Deszǎpeziri roșii. Pamflet

            Notǎ: Imaginea din fotografie nu e scandaloasǎ, sǎ ne obișnuim, sǎ se știe. De la 1 februarie intrǎ in vigoare codurile. E o iarnǎ pǎcǎtoasǎ, a nins. Viscolul latrǎ fierbinte. S-a dat liber cu felinarul roșu aprins la Crucea de Piatrǎ. Poate așa mai ieșim în stradǎ la zǎpadǎ pânǎ nu murim.

                                                  * 
            Viscolul ce a pus stapânire peste ţarǎ, e cel nevǎzut. Pentru acela ar trebui instituit codul rosu și starea de alertǎ. Cine sǎ o facǎ, știinţific și practic? Sǎ determine grosimea stratului de minciuni ale premierului, sǎ mǎsoare viteza pustiirii și Crivǎţul jafului, și, în ce unitǎţi de mǎsurǎ sǎ stabileascǎ presiunea guvernului asupra justiţiei?
             Cine sǎ se ia de piept cu baronii indolenţi și nesimţiţi cu prefecţii judeţelor nesǎtui, cu politicienii corupţi, când noi orbiţi de pandemia antenelor nu mai știm sǎ mânuim în stradǎ lopeţile pentru deszǎpezire?
            Atinși de orbire și daltonism ne încurajǎm, ni se nǎzare, cǎ zǎpada e tot albǎ cum o știm din copilǎrie și nǎmeţii, nu vedem cǎ sunt dune roșii de nisip. Stǎm în case așteptând tǎcuţi ca Șova sǎ traseze pe hartǎ Marile lui proiecte.
            Fǎrǎ nici o decenţǎ,/ în bǎșcǎlie,/ ne-a lǎmurit,/ nu știe/ ce-i frica/ de Dumnezeu,/ cǎ centrul lumii l-a stabilit/ cu Bombonica/ la Alexandria, prin ordonanţǎ de urgenţǎ,/ într-un eseu/ de un leu./
            De fapt Șova are doar un singur proiect, dat prin încredinţare directǎ regilor asfaltului. Sǎ toarne asfalt peste noi toţi, straturi-straturi de roșu, sǎ ni-l bage în gura care vorbește, în urechile care ascultǎ, în ochii celor care nu sunt hoţi. În arta politicǎ orice construcţie mǎreaţǎ cere sacrificii umane și o abordare miticǎ.
            Se și vede un meșter Manole de autostrǎzi. Sǎ taie pǎduri Transilvane, sǎ disloce  Roșii Montane, sǎ  punǎ milioane de metrii cubi de Ane cu graţie în fundaţie. Sǎ amestece nisipul cu sângele în malaxoare și sǎ-i dea culoare potrivitǎ sǎ niveleze cu compresoarele și sǎ instaleze de la chinezi și de la ruși ursitoarele de elitǎ în tribunǎ ca sǎ umple locurile goale pe esplanadǎ și sǎ inaugureze cu fast și cârnaţi marea autostradǎ într-o cursǎ nebunǎ urcaţi în Ferrari în Porsche sau BMW-eu cǎtre Cotroceni.

Învingǎtorul e zeu.

            Deschideţi poarta sǎ intre viscolul!

Stare de alertǎ

           "Nemiloasǎ justiţia bǎsistǎ! Iar și-a dat cu stângu-n dreptu, tristǎ. A amânat procesul lui Fenechiu, Transformatorul, doar pânǎ mâine. Ce viaţǎ de câine! Judecǎtorul ǎla a fǎcut pe deșteptul. De ce s-o fi grǎbind? Pușcǎriile în toatǎ ţara sunt pline, nu s-o fi gândind cǎ vine, vara? El nu vede cǎ e zǎpada pe noi cât casa pisicii?" Gândesc miniștrii ǎia piticii, sechestraţi în comandament la guvern ore în șir, jucând telefonul fǎrǎ fir și bǎtându-se cap în cap ca-ntr-un șah etern. Bieţii de ei, au inventat un joc inteligent, cine are capul mai tare, așteaptându-l pe premier sǎ coboare de la antrenament, sǎ i se oxigeneze creierul mic, cǎ el e singurul capabil, dinamic, abil voinic, sǎ rezolve toate problemele cetǎţenilor. Într-un târziu vine și premierul, transpirat dar oxigenat cu mutarea în plic.

