Aurul dacilor

Dinspre nord vin cuvintele,

soldaţi în refacere
obosiţi, sub pielea lor transparentǎ.
În sângele gros, coclit,
în loc de steguri
bandajele albe abia mai fluturǎ

Pâlcuri, pâlcuri
în propria umbrǎ
se așeazǎ pieziș,
potrivindu-și timpul
dupǎ mușchiul copacilor
și sunetul cornului, dupǎ clopotul mut.

Soarele însemnat de suliţi
se zbate la capǎtul zilei.

Doar nordul nu minte,
literele ies în lumina lǎptoasǎ
ca râmele.
Calea Lactee e un câmp arat.
În urmǎ, pǎsǎri de noapte
rǎscolesc brazdele
cu ciocurile flǎmânde
cǎutând aurul dacilor

17. Fragment Gușterele. Coverga din cer

         Cu Dumnezeu a purtat negocieri în minte mai multe zile şi nopţi la rând. Vine vorba, zile şi nopţi. Nici urmă de noapte în împărăţia luminii. Iscodea cu privirea ageră să înţeleagă cum merg acolo lucrurile. Când şi-a îndreptat oasele, s-a simţit de parcă atunci ieşise din covergă, în aerul proaspăi al

dimineţii. Umbra îi rămăsese în patul lui bătut în ţăruşi.
           A căutat cerul de deasupra, se mai întâmpla câteodată să mulţumească Celui Drept, la care erau toate socotelile. Rar, când era mulţumit. Aflase că de prea multă fericire poţi înebuni. Îi erau mai la îndemână înjurăturile şi-l ocăra pe Dumnezeu ca pe-un frate mai mare, doar în gând să nu se trezească cu vreo scatoalcă după ceafă.

          Când eşti în cer, oare ce ai deasupra? A văzut mulţumit. Era tot cerul. Se adâncea parcă într-un azuriu mai intens, limpezindu-se la culoare, nu se închidea ca apa. Îl stăfulgeră un gând: „Şi Dumnezeul la care-am ajuns se închină la rândul său altui Dumnezeu?”... Mai bine nu cerceta, mulţumeşte-te cu măsura ta şi du-te cu mintea limpede la negociere.

            Până la Dumnezeu nu l-a oprit nici un sfânt. Toate uşile erau deschise. Uşi mari, grele. A ajuns într-o încăpere largă unde trebuia sa urce nişte trepte până aproape de piedestal. Pe tronul ăla mare era El. Când îl văzu, orbit de lumină dădu să se aşeze în genunchi, dar îi făcu semn.

            – Lasă Mitică, nu ne vede nimeni!

            – Atunci, dă lampa mai mică, Doamne, că mă orbeşti. Odată se făcu o lumină  blândă, de putu să-şi caute hârtiile în geanta aia mare de piele pe care i-o adusese Gogu de la ruşi. Al dracului rusul ăla care-o făcuse. Marfă de marfă, dar lui la ce-i trebuia. Ar fi putut să se fălească la cooperativă cu ea când pleca în luncă şi trebuia să-şi cumpere de-ale gurii, pâine, ulei, gaz. Numai că pâinea o lua caldă direct de la brutărie, rotundă, rumenită. I-o cocea special Gheorghe, fratele Aureliei lui Toma, el era brutar. Oricum, mai largă şi mai încăpătoare paporniţa şi nici pâinea nu transpira în ea. I-a găsit întrebuinţare până la urmă şi servietei. Ţinea actele; ale casei, ale pământurilor, brevetul, Crucea şi Medalia Serviciu credincios, primite de la Carol I pentru fapte de arme în primul război.

            Cu vorba lui aspră, în ultima seară o responsabilizase pe Gica, în tulburarea minţilor proaste să nu-i rămână servieta, să i-o pună la căpătâi. Ştiam eu că Gica e de încredere. Verificase, nu lipsea nimic. Avea toate dovezile.

            – Mitică eu nu am nevoie de dovezile tale, spune-mi ce vrei tu şi la urmă ţi-oi spunne ce vreau şi eu de la tine.

            – Da de ce, Doamne, tu mereu la urmă?

