Declinul
Dacă
Tobârlan a avut opt copii, generaţia următoare, adică nepoţii au fost tot opt.
Trei fete Ionel (Nilă): Violeta, Marioara şi Lucica. Băiat şi fată Veronica:
Burtilă şi Marieta. Lenuţa l-a avut pe Cornel, Gica pe Melania şi Toma pe mine.
Din punct de vedere al speciei tobârlanilor, puteam considera că faza în care
ne aflam era una degenerativă, existând riscul mare să se stingă neamul. Gogu
şi Miţa au avut copii dar le-au murit. Unchiu Nicu însă, exemplifică
semnificativ că sângele care ne circula prin vine în acel moment îşi pierduse
din vlagă şi dorinţa de a perpetua specia oricum era mai slabă decât lenea
malefică, cocleala ce se depusese pe vasele de sânge şi te predispuneau unei
filozofii nihiliste asupra cursului vieţii. Mie unul, Nicolae – el n-a avut
nicio încercare de perpetuare a speciei – mi se pare cel mai interesant şi,
poate tocmai de aceea caut să intru în pielea personajului.
Dacă
urmaşul căruia îi dai implantul are puţine şanse să devină un elitist
rezonabil, lipsit de capacitatea de a-şi asuma măcar continuitatea lucrării
tale cu Dumnezeu şi se plasează turbulent sau mai puţin turbulent într-o turmă,
acceptând repetabilitatea ciclului istoric, fără implicare şi contribuţii
creative, la ce bun investiţia? Doar de dragul de a te afla în rândul lumii?
Degeaba te naşti tobârlan, dacă personalitatea ta puternică nu poate duce mai
departe ceea ce vine cumva din trecut.
Pentru
Nicolae, balanţa folosită zilnic pe ascuns de privirile celorlalţi, se lăsa
dezechilibrată pe partea unde atârna greu talgerul tatălui său. Ce ar fi
trebuit să facă el ca să poată răsturna aşezarea pe care o găsise? Cu ce ar fi
putut clinti răspunsurile pe care le primea invariabil corect, la întrebările
pe care câteodată nici măcar nu apuca să le pună? Răspunsurile veneau din
atitudinea, din siguranţa, din judecata aceea care căpătase simplitate prin
contribuţia a generaţii întregi de ţărani-domni ai pământului.
Tobârlan
era precum o fântână.
Nicolae
îşi aducea aminte cum, copil fiind cu Toma, adunaseră două grămezi egale de
pietre. El inventase jocul. De fapt, ca să fim corecţi, Gogu îl înventase, el
adăugase doar amendamentul cu grămezile egale. Gogu încă susţinea că ai dreptul
la atâtea pietre câţi ani ai. Evident el avea anii cei mai mulţi. Numărau câte
pietre aruncate nimereau ţinta, intrând pe gura făntânii decupată în peretele
de ciment, nu prea mare, cât să încapă coferul. Cam trei cofere ca să umpli o
găleată.
Mândru de
el, lui îi intraseră 14 vârsta pe care abia
o împlinise, nu ratese niciuna, îl îndemna pe Toma la rândul lui să-şi încerce
norocul. Şi Toma avea tot 14 pietre, ani mai puţini. Lui Toma i se părea că
atunci când piatra plescăia apa, parcă lovea într-o fiinţă vie. Nicolae se
răţoia la el făcându-l fricos. I-a auzit ăl bătrân. Le-a cerut explicaţii. A
ascultat şi l-a strâns de umerii firavi pe Toma, luîndu-l aproape.
– Iar tu
Nicolae azi nu mai bei apă. Până mâine când se limpezeşte, să treacă o noapte
peste fântînă, o să suferim cu toţii.
– Dar pot
aduce o găleată cu apă din puţul de peste drum.
– Nu,
Nicolae, în viaţă nu e totul atât de simplu. Bem apă (pe care-o cunoaştem) doar
din fântâna noastră, de când mă ştiu aşa s-a pomenit. Până mâine ne limităm la
apa rămasă în găleată, iar tu rămâi pedepsit.