            “Decretǎm stare de alertǎ ca sǎ extragem legal ce-a mai rǎmas de extras din bugetul de rezervǎ naţional. E nevoie ca banii sǎ ajungǎ unde trebuie!... Iar domnul Fenechiu sǎ plece urgent, sǎ-și aleagǎ Buzǎu sau Focșani, cǎ-nchidem drumurile, cinci ani.

            Mersi. Pa! Vedeţi ce faceţi cu rovinieta..."

Wawrinka și Jumǎtate de Nadal Calare pe Jumatate de Iepure Șchiop

            Cei mai fericiţi oameni din lume trǎiesc la antipozi. O știu nu din statistici, care oricum confirmǎ prin cercetarea unor date, precum – orele de muncǎ, timpul liber, speranţa de viaţǎ – cǎ Australia se plaseazǎ în top, înaintea unor ţǎri din Schengenul Paradisului, precum Suedia, Canada, Norvegia, Elveţia şi Statele Unite. L-am ascultat pe Nicolae Sirius povestind cu un anumit prilej, cum el, un venetic, ilustru necunoscut acolo, fǎrǎ cronici în reviste importante, fǎrǎ sǎ cunoascǎ vre-un critic din juriu, a reușit sǎ câștige douǎ premii literare importante, doar cu cǎrţile sale(culmea, în unele lumi se citesc și cǎrţile…), oferindu-i-se nu numai consistente sume de bani, ci și un loc onorant în Uniunea Scriitorilor Australieni.

            Dar ţara celor 21.000.000 de australieni, abia jumǎtate din numǎrul estimat al cangurilor(or fi având cipuri implantate cangurii ǎștia, cum i-or fi numǎrat?...) și-a construit în statul Victoria, la Melbourne, zeci de terenuri albastre, cu suprafaţǎ egalǎ, decupate din cer, spaţii magice ale sportului alb, unde descind zeii sǎ se întreacǎ în lupte crâncene. Turnirurile sunt lungi, încleștarea este homericǎ, iar victoria te propulsezǎ în pagina de onoare a istoriei.

            Am fost și noi romanii aproape sǎ bem din cupa învingǎtorului, și Tecǎu, și Simona Halep, dar n-a fost sǎ fie. Poate altǎdatǎ. Am asistat astǎzi la ultima partidǎ a Turneului de Mare Șlam de la Melbourne. S-au înfruntat frumoasa și bestia. Elveţianul Stanislas Wawrinka și favoritul spaniol  Rafael Nadal. Puţini erau cei care credeau cǎ Wawrinka va putea face faţǎ bestiei(a nu se uita ca the best este cel mai bun), dar speranţa era partea frumoasǎ, autodepǎșirea nobleţea și curajul luptei sportive.

            În primele douǎ seturi outsiderul a funcţionat ca un ceas elveţian. 6/3, 6/2 de nu-mi venea sǎ cred cǎ in toate cele 14 partide de pânǎ atunci disputate între ei, nu reușise sǎ-i ia spaniolului nici un set.

            Se petrece însǎ în setul al doilea un fapt ciudat, prima oarǎ am crezut cǎ Nadal joacǎ puţin teatru ca sǎ-și gǎseascǎ un subterfugiu în caz de eșec. La 2-1 pentru elveţian, spaniolului parcǎ-i plesniserǎ cusǎturile pe spate. A pǎrǎsit terenul de joc și s-a îndreptat cǎtre vestiar, fǎrǎ sǎ spunǎ nimic arbitrului, spre consternare lui Wawrinka. La vestiar, probabil o porumbiţǎ albǎ i-a adus în cioc, din trusa ei sanitarǎ, câţiva stropi de apǎ vie.

