cine încoronase şi au ieşit în stradă. Pe Marcela a cunoscut-o în atelier şi s-a imprietenit repede cu ea. Aveau maşinile de cusut una în faţa celeilalte. O fată plecată de la ţară, dinspre Vâlcea, numai că se stilase. Îşi făcuse ucenicia la Crucea de Piatră. Mureau de râs fetele din atelier când Marcela povestea detaşat, cum îi dresa ea la aşternut pe bărbaţi şi îi golea de conţinut.

            N-au făcut prea mulţi paşi, în jos, pe Strada Veseliei, Marcela s-a trezit strigată. S-au întors amândouă şi Marcela l-a recunoscut pe unul dintre cei trei soldaţi care veneau din urmă. Numai că împrejurările, locul, nu se mai potriveau acum căci îl întâlnise la Crucea de Piatră. S-au făcut prezentările şi buna dispoziţie, încet dar sigur, a pătruns în inima Lenuţei. Mai ales după ce se încălziseră cu un lichior de nuci verzi la terasa Cercului Militar. După miezul nopţii au plecat împreună acasă la Gheorghe. I-a plăcut Gheorghe din prima clipă, chiar dacă acesta era cel care o strigase pe Marcela.

            În dormitorul lui Gheorghe lucrurile s-au petrecut de la sine. Găsise modalitatea să se răzbune. Parcă nu mai conta cine e prinţul, căci adevărata regină era doar una.

            Profesionistă, dincolo, Marcela i-a golit de conţinut pe ceilalţi doi.

            Sincer, m-am minunat căt de liber povestea ţaţa şi cum ştia să întoarcă frazele fără pic de vulgaritate. Avea în faţă pe nepotul ei preferat, dar parcă vorbea cu frate-su Toma, sau numai cu Joiana, mă pierduse de mult pe drum.

            – Dar Tomo, tu ar trebui să ştii, eraţi apropiaţi ca vârstă şi nu-ţi ascundea nimic. Ai fost cu ea să-l cauţi pe Gheorghe după ce s-a terminat războiul. Se auzise că a murit. Nu l-a iubit, dar rămăsese gravidă în noaptea aia şi copilul avea nevoie de tată. Îşi pierduse urma în Breaza. Se mutase cu Marcela, prietena Lenuţei, trăia cu ea. Rănit pe front, Lenuţa nu s-a dus la spital să-l vadă. Marcela s-a dus şi a rămas cu el.

            Toma l-a adus în faţa lui tăticu să-şi recunoască fiul. Când i l-a pus în braţe, în faţa figurii crunte a lui tăticu a spus că renunţă la Marcela. Nu aveau actele încheiate şi o va lua în căsătorie pe Lenuţa, dar a cerut foaie de dotă cum se făcea pe-atunci. Nu ştiu ce a fost cu ăla bătrânu’, nu era ăl sărac, nu l-am înţeles de ce s-a mâniat atât de tare. Trebuia în primul rând să se gândească la Lenuţa, la Cornel. L-a alungat din curte pricopsindu-l cu un batalion de Cristoşi.

Moș Nicolaie

            Bǎiatul ǎsta Moș Nicolaie,/ e tare mintos./ S-a uitat pe fereastrǎ, mǎ rog frumos,/ azi noapte,/ ne-a numǎrat rǎbdǎtor în tǎcere/ pe toţi din fiecare odaie,/ ca pe niște mere/ coapte/ – pentru scor./ Ghetele curate,/ stǎteau așezate/ pe hol/ la locul lor/ știut/ și n-a vǎzut,/ nu ieșeau la control/ încǎlţǎrile motanului./ Motanul Mario își lustruise/ și el ciubotele, comform planului/ le dǎduse cu cearǎ,/ dar asearǎ/ de atâta joacǎ cu Alexandru, obosit,/ mǎ tem/ cǎ adormise/ încǎlţat pe calorifer/ într-un târziu,/ încolǎcit/ ca un ghem,/ cǎ nici el nu-i de fier/ e viu./ 