            – Să ne-nţelegem ca oamenii Mitică, aici sunt reguli acceptate de bună voie, fără compromisuri, fără duşmănii.

            – Doamne, ca să nu zici că mă amestec, mie îmi aduci aici în cer lunca, cele patru hectare ale mele, coverga şi râul. Am aici actele că am cumpărat pământul cinstit cu banii mei munciţi. Dacă nu ţi-e cu supărare, râul tot îl muţi, fă-l să-mi ocolească tot locul. Şi mi-i strângi pe toţi ai mei de pe unde sunt. Promite-mi apoi că nu te bagi peste mine. Ai împărăţia ta. Eu rămân stăpân doar peste pământul şi familia mea.

            – Mitică, ce mă fac eu cu tine că tot tobârlan ai rămas. Şi cu amărăciune în glas. Ia în calcul că îţi poţi alege grădina de pe Valea Pribei, mie mi se pare mai potrivită, cu tot ce aveai în ea, casele şi fântâna de sub deal şi nucii. Îi ridic şi lui Toma o căsuţă cum şi-a dorit. Sincer mi-a părut rău de băiatul ăsta. Cum îl ştiam eu, am crezut că se descurcă singur. Ascultă-mi sfatul, sunt totuşi responsabil cu fericirea veşnică, nu te pot lăsa să greşeşti.

            – Îi ştiu pe-ai mei, Doamne! Dacă le au pe toate de-a gata, vor muri de plictiseală, se vor încăiera între ei. Nu! Am ales lunca, îi pun la treabă şi promit că ridicăm şi-o biserică de lemn. Acum e rândul tău, te ascult. Care îţi sunt condiţiile?

            – O să-ţi fie greu, Tobârlane, bietul de tine, dar ţi-o spun direct. Cu Dumitra n-ai să te mai întâlneşti. Cum am să bag de seamă că o cauţi, stricăm legământul.

            Pe Tobârlan îl podidiră amintirile şi furia. O femeie minunată. Dacă ar fi rămas la ea când a căzut din tei, sau mai înainte, dar cum s-o facă de râs pe Lina? Ea îi născuse copiii îi adusese echilibrul. Dumitra, o blestemase Dumnezeu era stearpă. Tot Dumnezeul ăsta? Şi-i aruncă nişte ochi fioroşi. Poate că e altul. Şi privind în înaltul cerului fu gata să slobozească înjurătura lui cu Cristoşi, dar tăcu, semn că se înţeleseseră.

InfoWorld în Laser Maxx

            Într-un spaţiu generos decorat profesionist și cu bun gust, în plin centrul Bucureștiului, am intrat ca într-o Uzina de un anume standard care produce și vinde iluzii, dar nu dintre cele care creazǎ dependenţǎ, cu o anumitǎ dozǎ de fatalism ce te poate lǎsa dintr-o datǎ sǎrac, printr-o conjuraţie stelarǎ nepotrivitǎ, un declic nedorit și alunecarea implacabilǎ printre spiţele roţii în depresiile destinului.

            Aici nu funcţioneazǎ roata norocului, convenţia e cinstitǎ. La un preţ fix, asumat, convenabil, îţi cumperi iluzia de a fi zeu mǎcar pentru 15 minute. Intri în jocul acela cu sinceritatea copilului, dar cu spiritul de competiţie stârnit al omului matur, al luptǎtorului  setat în tine, care vrea sǎ devinǎ învingǎtor. Îţi pui vesta aceea grea, precum altǎdatǎ costumul de zale, marcatǎ cu luminiţe verzi sau roșii și te avânţi la luptǎ în labirint, cu arma automatǎ din care ţâșnește laserul, într-o bǎtǎlie fǎrǎ de victime unde funcţioneazǎ o socotealǎ simplǎ, ai întotdeauna la dispoziţie precum zeii, mai multe vieţi. 