            În setul trei, ciudǎţenia efectului nu-și gǎsește explicaţie. Brǎţul cel slab al lui Nadal se întǎrește, încet-încet( efectul apei de porumbiţǎ) și braţul tare al lui Wawrinka se tulburǎ și parcǎ lovește o fantomǎ în loc sǎ loveascǎ mingea. La 5/3 pentru Nadal cu spaniolul servind pentru set, elveţianul schimbǎ racheta, se încurajeazǎ, se ceartǎ cu calul, dar ca într-un miracol pânǎ la urmǎ, Jumǎtate de Nadal Cǎlare pe Jumǎtate de Iepure Șchiop, câștigǎ setul cu un Wawrinka miop.

            Uriașul se întoarce!

            Se întoarce oare? N-a fost sǎ se mai întoarcǎ. Vraja i s-a lut de pe ochi lui Wawrinka și în setul patru, cu ajutorul serviciului, singurul care nu l-a trǎdat de-a lungul meciului(19 ași), a început sǎ numere mingiile câștigǎtoare: 1,2,3,4. Ghem. MECI. Se bucurǎ în tǎcere. Își savureazǎ epuizat victoria.

            Închei cu declaraţia elveţianului de la sfârșit, memorabilǎ:

            “Nu știu dacǎ visez, sau nu! Voi afla mâine dimineaţǎ.”

Ninge. Din arginturile mele

                                                                             Foto Dumitru Ungureanu

Se dedică poetei Florina Isache

iar s-au jucat îngerii

toată noaptea

s-au zbenguit

s-au bătut cu pernele

lor moi

un fulg n-a rămas în cer

  

ne-a acoperit zăpada

parcă şi sângele-n mine

e alb

îmi ţin strâns

în pumni respiraţia

să nu-mi scape

ca pe vremuri

sfoara la zmeu

Din volumul Bursa îngerilor

Cod roșu de ţarǎ

            24 ianuarie. În ciuda tuturor disensiunilor și conflictelor care ne dezbinǎ în ziua asta cernitǎ ce ar trebui sǎ fie sfântǎ, ceva în ţarǎ ne-ar mai putea unii ca popor. Sentimentul de rǎu de minciunǎ și cruntǎ lehamite faţǎ de politic, în interior _ și afarǎ, gerul nǎpraznic și fulgii de zǎpadǎ, ce stau sǎ cadǎ din cer. Cod roșu de infern la guvern.

Notǎ: Imediat dupa ce am postat am fost sunat de la 112 si intrebat ce urgenta am... Eu nu sunasem. O fii pentru localizare?...

Escroci în aer liber.

                                                                                                     Plai balai_ pamflet

           Nu cu mult timp în urmǎ, ministrul apǎrǎrii recunoștea cu candoare cǎ avioanele rusești zboarǎ în spaţiul aerian al ţǎrii noastre, membrǎ NATO, ca la ele acasǎ în noaptea minţii. Azi, Mircea Dușa s-a dus la Cimitirul Ghencea Militar, la funeraliile fetei de 22 de ani cu GPS-ul dupǎ el și, de pe telefonul mobil, a transmis coordonatele exacte cǎtre staţiile radar, sǎ fie sigur cǎ nimeni nu le mai încurcǎ, spre liniștea conducerii USL, asigurându-i cǎ pe ultimul drum Aura Ion va ajunge în siguranţǎ unde trebuie.

            Ministrul Stroe, prins la servici cǎ citea Torente în loc sǎ citeascǎ procedurile la accidentele aviatice, auzind ca vine iarna de-adevǎratelea, împins de la spate, a lunecat pe pârtie, a cǎzut în cap și preventiv și-a dat demisia de onoare. Un ţap.