            Moș Niculaie încurcat,/ evitând dramoleta/ și-a deschis tableta/ și-a cercetat în registre/ pe listele lui./ În dreptul motanului Mario/ se înghesuiserǎ salbe/ de bile albe/ S-a uitat/ în jur și-a gǎsit/ castronul de plastic pentru lapte./ A lǎsat/ darurile și-a plecat/ fericit/ în noapte./

            Prin urmare/ dacǎ privesc atent la pozǎ,/ mai sus de bombeu,/ se pare cǎ în anul ǎsta de crizǎ/ am fost cuminte/ și eu./ E acolo o dozǎ/ mare/ de optimism,/ ar conta într-o analizǎ!... Sǎ  mai uit de Ponta și de accizǎ./  

            Moșule ești tare/ n-am cuvinte!/

Alexandria capǎtul visului

            Un dialog ca un spectacol strǎlucitor de mare forţǎ și inteligenţǎ, ca un joc de șah în care mișcarea cailor și a turnurilor, cumva la vedere, într-o permanentǎ ripostǎ, strǎfulgera ricoșând elegant peste fileul imaginar, din racordul întins al rachetelor. Tot timpul mi s-a pǎrut cǎ pe tabla aia cu pǎtrǎţele albe și negre, mǎcar într-o tabǎrǎ, nebunii sunt ţinuţi în rezervǎ, ca și cum într-o trântǎ, pe ring nu pe maidan, unul dintre combatanţi n-ar fi dorit sǎ-și foloseascǎ braţele, chiar dacǎ atacatorii erau mai mulţi.

            Partida a avut loc azi la emisiunea Evenimentele zilei între George Maior Directorul SRI și de partea cealaltǎ, trei dintre puţinii ziariști obiectivi(alţii le spun bǎsiști), cavaleri rǎtǎcitori rǎmași în jurul mesei rotunde sǎ cerceteze adevǎrul de pe tabla de șah. S-au spus multe lucruri interesante, altele doar sugerate. Mi-a rǎmas ultima întrebare:

            – Ce așteptaţi dumneavoastrǎ și comunitatea de informaţii al cǎrui Directosr sunteţi de la noul viitor președinte ales în 2014?

            – Sǎ ofere aceeași libertate de manifestare a independenţei și dezvoltǎrii activitǎţii noastre specifice în interes naţional, pe care a oferit-o Traian Bǎsescu.

            – Credeţi cǎ ar exista posibilitatea ca viitorul președinte sǎ se implice și sǎ limiteze prerogativele comunitǎţii de informaţii și sǎ încerce s-o implice politic?

            – Posibilitatea cu siguranţǎ existǎ, dar n-aș recomanda-o celui care va venii!

            Avertisment?...

            Acesta este Nașul, dar finul? Cu finul este altǎ poveste. El se dǎ în spectacol de când se scoalǎ. Și-a pus în faţǎ un perete gros transparent de sticlǎ, o uriașǎ oglindǎ și dacǎ e sǎ rǎmânem în tennis, a luat copy-paste de la Federer. Dar e un actor prost, cu idei fixe, trist și pǎţit, de data asta și-a  pus ghilimelele și le poartǎ tot timpul zâmbetul mincinos, ca pe o mascǎ, la vedere. Baronii și-au legat sforile de segmentele lui lungi de baschetbalist și-l împing de la spate sǎ atace adversarul, ţinta mișcǎtoare. Dar mingea ce pleacǎ din rachetǎ se izbește tot timpul de perete, nu trece dincolo și pare cǎ marinarul se bronzeazǎ la soare. Îl înţeleg și pe el când e cuprins de frustrare, doar e jucǎtor.

            Ce nu înţeleg, de ce noi spectatorii suntem un popor jalnic?

            Vǎ aduc aminte cǎ în 2014 alegem un nou președinte. Știţi pe cineva care minte mai puţin, îi respectǎ pe români, joacǎ tenis și șah adevǎrat și nu are dosar la DNA? Omul providenţial pe armǎsar alb? Nu de Maior vorbeam, nu cred cǎ ţara asta se uitǎ doar la el și eventual Mugur Isǎrescu. Sǎ privim mai puţin la televizor și sǎ gândim, altfel ne trezim pe autostrada lui Șova și Dragnea, la Alexandria.