            Strategiile sunt primare, dictate doar de instinct, dar satisfacţiile de a doborâ ţinta vie se încununeazǎ la sfârșit când calculatorul îţi tipǎrește rezultatele confruntǎrii, într-un tabel și întocmește clasamentul individual în funcţie de ţintele atinse în tabǎra inamicǎ, la echipa verde și propriile rǎni care s-au înregistrat în bilanţul echipei roșii. Bucuria de a nu exista rǎniţi te așeazǎ la mese, sǎ curgǎ berea, dupǎ atâta efort dezlǎnţuit. Socializezi, schimbi excitat încǎ, impresii, vorbești tare și dupǎ refacerea forţelor cu siguranţǎ mai vrei în arenǎ mǎcar o rundǎ. Acum deja antrenat, elaborezi tactici, îţi cauţi șeful, el devine ţinta principalǎ, încerci sǎ-ţi ferești iubita(dacǎ ai sǎracu de tine)) o ţii în spatele tǎu, parezi spoturile luminoase, te sacrifici, mintea pare ca e un ceasornic, descoperi fundǎturile labirintului, te strecori cu agilitate și ţintești din toate unghiurile. 

            Am de fǎcut o sugestie, celor care deţin în proprietate mica afacere, o ofer gratis; ce-ar fi dacǎ ar instala acolo în labirint, camere video? Sǎ existe posibilitatea la sfârșitul serii sǎ-ţi cumperi filmul în care 15 minute ai jucat.

            Nu cred cǎ Laser tagul e o împǎrǎţie preponderentǎ pentru copii, ba, dimpotrivǎ. Iar Laser Maxxul nu înseamnǎ doar Laser tag. Ultimul argument în sensul ǎsta, cu siguranţǎ nu cel din urmǎ, a fost asearǎ Compania de teatru Mașina cu vise. Pe cocheta scenǎ și în spaţiul amenajat ad hoc, printre mǎsuţe intim luminate pe care se sprijineau paharele cu bǎuturi fine de la bar, trei actori Dan Tudor, Marius Drogeanu și Mihaela Teleoacǎ, au descins cu arme și bagaje, reușind sǎ  prezinte, sensibil și convingǎtor, 7 zile din viaţa lui Simon Labrosse. Un text de o simplitate și modernitate dezarmantǎ, care a împletit scenele de umor cu avatarurile sociale și alienǎrile timpului în care respirǎm. Un frison continuu de comunicare între actori și salǎ, un spectacol ce îţi rǎmâne insinuat ca un pahar cu șampanie sorbit într-un bar cu o necunoscutǎ blondǎ ce s-a așezat lângǎ tine, dezgolindu-și ușor șânii în lumina sentimentelor îmbobocite în interior.

            Mulţumesc pentru o searǎ agreabilǎ. Cui sǎ mulţumesc mai întâi? Mǎrturisesc, eu n-am ţintit în arenǎ,/ deci am o lipsǎ de antrenament/ așa cǎ dacǎ/ mi-aș permite sǎ aleg/decent/ ţinta mișcǎtoare,/ mica sirenǎ,/ ca un parior/ absent,/ aș ţinti cu o floare,/ în joacǎ,/ tabloul de interior/ al Mihaelei Teleoacǎ.

Text dedicat colectivului de la InfoWorld

16. Fragment Gușterele. Declinul

Declinul

            Dacă Tobârlan a avut opt copii, generaţia următoare, adică nepoţii au fost tot opt. Trei fete Ionel (Nilă): Violeta, Marioara şi Lucica. Băiat şi fată Veronica: Burtilă şi Marieta. Lenuţa l-a avut pe Cornel, Gica pe Melania şi Toma pe mine. Din punct de vedere al speciei tobârlanilor, puteam considera că faza în care ne aflam era una degenerativă, existând riscul mare să se stingă neamul. Gogu şi Miţa au avut copii dar le-au murit. Unchiu Nicu însă, exemplifică semnificativ că sângele care ne circula prin vine în acel moment îşi pierduse din vlagă şi dorinţa de a perpetua specia oricum era mai slabă decât lenea malefică, cocleala ce se depusese pe vasele de sânge şi te predispuneau unei filozofii nihiliste asupra cursului vieţii. Mie unul, Nicolae – el n-a avut nicio încercare de perpetuare a speciei – mi se pare cel mai interesant şi, poate tocmai de aceea caut să intru în pielea personajului.