            În timpul ǎsta, heckerul Buccifer, cel care a spart cǎsuţa poștalǎ a Directorului SRI și a oferit-o spre conservare președintelui fondator al Partidului Conservator, a promis cǎ-i ajutǎ pe procuri s-o gǎseasca pe Ramona Mǎnescu, ministrul transporturilor, dispǎruta de câteva zile de pe eșicher.

            “Mersi , pa!”  N-am sǎ zic nimic de premier, sǎracu. Ceasul rǎu! când s-a dus cu glumiţe, la dracu ǎla de Pușcalǎu…  Nici nu mǎ mai întereseazǎ ce face, dacǎ tace.

*

            Asearǎ, ca sǎ mai uit de escroci, m-am introdus în LaserMaxx pentru un recital actoricesc pe douǎ voci. Aveam invitaţie de la patroni. Oamenii ǎștia bine intenţionaţi au început o treabǎ serioasǎ și la un preţ modic. Oferǎ, lângǎ o sticlǎ de bere și un spectacol agreabil. Sper sǎ fie mai des. Compania de vise a prezentat doi excroci epocali. Adicǎ din Epoca de aur, când escrocii lui Bǎieșu erau doar sentimentali. Mici copii, pe lângǎ cei de-acum! Ne-au escrocat ei niţel, n-au vrut nicicum sǎ-și dea numele, dar erau clar, Tanţa și Costel.

            El își ducea veacul și vaca, destinul privat, la ORACA. Ea își fǎcea plinul cu alimente îndestule, cu cașcaval afumat și multe sule de salam, la alimentara. Pânǎ la urmǎ Monica Davidescu a fost cea mai tare  din parcare, i-a bǎut și berea, și a plecat și cu banii. E o vorbǎ:           
            Nu te pui cu muierea și tiranii!...  

            Cum sǎ-l uit pe Octavian Cotescu?... Nu zic! și Dan Tudor mi-a fost drag un pic, dar trenul lui de Babadag era mai mic…

Și îngerii fac hipotermie

            Nimic nu e totul, luminǎ în stare purǎ… Am așteptat noaptea  sǎ împlineascǎ un miracol, dar suntem oameni nu îngeri și viaţa e altfel decât ne dorim. Cel care scrie, nu  poate trece peste lacrimile îngheţate ale Aureliei Ion, îngerul voluntar, ce și-a risipit bucuria de a putea sǎ ajute, sǎ dǎruiascǎ, sǎ spargǎ ceaţa ce ne-a cuprins și pare cǎ ne stǎpânește hidoasǎ. Cu mâna înţepenitǎ pe manșa avionului, pilotul s-a scurs neputincios de greutatea destinului sǎu luînd cu el viitorul… în ultimul zbor. Cei ce trebuiau s-o ţinǎ pe Aurelia cu noi, n-au ajuns.

            Pentru bâjbâiala și inadmisibila vinǎ a întârzierii intervenţiei autoritǎţilor, nu existǎ nici o explicaţie. Probabil toţi au așteptat sǎ aparǎ premierul la Pușcalǎu, la B1, sǎ ia frâiele comenzii și sǎ dispunǎ ordinele, curajos și ferm. Sǎ ridice ratingul și sǎ sporeascǎ intenţia de vot. N-a fost sǎ fie. Nu s-a știut cǎ îngerii pot face hipotermie.

            Încǎ nu s-a gǎsit vinovatul.

            Mulţi ar trebui sǎ-și dea demisia din mandatul de om!

Nopţile albe ale planetei.