11. Fragment Gușterele. Cap Gogu

            „– Unchi-tu Gogu a fost om umblat mamã. Era prim grefier la Curtea de Casaţie. A făcut şcoala, parte din ea la Curtea de Argeş. Fugit la Bucureşti, stătea într-o cameră cu Constantin Drăgan, ăla care a ajuns mai târziu mare. Foarte mare. (Nu-mi era clar care, cel ajuns în Comitetul Central, sau marele afacerist, istoricul? O intreb altădată)

            „–Tăticu se împãcase cu gândul. Gogu îi semãna leit, n-aveai cum să-i impui ceva. Nu-l mai puteai întoarce de pe drumul lui. Acceptase situaţia simţindu-l cã ştie ce face. Practic, financiar, i-a susţinut o vreme pe amândoi. Şi pe el şi pe Costică. Îi îmbrăca, îi încălţa. Erau mai apropiaţi ca fraţii, ăştia doi. Încã unul în plus, ce mai conta. A stat şi tãticu o vreme în Bucureşti. Nu mă întrebaţi ce învârtea pe-acolo. Nu mai erau ţânci. Cum sã-i struneşti? Cum sã-i supraveghezi? Gata-gata să dea nas în nas cu ei o dată, la Crucea de piatrã.  

            „–Rostul lui Gogu în amănunt n-am de unde să-l ştiu. Eu am stat la el după ce s-a mutat la Piteşti. Terminase de mult cu învăţătura, avea servici. În timpurile alea tulburi, la aspiraţiile lui, la cheltuielile lui... Să fi făcut politică legionară, greu de zis. Apoi a venit războiul.

            „– Nu cred sincer, văd că insişti, ca în mintea lui unchi-tu Gogu, pe lângă aventurile galante, să aibă loc şi alte însufleţiri. Ştiu unde baţi. Dacă te duci la CNSAS, la arhivă poate găseşti ceva...

            „–Poate că Nicu, sau prietenul lui Costică, avea şi el înclinaţii legionare (m-am dumirit, e vorba despre istoric!) or fi încercat să-l convingă, dar dacă nu s-a convins singur, sunt sigură că nu l-au tras. El ştia să trăiască şi să aprecieze frumuseţea şi viţelul gras. Iar Micul Paris, Slavă Domnului, oferea destul...

            „–Viaţa  i-a despărţit. A început războiul. Şapte ani a stat pe front. A avut servici bun şi pe front. Băiat deştept, şef tehnic la aviaţie. Avea un cap, fi-i-ar capu-al dracului, dar a fost un curvar.

            – Unchiu Gogu curvar?...

            „– Dac-aţi ştii voi! Nu i-a ajuns Bucureştiul, a plecat cu Sandu Leră, un prieten, fost prefect în Transnistria la Ovidiopol, undeva pe lângă Odesa. Atunci aveau bani, cu toate rusoaicele după ei. De acolo a adus „ociciornaia oci craci avea...” de ne spărgea urechile când lua un pahar în plus şi începea să ne povestească. Şi tot de acolo i-a cumpărat şi servieta aia de piele lui tăticu. Avea har la poveşti. Ţineţi minte că îl apucase şi la nunta lui de pomină.

            „– Mamă, Dănuţ, tu nu ştii, a avut o nevastă extraordinar de frumoasă. Lenuţa noastră şi cu Tanţi. Amândouã. Noi ăstelalte am fost mai urâte, dar am avut sufletul şi dacă gândeşti aşa că eşti om cu carte, nu vezi frumuseţea, dar vezi sufletul care te face mai frumos decât tot ce e pe lumea asta.