            Dacă urmaşul căruia îi dai implantul are puţine şanse să devină un elitist rezonabil, lipsit de capacitatea de a-şi asuma măcar continuitatea lucrării tale cu Dumnezeu şi se plasează turbulent sau mai puţin turbulent într-o turmă, acceptând repetabilitatea ciclului istoric, fără implicare şi contribuţii creative, la ce bun investiţia? Doar de dragul de a te afla în rândul lumii? Degeaba te naşti tobârlan, dacă personalitatea ta puternică nu poate duce mai departe ceea ce vine cumva din trecut.

            Pentru Nicolae, balanţa folosită zilnic pe ascuns de privirile celorlalţi, se lăsa dezechilibrată pe partea unde atârna greu talgerul tatălui său. Ce ar fi trebuit să facă el ca să poată răsturna aşezarea pe care o găsise? Cu ce ar fi putut clinti răspunsurile pe care le primea invariabil corect, la întrebările pe care câteodată nici măcar nu apuca să le pună? Răspunsurile veneau din atitudinea, din siguranţa, din judecata aceea care căpătase simplitate prin contribuţia a generaţii întregi de ţărani-domni ai pământului.

            Tobârlan era precum o fântână.

            Nicolae îşi aducea aminte cum, copil fiind cu Toma, adunaseră două grămezi egale de pietre. El inventase jocul. De fapt, ca să fim corecţi, Gogu îl înventase, el adăugase doar amendamentul cu grămezile egale. Gogu încă susţinea că ai dreptul la atâtea pietre câţi ani ai. Evident el avea anii cei mai mulţi. Numărau câte pietre aruncate nimereau ţinta, intrând pe gura făntânii decupată în peretele de ciment, nu prea mare, cât să încapă coferul. Cam trei cofere ca să umpli o găleată.

            Mândru de el, lui îi intraseră 14 vârsta pe care abia o împlinise, nu ratese niciuna, îl îndemna pe Toma la rândul lui să-şi încerce norocul. Şi Toma avea tot 14 pietre, ani mai puţini. Lui Toma i se părea că atunci când piatra plescăia apa, parcă lovea într-o fiinţă vie. Nicolae se răţoia la el făcându-l fricos. I-a auzit ăl bătrân. Le-a cerut explicaţii. A ascultat şi l-a strâns de umerii firavi pe Toma, luîndu-l aproape.

            – Iar tu Nicolae azi nu mai bei apă. Până mâine când se limpezeşte, să treacă o noapte peste fântînă, o să suferim cu toţii.

            – Dar pot aduce o găleată cu apă din puţul de peste drum.

            – Nu, Nicolae, în viaţă nu e totul atât de simplu. Bem apă (pe care-o cunoaştem) doar din fântâna noastră, de când mă ştiu aşa s-a pomenit. Până mâine ne limităm la apa rămasă în găleată, iar tu rămâi pedepsit.

Literatura dinspre Pitești

           

              Criticul Nicolae Oprea, Președinte de Filialǎ al Uniunii Scriitorilor își argumenteazǎ cuvântul asupra recentei antologii lansatǎ marţi la Centrul Cultural, fǎcând referinţe la tradiţiile scriitoricești începute cumva în arealul istoric al Piteștiului odatǎ cu apariţia în anul 1826 a cǎrţii de memorialisticǎ  Însemnare a cǎlǎtoriei mele, scrisǎ de Dinicu Golescu. Cǎlǎtoria începutǎ atunci este continuatǎ de o seamǎ de scriitori importanţi nǎscuţi, formaţi, sau trǎitori pe aceste meleaguri, precum Alexandru Davila, Ion Pillat, Liviu Rebreanu, Vladimir Streinu, Ion Minulescu, Ion Barbu, revendicat pe drept de câmpulungeni, sau Tudor Teodorescu Braniște.

            Îngrijitǎ de Nicolae Oprea și redactatǎ de Dumitru Augustin Doman, recenta antologie are darul de a fi trecut dincolo de barierele, arbitrar puse de membru sau nemembru al Uniunii Scriitorilor, întregind un tablou literar viu și dinamic