            Sunt pe planetǎ, nopţi albe fastuoase care se urcǎ în tren, de preferinţǎ Orient Expresul, undeva într-o garǎ din estul extrem și trecând peste meridiane și traverse, traverse și meridiane, ajung pânǎ la capǎtul cǎlǎtoriei în aclamaţiile mulţimilor. Este de exemplu sǎrbǎtoarea anului nou, începutǎ la Kiribati sau pe una din insulele Japoniei și al cǎrui cortegiu de focuri de artificii, efecte pirotehnice și lasere,  aprind cerul pânǎ în celǎlalt capǎt al drumului dincolo de insula Samua, orǎ dupǎ orǎ.

            Dar sunt și altfel de nopţi albe, când întreaga planetǎ rezoneazǎ în același timp, fǎrǎ osebire de meridiane, de religii, de speranţe. E un timp al zeilor, trǎit cu intensitate și el se proclamǎ mai ales când omenirea respirǎ prin plǎmânii jocurilor sportive. Olimpiadele, Turneul Mondial de Fotbal, sau turneele de Mare

Șlem ale tenisului. Cu siguranţǎ mai sunt evenimente de altǎ naturǎ care strâng în jurul ecranului sute de milioane de oameni. Mi-aduc aminte primul pas pe lunǎ, îmi pot închipuii aterizarea oficialǎ, anunţatǎ, așteptatǎ, a omuleţilor verzi veniţi sǎ ne salveze cu farfuriile lor zburǎtoare, înainte ca minţile înfierbântate ale unora sǎ declanșeze butonul roșu.

            O sǎ-mi spuneţi cǎ exagerez. Sǎ stai la patru spre dimineaţǎ, dupǎ noaptea lui Bute și încǎ o zi lungǎ și cenușie, cu radarul aţintit pe mingiuca aia cât piersica, sǎ tremuri la fiecare atingere, sǎ te minunezi de traiectorii și sǎ fi mândru de cât de agil danseazǎ pe bucata ei de cer Halep a noastrǎ și ce oţelit îi e braţul parând dezlǎnţuirea sǎlbatecǎ a adversarei, nimeni alta decât o fostǎ nr 1 mondial, Jelena Iankovici.
            “La ora aia din noapte pânǎ și Bianca Drǎgușanu a ajuns acasǎ de pe unde a prestat și doarme. Cine sǎ stea dupǎ Halep a ta?”
            Eu am stat și sunt sigur cǎ mulţi români au stat la fel ca mine

dupǎ Halep a noastrǎ, alǎturi de milioanele de strǎini privilegiaţi care o știu mai bine pe Simona decât noi. De ce o știu mai bine? Pentru cǎ la ei alde Bianca, Bote, Slav, Sexi Brǎileanca, Gâdea, Mircea Badea, Ursu, nu le-au invadat televizorul cu pornografii si mizerii.

            Despre performanţa de la Melbourne a Cosânzenei n-am sǎ vorbesc încǎ.
            Salut în schimb performanţa echipei de spadǎ, care, sub comanda Anei Maria Brânzǎ, într-o nouǎ formulǎ întineritǎ, a câștigat la Doha o etapǎ de Cupǎ Mondialǎ. Pentru a vedea ce însemnǎ și cât conteazǎ în sportul românesc marile valori, e de menţionat cǎ anul trecut nu au putut ajunge la Doha din lipsa banilor, iar în acest an, n-au mai putut rezista și au plǎtit bani din buzunar ca sǎ se prezinte în concurs și sǎ-l câștige. Bravo fetelor!

Optimile performanţei

            Am așteptat-o pe Simona Halep, nu am scris nimic despre evoluţia ei la Melbourne, tocmai ca sǎ împlineascǎ performanţa. Consider cǎ acum, dupǎ trei victorii și intrarea în optimile de finalǎ ale turneului, pot însenina cu zâmbetul ei pagina ceţoasǎ a blogului meu. Mai ales cǎ ultima victorie o propulseazǎ în top ten-ul marilor jucǎtoare pe locul 10. Oare cum respiri aerul rarefiat al înǎlţimilor Tibetului, printre puţinii cǎlugǎri oficiind dansul lor ciudat, cu figurile concentrate, urmǎrind fascinaţia unei idei ca pe o minge de tenis? Dintre acei cǎlugǎri doar unul se va reîncarna Dalai Lama, cum și în tenis doar una dintre prinţesele sportului alb va purta coroana ce pare de neclintit a Serenei Williams.