            „– Nenea Gogu ştie c-a trăit şi a iubit. Eu le-am cunoscut pe toate, mă rog, la Piteşti, cele mai multe că eram confidenta lui. Odată l-am văzut cu Puşa, nevasta unuia, era săracu în puşcărie, avocatul Ion Gheorghe. Frumoasă femeie şi asta! S-au dus la ea mai mulţi, ca să joace poker ziceau. Ce crezi că făceau acolo? M-am cocoţat pe geam sã vãd. Or fi jucat şi poker ce să zic, dar ea era în pielea goală şi ei trei îi turnau în cap şampania şi sorbeau cu buzele licoarea de pe corpul ei. Când am văzut-o, să mor! Am bătut în geam.

            – Hai, nene Gogu vin-o acasă!...

„– I-am spus eu ceva lu Tanţi? Niciodată. Cred că în felul ei mă ura. Numai pe Gogu l-a iubit. Nu şi-a iubit nici copilul. Ea l-a omorât, n-a vrut să-i dea piept ca să nu-şi deformeze bustul. Nişte chestii!... După ce a luat în Piteşti Trustul de Construcţii ca şef la aprovizionare, mergea să contracteze materiale în ţară sau în Ungaria. În tot locul unde ajungea, avea câte o iubită. Tanţei îi aducea la întoarcere ce era mai bun. 

.........

10. Fragment Gușterele. Cap Cutia cu chibrituri

Vara se terminase. În curte la Cornel străjuia o căpiţă mare de fân cât căciula lui Dumnezeu. Aveam în mână cutia cu chibrituri pe care mi-o lăsase în păstrare să nu-i sune în buzunar şi să-l audă tanti Leana care începuse să-l bănuie. Ţinea in casă câteva ţigări ascunse. Drăcoaica de Maria îl spurcase şi la tutun, iar acum îl aştepta peste gârlă cu caprele. Semnalul sonor, un ţiuit înalt şi drept, cu un singur ocol scurt ce se dorea ca un tril de pasăre mai ciudat, venise deja dinspre pădure. Cornel zăbovise mai mult înăuntru. Se pare că nu reuşise să găsească momentul prielnic să-şi strecoare ţigările.

Am aprins un chibrit în mijlocul căpiţei, după ce smulsesem o pală de fân, făcând o gaură destul de mare. Căpiţa era mai înaltă de cinci şase ori cât mine. Îmi încălzeam mâinile, flăcărui albastre, vioaie, se căţărau jucăuş. Pala de fân de la picioarele mele era gata pregătită să înăbuşe focul. L-am mai lăsat o clipă, flăcările se căţărau ca nişte şerpi luminoşi. Când am pus fânul deasupra focului, stăpân pe mine, a pornit vâlvătatia. Cornel a văzut şi a ţipat de pe sală. Treceau pe drum nişte oameni, au sărit să ajute. De peste drum, băieţii lui Menghel au adus furci. Tanti Leana a leşinat în scară. O ţigancă, nu ştiu de unde apăruse, mai veneau pe uliţă să vândă linguri de lemn, o uda cu apă.

Realizând în sfârşit dezastrul, după minute de buimăceală, am sărit peste fânul negru împrăştiat prin curte ce fumega încă. Ieşind în drum nu m-am oprit din alergătură decât pe vale. Cornel s-a ţinut o vreme după mine, dar nu m-a ajuns. Tata nu dărâmase camerele de sub pătul. Cu inima ce se zbătea să iasă din piept, am încuiat uşa.

Focul se putea întinde din casă în casă şi putea cuprinde satul întreg. Aşteptam ţipetele care să anunţe prăpădul. Norocul a fost că vântul s-a uitat adormit peste Priba, poate sub picioarele Mariei. Mă ghemuisem sub masă. Nu mă mişcasem de acolo când au ajuns împreună spre seară mama şi tata. Mama ţipa prin fereastră ca să-i deschid c-o să-mi rupă urechile. Eu le înfundasem şi le ţineam strâns în mâini.

– Lasă-l tu, cu mine are să vorbească, nu vezi cât de speriat e? Vocea tatei liniştită mi-a cerut să-i deschid, promiţându-mi că nimeni nu mă va atinge. Doar şi el, parcă în oglindă, când era ca mine, gata-gata să aprindă casa lui tata-mare. Se pare că asta vine din neam.