            Cum apreciam și într-o postare anterioarǎ, Simona pare cǎ se încǎlzește mai greu, poate de aceea în primele douǎ meciuri a pierdut setul de început, dezlǎnţuindu-se apoi, nu ca un uragan, nu forţa disproporţionatǎ e atuul ei, ea e un fel de Jean Michel Jarre ce stǎpânește ritmurile și armonizeazǎ maiestria, liniile perfect desenate înmǎrmurind adversarele la un moment dat prin variaţie imprevizibilǎ a laserelor și artificiilor.

            Furat de cuvinte, exagerez cumva voit orice razǎ de soare ce strǎlucește pentru o secundǎ, spǎrgâd norii negrii ameninţǎtori, cenușii, ai politicului. Te mai aștept Simona!

Tablou viu

          Dimineaţǎ, întâmplǎtor, am strǎbǎtut coridoarele întortochiate și cenușii ale Spitalului Fundeni. Schelete vii, bântuiau fantomatic târșindu-și tǎlpile nesigure prin nisipurile mișcǎtoare cǎtre cabinetele doctorilor și sǎlile de operaţie. Puţinǎ speranţǎ ca lumina naturalǎ a soarelui sǎ pǎtrundǎ prin nișele pentru hidranţi din zidurile groase ecranate ale spitalului. Pâlcurile de asistente, în uniformele lor colorate diferit, verzi, roșii, portocalii, albastre, mov, erau singurele care înviorau ușor blazat, atmosfera cu glasurile lor gureșe. De ce sunt azi atât de diversificate coloristic, uniformele asistentelor altǎdatǎ de culoare albǎ? Îmi pun întrebarea și singur încerc sǎ-mi rǎspund. E de mare ajutor pentru bolnavi sǎ le fie mai ușor, repetând în memorie – roșu, galben, albastru, verde, mov – sǎ nu se încurce, sǎ știe sigur cui mai trebuie sǎ dea șpaga.

            Un geamǎt prelung, transparent, inconvoiase trupul zgârcit, lipsit de vlagǎ, prǎvǎlit pe bancǎ, pierdut sub veșmintele largi, cernite al unei femei bǎtrâne. (Cum sǎ fie un geamǎt transparent? Poate fi o greșealǎ împardonabilǎ a autorului care nu înţelege democraţia în spiritual ei…) Una dintre asistente, cea cu uniformǎ portocalie își intoarce privirea mustrǎtoare cǎtre bolnavǎ, cerând liniște cu degetul arǎtǎtor ridicat. Cuvintele ţâșnesc ţǎndǎri sparte de pe buzele proaspǎt rujate:

            – Controleazǎ-te mamaie cǎ trebuie sǎ aparǎ domn doctor și se supǎrǎ! Când se enerveazǎ îi tremurǎ mâna și nu mai opereazǎ. Și poate dumneata ţi-ai mâncat mǎlaiul dar alţii…  Auzind de mǎlai își aduse aminte, tare îndoitǎ mai era, venise cu toate economiile

          – Maicǎ, sǎ nu se supere cǎ nǎdejdea-i la el. Și femeia îi fǎcu, uitându-se în jur discret, un semn stins cu mâna, sǎ se apropie. Se apropiarǎ toate. Și cea verde, și cea roșie, și portocalia

            – Maicǎ, mie sǎ-mi spuneţi cinstit de banii ǎștia, aș mai opri ceva din ei pentru groapǎ, câte zile mai am de trǎit? Și bǎbuţa despǎturii din batistǎ cu grijǎ un fișic de hârtii de 25 de lei din secolul trecut.